Articole

La cererea colegilor din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România am scris acest articol, care a fost publicat în ziarul lor, și-n care am făcut un scurt portret al presei românești din America de Nord. Considerând că cititorii din America merită și ei să-l citească am decis să-l publicăm, cu speranța că în acest fel vor fi motivați să ne susțină moral și financiar și mai mult decât au făcut-o până acum.
Rolul jurnaliștilor români și a presei românești în diaspora este pe cât de necesar pe atâta de dificil de îndeplinit. În păstrarea culturii, limbii, valorilor și identității românești în America de Nord sau oriunde în diaspora, presa are un rol extrem de important, chiar dacă, de multe ori, acest lucru trece neobservat sau neapreciat, la justa sa valoare, de către comunitate. Problema principală, în ceea ce privește dificultăţile cu care se confruntă presa, este, în primul rând, de natură financiară. Presa etnică a fost şi rămâne mult mai vulnerabilă în compataţie cu celelaltepublicaţii autohtone, pentru că publicul cititor, căruia i se adresează, este unul mult mai redus, motiv pentru care şi accesul la surse de finanţare sunt mult mai diminuate.
Migrarea în online
Dacă în perioada de dinaintea crizei economice, presa românească din America se descurca relativ bine, odată cu venirea ei, multe din ele și-au redus activitatea, sau, în unele cazuri, chiar și-au încheiat complet apariția în forma tiparită, rămânând doar în varianta electronică. Un astfel de exemplu este publicaţia Gândacul de Colorado care, după zece ani de activitate, și-a încetat apariţia pe hârtie, rămânând doar în varianta electonică. La fel și ziarul Curentul Internațional din Detroit, Michigan. Altele, chiar dacă au continuat să apară, și-au restrâns activitatea, apărând doar odată pe luna sau, uneori, chiar mai rar. Finanțarea pentru apariția tiparită și costurile de expediere ale unor ziare au fost sau încă sunt făcute în mare parte din finanțare proprie de către directorii ziarelor care lucrează uneori chiar două locuri de muncă pentru a avea banii necesari să continue. Pentru că ziarele sunt distribuite gratuit, în multe cazuri, un sprijin important îl oferă bisericile româneşti, ele fiind cele care uneori acoperă costurile de expediere, biserica fiind locul unde românii se adună şi unde ziarele pot fi uşor distribuite comunităţii.
Devotament și patriotism
În America, presa se face mai ales din devotament și patriotism. Condiția jurnalistului în America este una ingrată. Jurnalismul în diaspora nord americană se face în primul rând din foarte multă pasiune și de cele mai multe ori în mod voluntar. Mai mult decât atât, jurnalistul este cel care investeşte proprii lui bani, pentru a achiziţiona echipamentele necesare desfăşurării muncii sale, tot el fiind cel care îşi acoperă costurile de deplasare pentru a realiza un material, iar apoi, tot el, investeşte din timpul sau liber să îl editeze şi finalizeze. Uneori are chiar şi rolul de distribuitor al ziarului, în comunitate, este agent de marketing sau de publicitate. Dacă partea material este un dezavantaj, marele avantaj este independenţa şi libertatea de a alege subiectele despre care scrie şi lipsa de presiune din partea cuiva, legat de ce sau cum să scri. Faptul că trăim in America avem totodată ocazia de a citi presa americană cu tradiţie şi de a observa modul în care jurnalişti de aici fac presă. Îmi amintesc cu placere de schimbul de experienţă avut, în urmă cu câţiva ani, împreună cu colegii români jurnalişti şi cei americani, când am fost invitaţi la ei, la sediul ziarului Chicago Tribune, ocazie cu care am asistat chiar la o şedinţă a lor de redacţie, având privilegiul de a afla în premieră care erau ştirile care urmau să apară a doua zi, pe prima pagină a prestigiosului ziar.
Nevoia de jurnalism independent
Într-o lume în care inclusiv președintele Statelor Unite se adresează direct și instant la zeci de milioane de oameni, prin intermediul paginii de facebook sau twitter, o întrebare firească care apare, este dacă și la ce mai avem nevoie de presă și de jurnaliști ? Pot fi înlocuiți jurnaliștii printr-o comunicare direct cu cetățenii? Răspunsul este categoric nu. Lipsa jurnaliştilor şi a presei poate fi extrem de nocivă într-o societate democratică. Rolul jurnalistului râmane extrem de important în a chestiona şi analiza orice declaraţie sau informaţie facută de orice persoană care se află într-o funcţie publică, înainte ca ea să ajungă direct, în formă brută, la cititori. În plus, într-o era în care suntem bombardaţi de ştiri false, nevoia de jurnalism de calitate, imparţial şi independent este cu atât mai mare.
Colaborarea transaltantică
În 2010, împreună cu alti colegi români din presa nord-americană, am fondat Asociaţia Jurnaliştilor Nord Americani adică North American Romanian Press Association (NARPA). Pentru presa românească din America de Nord, dar şi colaboratorii noştri din România, faptul că asociaţia are personalitate juridică şi este înregistrată conform legislaţiei americane îi conferă cel mai important atu în ceea ce priveşte reprezentarea. Calitatea de membru al unei asociaţii elimină definitiv cerinţa popularităţii şi notorietăţii atât de necesară oricărei persoane fizice. Chiar dacă de-a lungul anilor am creat diferite punţi de legătură cu presa din ţară, ne-am dori ca acest lucru să continue, să se dezvolte şi chiar să ajungem la un alt nivel de colaborare, a căror beneficii să fie reciproce. Pe această cale relansăm invitaţia mass-mediei din România de a colabora mai strâns cu cea din America.

 Ion iacob
Prezent la un eveniment desfasurat la Ambasada Americana din Bucuresti, colegul nostru ioan iacob a realizat un scurt interviu cu poetul matt Mason, pe care il redam mai jos.
Ioan Iacob : – Is this the first time you are in Romania?
Matt Mason : – Yes, this is the first time I’m in Romania.
I.I. : – What are your impressions about people, about country? How do you feel in Romania?
M.M. : – I’m really impressed with Romania. I have met high school students in Bucharest, Craiova, Drobeta …these students are creative. It’s also impressive how all the schools I ask…What’s your favourite poet? Can you say a line or a poem by them? And they all recited poems and they know what’s going on…It’s really impressive I think the creativity and just the talents and the energy they have for poetry.
I.I. : – What would you like to tell to NARPA readers?
M.M. : – My message for NARPA …it is amazing how the creativity in the youth of Romania is as exactly as the creativity of the youth of America…they write about the similar themes, similar subjects , they really got an energy when they’re talking about poetry …It warms my heart that it’s the same in our country especially in the youth.

Juriu si regulile de concurs 2014

Dorim sa va multumim pentru interesul manifestat in a face parte din acest juriu care va  analizarea aceste materiale din mass media romaneasca din SUA si Canada.
Juriul este format din urmatoarele persoane:
Vlad Teodorescu- Evenimentul Zilei
Radu Micu- Radio Timisoara
Grigore Cartianu- Adevarul/Nasul TV



 Materialele trebuiesc evaluate in functie de urmatoarele criterii:

1. Stil

      2. Limbaj

3. Gramatica

4. Impact

Notarea se face  pentru fiecare material in parte cu note de la 1 (nota minima) la 10 (nota maxima, cea mai buna) .  La final se aduna notele la cele 4 criterii( stil, limbaj, gramatica, impact)i si se face punctajul final pentru fiecare articol in parte. La final cand sunteti gata cu evaluarea o sa va rog sa trimiteti o copie cu rezultatele  la presedintele juriului, a caror adrese de email o sa le primiti in curand prin email.
Va rugam sa fiti cat se poate de obiectivi in notare, tinand cont de continut si mai putin de numele autorului sau publicatiei. Daca aveti intrebari nu ezitati sa  ne scrieti pe adresa contact (@) narpa(.)info

Cultura

Mintea pe limba- Miorita USA

Într-una din inevitabilele mostre de înţelepciune gratuită de prin internet suntem sfâtuiţi să avem grijă ce vorbim, pentru că spusele noastre se transformă în fapte iar faptele ne modelează caracterul, conturându-ne destinul.

„Corect” mi-am zis încă de la prima citire, cea în limba engleză, pe care o primisem iniţial în urmă cu vreo trei ani. La intervale variabile i-au urmat versiunile în germană, spaniolă, franceză şi română. Din când în când, mesajul se repetă, după cum face valuri vestea, ca o piatră aruncată într-un lac, formând cercuri concentrice prin masa densă a prietenilor cu care corespondez, respectiv a prietenilor şi contactelor contactelor lor.

Nu mă surprinde conţinutul mesajului, ci faptul că are aceeaşi valabilitate în toate limbile în care a fost tradus. De fapt ar trebui să fiu bucuroasă că mesajul e valabil peste tot; e semnul cel mai sigur că are valoare universală, deci o fi ceva de capul său.

De ce atunci neliniştea mea? Pentru că am constatat că gândim în tipare diferite, în funcţie de limba în care ne exprimăm. Cu alte cuvinte iată enunţul problemei mele: oare dacă vorbim mai multe limbi avem mai multe destine, sau, dacă vreţi, personalităţi multiple?

Poate o să râdeţi, dar vorbesc serios. Mă refer pentru început la limbile romanice. De obicei au pronunţare fonetică, adică literele se citesc aşa cum se scriu. Rar se înregistrează excepţii, cum este cazul unor termeni din franceză (mereu mă amuză încăpăţânarea cu care un unchi de-al meu insista pe vremuri: „Renault se scrie, RENAULT se citeşte!”).

Ce ne spune asta despre popoarele care vorbesc limbile latine? Nimic, fireşte. De ce oare atunci sunt admirate naţiunile noastre pentru stilul direct, deschis, fără ocolişuri, acel „ce-i în guşă-i şi-n căpuşă”? V-aţi întrebat vreodată dacă există vreo legătură între abundenţa vocalelor din italiană, spaniolă, română sau portugheză şi modul în care sunt clasificate aceste popoare drept comunicative, gălăgioase, extrovertite? Şi de ce nordicii, japonezii şi chinezii, care vorbesc lent, cumpănit şi par a se interoga tot timpul, trec drept oameni introvertiţi, greu de pătruns?

Trec dincolo de fonetică şi arunc un ochi pe gramatică. Ce se întâmplă când legăm cuvintele în propoziţii sau fraze? „Tu citeşti acest articol”, zice românul. Englezul zice la fel, dar nu e clar ce vrea să spună: „You read this article” sună ambiguu, nu ştim dacă ne tutuieşte sau ne ia politicos cu Dumneavoastră; nu e clar nici măcar dacă vorbeşte despre acum sau odinioară. „Şmecher englezul”, îmi vine-n gând, „îşi lasă loc de-ntors şi nu se fixează ferm pe o idee. Nu ca noi, latinii”. Britanicii sunt întotdeauna un pic altfel, vezi preferinţa pentru partea stângă a carosabilului sau pentru moneda naţională, alta decât cea din restul Europei.

Văzând cât de simplă pare engleza, logica-mi spune că ar fi normal să aibă un vocabular mai redus. Dealtfel nouă ni s-a spus la şcoală că româna e o limbă bogată, având cel puţin două sinonime pentru aproape fiecare concept, unul de origine latină („amor”) şi altele din slavă sau de prin alte idiomuri („iubire”, „dragoste”…). O fi, când sunt concepte abstracte, dar la lucruri palpabile ne bat anglo-saxonii, care par să cultive o adevărată manie pentru firul despicat în patru, botezând fiecare variantă cu un nume separat (la ei, de exemplu, „iepure” poate fi „rabbit”, „bunny” sau „hare”).

Nu întâmplător, tot într-un mesaj din internet, stă scris că engleza ar avea fondul lexical cel mai extins, circa un milion de cuvinte, incluzând jargonul şi termenii tehnico-ştiinţifici. Înseamnă oare aceasta că trebuie să ne consolăm în ideea că nu suntem la fel de sofisticaţi, pentru că am avea un vocabular mai sărac? O eroare mai grosolană nici că se putea! Nu cumva e iarăşi vorbe de confuzia clasică dintre cantitate şi calitate?

Fac o paranteză, promit că e scurtă: un reputat om de ştiinţă american (vorbitor de engleză!) susţine cu tărie: „Este ridicol să trăieşti o sută de ani fiind capabil de a memora doar treizeci de milioane de biţi. Este mai puţin decât capacitatea de stocare a unui compact-disc. Condiţia umană este, evident, depăşită.” (Marvin Minsky, n. 1927). Mă-ncumet să-l contrazic, deşi sunt convinsă că e mult mai inteligent decât mine, dar poate nu aşa de înţelept cum se crede. Eu chiar cred că nu masa de informaţii pe care le manipulăm ne conferă puterea, ci legăturile pe care le facem între idei (e unul din citatele preferate ale tatălui meu, vorbitor de română, evident!).

Să cred acum că anglo-saxona generează oameni care se ataşează mai mult de cifre, de calcule şi de realitatea palpabilă, mulţumindu-se cu un singular „love”, în timp ce românii, ca naţie visătoare, preferă să numească în trei feluri sentimente şi lucruri imateriale ca acesta? Şi nu, nu este adevărat că vestitul nostru „dor” ar fi intraductibil în alte limbi! El are echivalent chiar şi în germană, cu condiţia să se precizeze exact, după stil nemţesc, cauza suferinţei (se spune la ei fie dor de casă – „Heimweh” sau dor de ducă – „Fernweh”).

Revin însă la tema adevărată a acestui articol şi continui pe exemplul limbii lui Goethe: emblematică e stupoarea şi consternarea cu care reacţionează orice om nededat fineţurilor germanei atunci când intră pentru întâia dată în contact cu ea. Spre deosebire de majoritatea covârşitoare a popoarelor lumii, germanii îşi compun propoziţiile cu minuţiozitatea cu care matematicianul construieşte enunţul unei probleme complicate. Începe cu localizarea în timp şi spaţiu, numeşte protagonistul, descrie modul în care acesta se dedică acţiunii şi abia la sfârşit spune de fapt ce anume se întreprinde exact. Aşa se face că, uneori cineva te ţine pe jăratec explicându-ţi cu lux de amănunte ceva care abia la sfârşitul frazei se verifică sau se anulează, după caz.

Graţie capacităţii practic nelimitate de compunere şi descompunere a cuvintelor-fluviu din limba germană, prefixul care exprimă acţiunea are un fel de abonament pentru ultimul loc din propoziţie, menţinând până în ultimul moment încordarea atentă a interlocutorului. Propoziţia scurtă legată de citititul acestui articol, la trecut, s-ar traduce cuvânt cu cuvânt cam aşa: „Acest articol îl am eu citit.” Dacă nu m-aş fi molipsit eu însămi de fascinaţia jonglării lingvistice nelimitate i-aş suspecta poate de sadism şi obrăznicie pe zeloşii nemţi. Ce cred ei, că am timp să ascult o eternitate frazele lor lungi?!

E lucru ştiut că orice carte tradusă în limba germană are nevoie de mai multe pagini şi cântăreşte mai mult decât originalul scris în alte limbi. Din modul în care germanii îşi tratează limba reisese că sunt exacţi, meticuloşi, ordonaţi. Le-am face însă o mare nedreptate, condamnându-i pentru risipă de timp. Ei vor de fapt să-l economisească! Limba lor e oglinda mentalităţii lucrului bine făcut, reflectând dorinţa de a exprima realitatea cât mai exact. Paradoxal, complicaţiile limbii lor se explică tocmai prin dorinţa de a simplifica mesajul, uzând pe cât posibil de termeni clari, fără echivoc. Pentru un ţel aşa de ambiţios, nu contează dacă durează ceva mai mult până ne pică fisa la final.

Nu am ambiţia de a adânci aici analiza în sens ştiinţific. Cum spuneam, dacă reuşesc să transpun simpla perplexitate amuzată care mă cuprinde uneori prin conversaţiile poliglote, consider deja că mi-am atins scopul cu vârf şi-ndesat. Mă rezum aşadar la un singur exemplu: banalul verb german „nehmen” („a lua”) este doar unul din numerosele cuvinte care poate schimba complet sensul oricărei fraze, în funcţie de „adaosul” cu care se completează. Aufnehmen, annehmen, abnehmen, ausnehmen, benehmen, erstnehmen, entnehmen, einnehmen, hinnehmen, hochnehmen, mitnehmen, vornehmen, wahrnehmen, zunehmen sunt derivatele sale cele mai răspândite, echivalente cu: a înregistra, a prezuma, a slăbi, a excepta, a se comporta, a extrage, a îngurgita, a accepta, a lua în râs, a prelua, a-şi propune, a sesiza, a se îngrăşa.

Spart în două, cu prefixul aruncat ca un cârlig de undiţă la final, verbul acesta mă ţine cu sufletul la gură. Circa o mie de cuvinte am folosit aici pentru a exprima ceva care tot neclar a rămas.

Iată esenţa: dacă destinul unui om e influenţat de cuvinte, care-l împing la fapte, atunci destinul unei naţiuni depinde şi de limba sa, acest instrument care modelează gândurile oamenilor. Sau nu e aşa?

„Nehmen sie meine These auf/an/aus/ernst/hin/mit/wahr?”
„Înregistraţi, acceptaţi, exceptaţi, luaţi în serios, toleraţi, preluaţi, recepţionaţi teza mea?

http://ziarulmiorita.net/mintea-pe-limba/

BUNĂTATE vs. RĂUTATE-Gandacul de Colorado

„Nu recunosc alt semn al superiorității decât bunătatea.” Ludwig van Beethoven

   Bunătatea este un sentiment existențial fundamental, este acea înclinare a omului de a face bine, este o limbă pe care o înțelege oricine, pe care „surdul o poate auzi și orbul o poate vedea”, după spusele scriitorului Mark Twain.
      Ne naștem buni, dar condițiile vieții ne fură bunătatea într-o mai mare sau mai mică măsură. Educaţia, orientarea însă, au o mare importanţă. Viața ne pune în față anumite situații în care trebuie să decidem și să acționăm, ne pune la încercare. Pe unii încercările îi înrăiesc, pe alții îi înțelepțesc. Deşi este mai greu să fii bun, sunt destui oameni care au acest curaj și dispuși a se pune în slujba binelui.
   Bunătatea aparține oamenilor de caracter, oamenilor echilibrați, oamenilor puternici. Este o atitudine specific umană, cu origini metafizice, spre regretul nostru din ce în ce mai rar întâlnită în societatea actuală. Caracterul se formează printr-o luptă intensă și aspră asupra eului nostru, luptă contra înclinațiilor firești moștenite, atunci când ne dăm seama că ele există. Fiecare păcat cultivat slăbește caracterul și întărește obiceiul rău, iar rezultatul este stricăciunea fizică, intelectuală și morală. A discerne între a fi rău și a fi bun ar fi necesar și ar dovedi existența inteligenței noastre. Astăzi oamenii se grăbesc să depășească etapele vieții și din acest motiv devin egoiști, răi, isterici. Prin urmare bunătăţii i se opune răutatea, o atitudine instinctuală primară, universal răspândită. Să fii rău este simplu, să fii bun cere efort, gândire şi înţelegere. Răutatea poate duce la cruzime și acte de sălbăticie.
   Există bunătate interioară și personală, precum și bunătate exterioară și socială. Omul bun se străduiește să realizeze în el însuși, dar și la alții, idealul cel mai înalt de inteligență, putere și dragoste care duce la fericire, chiar dacă fericirea, unora li se dovedește până la urmă a fi  o îndelungă așteptare.  „Fiți buni unii cu alții” ne învață Biblia. Caracterul esențial al bunătății este dezinteresarea, în vederea întregului din care omul face parte. Bunătatea, amabilitatea, în familie, în societate, este necesară. Henry James spunea că trei lucruri sunt importante în viață: „Primul este să fii amabil, al doilea să fii amabil și al treilea… să fii amabil”.
   Una dintre cele mai importante căi de a manifesta bunătate este modul în care vorbim unul cu altul. Atmosfera creată între oameni este determinată, în mare parte, de cuvintele pe care le rostim, fiindcă ele pot răni sau pot jigni. Ar trebui să ne facem bunul obicei de a vorbi pe un ton plăcut, a avea răbdarea de a asculta pe celălalt,  a folosi un limbaj curat și corect, cuvinte pline de bunătate, amabilitate. De asemenea tonul cu care ne adresăm - „tonul face muzica”, se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva. Ce mult contează expresia feţei, o privire blândă, un zâmbet pentru cei de lângă noi!
   Bunătatea derivă din iubirea nemărginită cu care Dumnezeu a creat lumea, prin urmare originea ei este divină. Bunătăţii îi sunt asociate calităţi precum: mila, compasiunea, înţelegerea, bunăvoinţa, toleranţa, blândeţea, răbdarea, iertarea, dărnicia, admiraţia. Bunătatea înseamnă și noblețe și echilibru, prin aceste calități putând să ordoneze viața. Dacă Biblia spune că ,,Dumnezeu este…plin de bunătate” și ,,Dumnezeu este dragoste”, atunci trebuie să acceptăm că nu există contradicție între bunătate și pedepsirea onestă a răului, pentru că ,,Domnul este bun și drept” și ,,Dreptatea și pacea se sărută”. Aceste învățături ar trebui să ne călăuzească în relațiile noastre cu semenii, ca niciodată bunătatea să nu intre în dezacord cu dreptatea. Dar dreptatea se face uneori cu duritate, pentru pedepsirea răului, pentru instaurarea echilibrului, a păcii.
   A fi rău înseamnă a fi agresiv și a ucide calitățile bunătății, dragostea din suflet, a ucide credința sau a o perverti. Înseamnă a anula speranța, adică lumina vieții.
   „Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă și rafinată, e un atribut de bază al ființei omenești și totodată un atribut al culturii”, spunea călugărul, scriitorul Nicolae Steinhardt.
   Cu toții am simțit bunătatea, acest sentiment nobil care înalță spiritul uman și-l hrănește, după cum am putut simți că avem un sâmbure de răutate. Și ce-am făcut cu el? L-am lăsat acolo să rodească în suflet sau am căutat să-l anihilăm? Și cum se poate anihila decât făcând loc bunătății să pătrundă în suflet? Am ținut cont de aspectul practic al bunătății, vreun act filantropic, renunțând la ceea ce este al nostru - bani, bunuri, timp – și dăruind celor care au nevoie? ,,Cine are milă de sărac, împrumută pe Domnul”, spune un proverb. Să ne gândim la bătrânii care au nevoie să simtă bunătatea celor din jurul lor! Numai bunătatea îi mai ține în viață pe bătrâni și pe cei bolnavi. Oamenii răi nu trăiesc decât pentru ei şi nu vor să bucure pe nimeni. A bucura pe cineva le este o noţiune complet străină şi de neînţeles. Iar sursa acestei răutăţi este spiritul răului pătruns în sufletele lor.
  Dacă ar fi să ne gândim la calitățile poporului din care ne-am născut, apoi am putea spune că  este bun, îngăduitor, iertător, cu o notă de noblețe în suflet, cunoscându-și și păstrându-și locul, adică fiind modest. Nu a fost lacom, nu s-a bătut niciodată pentru pământ străin, dar și-a apărat și a luptat pentru ceea ce a fost și este al lui. Vitejia și-a înscris-o în istorie. Nu vorbim de existența celor răi, a trădătorilor, care au existat și ei, răsturnând de multe ori mersul istoriei dorit. Vorbim de majoritatea celor care formează poporul și nu despre „uscături”. Ferească-ne Dumnezeu de trădători la vârful puterii politice!
   De unde au apărut în zilele noastre atâtea specimene de oameni cinici, răi, orgolioși, mincinoși, implantați în politică? De unde furia necontrolată, prefăcătoria, minciuna, răzbunarea unor minți paranoice? Cum au reușit să înșele poporul? Cum li se permite să folosească cuvinte de un plasticism uluitor, fără pic de sfială și care ne sălbăticesc și ne vulgarizează viața?
   Cugetul și simțirea pare că ni s-au diminuat, trăim o viață complexă și haotică în care manifestările de cinism și răutate a unor oameni sunt vizibile. Și-mi vin în minte versurile lui Eminescu care se pliază perfect acestei categorii de oameni-politicieni : „Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această țară,/ Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,/ Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,/ Ca să nu s-arate - odată ce sunteţi - nişte mişei!/ Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire”.
   Civilizația românească a fost una idealistă, inclinată spre înțelegerea sufletului. Materia a exercitat o prea mică atracție asupra românului, dovadă că în timpul îndelungat al comunismului, când ateismul își întindea aripile negre peste întreaga populație, mulți oameni și-au păstrat credința, doar cei lipsiți de credință, politicienii acelor vremuri, și-au făcut averi furând. Cu atât mai mult în zilele noastre perceptele morale trebuie păstratele, Biserica trebuie să rămână dreaptă și curată, pentru a nu fi șantajată, murdărită de politicieni. Aminteam într-o carte a mea că aparținem lumii carpato-danubiană, în care oamenii au filozofat cu multe veacuri înaintea venirii lui Hristos. Cultura este ceea ce s-a lipit de viața noastră spirituală. Ne-am căutat unii pe alții prin cultură și ne-am găsit.
   Părintele Stăniloae enumera unele din trăsăturile poporului român și pomenea de capacitatea minții nepătimașe a românului, de a valorifica toate potențele naturii umane, și pe care o numea „minte întreagă” . 
   Să sperăm în efectele acestei minți întregi! Cred că poporul cu „mintea întreagă” trebuie să aleagă pe cei care îi pot reprezenta cel mai bine interesele, oameni buni cărora le pasă de viețile oamenilor și de soarta țării, să nu se lase călcat în picioare, să nu dea dovadă de dezinteres – lașitate, ci să acționeze cu curaj. Mai cred că nu trebuie lăsată soarta poporului în mâini străine interesului său, în mâinile câtorva oligarhi care aleg întotdeauna să sprijine politic pe omul cel mai slab, cel care le apără interesele murdare. Să dorească să se termine odată cu gâlceava, mahalagismul, machiavelismul și răutatea, pentru ca nobilitatea, bunătatea și dreptatea să revină în matca sa de odinioară.
   Să ne ferească Dumnezeu să ajungem acolo unde credea Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX - că se poate ajunge: „Oamenii vor strânge așa de multe rele pe pământ, încât nu mai rămâne istoriei altă soluție decât sfârșitul ei”.

 http://gandaculdecolorado.epbrewery.com/dosar/6-dosar/4665-buntate-vs-rutate

 

In Memoriam Monseniorul Vladimir Ghika - 140

(25 decembrie 1873, Istanbul - 17 mai 1954, Jilava)- Romanian Times-Cultura

Am trecut la catolicism ca să fiu un şi mai bun ortodox

(Vladimir Ghika)

             Beatificat la 31 august 2013 la Bucureşti, Monseniorul Vladimir Ghika ar fi împlinit anul acesta, de Crăciun, 140 de ani. E născut, ca într-o profeţie, chiar în ziua de naştere a Mântuitorului. Beatificarea sa a fost unul din primele acte semnate de Papa Francisc. “Este în primul rând o şansă nesperată de a vedea că şi ţara noastră are acces la circuitul acesta al valorilor universale scrise în mod simplu, fără trâmbiţare de prisos”, mărturisea la puţină vreme după aceea PS Mihai Frăţilă, episcop greco-catolic de Bucureşti. Pilda vieţii sale predică despre felul cum omenia, acest suport al valorilor sufleteşti, depăşeşte culturile, istoriile, fiind izvorâtă din relaţia cu Creatorul, că libertatea interioară precede libertatea socială sau politică, că libertatea şi omenia pot fi mărturisite în cele mai dure închisori, că sunt garanţia respectului între persoane şi se află la baza unei societăţi democratice.

            Două sunt documentele culturale excepţionale ce merită să stăruie în atenţia marelui public şi a celor ce vor să descopere povestea Monseniorului Ghika, ambele apărute încă de acum câţiva ani: filmul documentar al regizoarei Ana Boariu, intitulat Fratelui meu din exil (Producţie SIGNIS România – KTO, 2007) -  dovedind că povestea vieţii Monseniorului ar trebui să devină repede una din operele de seamă din epopeea națională privind cumplitul secol al douăzecilea românesc bântuit de dictaturi care au rupt ființa națională în două și au produs multă vărsare de sânge românesc nevinovat -, precum şi albumul Fratelui meu din exil - Perioada stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinț, preot și martir, Ed. Galaxia Gutenberg, editor pr. Silviu Hodiș, text stabilit de Luc Verly, volum realizat de Anca Berlogea, traducerea în limba română de Ana Boariu, Emanuel și Mihaela Cosmovici, tehnoredactare Dan Holban și Emanuela Arteni (Vizual Graph  – Roumanie), postfață de Theodora – Brândușa Palade, 2008. Proiectul a fost finanţat de Institutul Cultural Român prin Programul Cantemir. Tot în 2008 începea să se intensifice efortul militanţilor şi lobiştilor români ce au contribuit decisiv la Beatificare, după ce, mai devreme, propunerea fusese făcută la Vatican de Arhidieceza Bucureşti, urmată de întocmirea unui Dosar amplu, ce avea să fie examinat de Congregația pentru Cauza Sfinților de la Vatican. Urmând logica timpului, miercuri, 27 martie 2013, Papa Francisc a semnat decretul prin care Biserica recunoaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan [...] ucis din ură față de credință [...], la 16 mai 1954”. Miercuri, 8 mai 2013, s-a anunțat de la Vatican că Monseniorul Vladimir Ghika va fi beatificat sâmbătă, 31 august 2013, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, ce va fi săvârșită la Romexpo, de la ora 11. Sfânta Liturghie va fi prezidată de Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților. Conform anunţurilor, în faţa a 10 000 de oameni, la Bucureşti s-a săvârşit minunea ce păruse a fi profeţită încă de la Crăciunul de acum 140 de ani, când pruncul Vladimir venea pe lume ca nepot al ultimului principe al Moldovei, Grigore Alexandru Ghika al X-lea (1807-1857), şi al cărui tată, Ioan Grigore Ghika, fusese multă vreme diplomat, ministru de externe şi al apărării României.

            Albumul Fratelui meu din exil-Perioada stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinț, preot și martir a fost lansat  vineri, 21 noiembrie 2008 la Târgul Internațional de Carte „Gaudeamus”, deschis în Complexul „Romexpo” din București, și s-a bucurat de binecuvântarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, personal IPS. Dr. Ioan Robu. Cele 176 de pagini ale cărții conțin 30 de scrisori și cărți poștale precum și documente diplomatice franceze legate de Monseniorul Ghika. Prezentarea cărții la Târgul Gaudeamus a fost făcută de nepoții lui Dimitrie Ghika, Geneviève și Daniel de Briey, alături de Anca Berlogea, Emanuel Cosmovici  și Tereza Brândușa-Palade.

          Volumul conține o colecție inedită de scrisori, scrise în limba franceză și trimise de Monseniorul Ghika în perioada 1948-1952 fratelui său, Dimitrie, fost ambasador și ministru de externe al României, plecat în exil în Elveția. Scrisorile au fost trimise în principal prin ambasada Franței la București și descriu instalarea progresivă a regimului totalitar, a stalinismului și persecuția declanșată la comanda Moscovei împotriva Bisericii Catolice din România. Această corespondență a constituit unul din motivele condamnării lui Vladimir Ghika la trei ani de temniță grea, așa cum reiese, mai jos, din sentința tribunalului militar. 

            Epistolele au fost redescoperite în 2007 în arhiva familiei lui Dimitrie, mai exact a nepoților acestuia, și au fost publicate în facsimil, transcriere în limba franceză și traducere în limba română.  Scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, cel puțin 30, rămăseseră multă vreme ascunse. Geneviève d'Hoop, născută Briey a descoperit împreună cu frații ei și cu Anca Berlogea, în mai 2007, aceste scrisori, bine păstrate în arhiva familiei – în cutiile cu documente și fotografii ale Elisabetei Ghika, soția lui Dimitrie Ghika, și apoi ale Manolei, fiica lor.

             Scrisorile dezvăluie un univers  întunecat și tainic, rămas multă vreme necunoscut, al supraviețuirii Bisericii Unite și a unor ordine și congregații catolice interzise în România după 1948, univers din care s-a desprins ulterior un adevărat calvar ce a continuat până la căderea comunismului. Ele mărturisesc, uneori cu accente tragice,  și despre atașamentul Monseniorului față de Fiicele Carității Sfântului Vincent de Paul, aduse chiar de  el în România în 1906 și împreună cu care fondase un serviciu de ambulanță și sanatoriul „Sf. Vincențiu de Paul”, devenit ulterior Spitalul C.I. Parhon. De la colaborarea cu aceste surori s-a trasat drumul spiritual și uman al lui Vladimir Ghika, el luptând ulterior pentru tot restul zilelor sale împreună cu surorile pentru ca sanatoriul creștin Sf. Vincențiu de Paul să nu fie rechiziționat de stat, lucru care, în final, s-a petrecut totuși. În final, statul comunist impunând laicizarea societății, surorile sunt alungate pe nedrept la Oradea, apoi sunt obligate să intre în viața civilă și să accepte ofertele făcute de societatea totalitară comunistă. Alături de alte mărturii, și acestea vorbesc despre persecuția îndreptată împotriva Bisericii catolice, dar abil camuflate sub diferite pretexte și tactici de manipulare. 

           Monseniorul Vladimir Ghika, „prinț în această lume, dar, printr-o chemare mai înaltă, preot al lui Isus Hristos“, s-a născut pe data de 25 decembrie 1873, la Constantinopol. După absolvirea școlii de drept din Toulouse și după urmarea cursurilor de științe politice la Paris, el își urmează chemarea înalt spirituală și renunță la cariera diplomatică, urmând studii de teologie la Roma, alegând calea activității umanitare, dublată de cea a vieții religioase, printr-o devoțiune apostolică excepțională. Devine, la vârsta de 50 de ani, preot și este hirotonisit la Paris (unde a stat între 1923-1938), după care se întoarce și rămâne în România. Născut ortodox, convertit la catolicism „pentru a deveni un și mai bun ortodox”, Monseniorul îi cere Papei privilegiul de a putea celebra în cele două rituri, latin și bizantin, privilegiu care i se acordă la scurt timp după hirotonire, devenind astfel primul preot român biritual, care obținuse împuternicirea papală de a oficia în rit latin în orice biserică catolică a lumii. După abdicarea regelui Mihai, fratele Dimitrie Ghika și soția lui, Elisabeta Ghika, doamnă de onoare a reginei Elena, aleg să plece în exil, în Elveția, în timp ce Msg. Vladimir Ghika refuză să părăsească țara. În 1952, din pricina corespondenței cu Vestul, devenită prohibitivă, este arestat și condamnat de regimul comunist, pentru spionaj, chipurile, în favoarea Vaticanului, pentru complicitate la crimă de înaltă trădare, la 3 ani de închisoare. Moare pe data de 16 mai 1954 la Jilava, la vîrsta de 80 de ani. Unii supraviețuitori povestesc cum, înainte de a fi murit, prințul Vladimir Ghika a fost torturat, batjocorit, spânzurat de optzeci de ori în semn de umilință supremă, însă nici un semn de supunere nu a venit din partea demnei sale făpturi și conștiințe.
               Ultimul Domnitor al Moldovei a fost  Grigore Ghika al X-lea (1807-1857).  Nu s-a despărțit de lume fără a lăsa  urmași de nădejde, deși aceia au suferit enorm - sub comunism - de pe urma moștenirii nobiliare, ce va fi repudiată de regimul de la Moscova care va pune stăpânire pe România după 1945. Un diplomat, Dimitrie Ghika, și un preot, Vladimir Ghika, frați, fiind și nepoții Domnitorului Ghika, au traversat două războaie mondiale și multe tragedii naționale și naționaliste, pătimind într-un mod special, mai ales după începerea Războiului Rece. Tragedia lor este însăși tragedia poporului român expus fratricidului și consecințelor bolșevizării  și regimului totalitarist. Povestea vieții lor este una din acele povești cu miez creștin autentic, cu tâlc martirial și cu miză sacrificială cristică. Despărțiți de Cortina de Fier, frații își scriu din când în când și resimt durerea de a  nu se mai putea revedea, de a fi pe nedrept condamnați la ruptură de un regim străin și ostil  preceptelor creștine în special, și potrivnic tuturor libertăților confesionale, în general. Vladimir Ghika rămâne prins în gheara stalinismului românesc dintre anii 1948-1952, iar Dimitrie Ghika petrece patruzeci de ani în diplomația românească, apoi se exilează în Elveția unde, între 1948 și 1952, își scrie memoriile de carieră. În aceste pagini, Dimitrie notează undeva : „Ultimii ani ai acestui război care a dus la prăbușirea nazismului și a fascismului i-am petrecut la București, ca simplu pensionar, asistând pe ruinele unei Europe tăiate în două, la renașterea unui totalitarism cu atât mai periculos ce încerca, prin cele mai oribile mijloace, să domine lumea.

În fața formulelor acestor neguțători de falsă fericire, care speculează pe distrugerile, pe mizeria și pe disperarea maselor, ce speranță mai poate nutri omenirea împinsă la ananghie? Cineva a spus odată în termeni lapidari că „războaiele se nasc în mintea oamenilor, iar pacea este, înainte de toate, ca și războiul, o stare de conștiință”. Există valori morale care rămân deasupra forței brute și brutale."  

               Daniel de Briey, nepotul direct al lui Dimitrie Ghika, își amintește de perioada copilăriei, petrecută alături de bunici, când Dimitrie aștepta nerăbdător veștile din țară și încerca să găsească o soluție de a-și salva fratele arestat și torturat. Acesta, rămas în România pentru „a avea grijă de Iisus”, salvează credința și îi sprijină în încercări pe credincioșii din jurul său, persecutați pentru libertatea credinței lor. Scrisorile pe care Vladimir i le trimite din închisoare fratelui său Dimitrie conțin mărturii despre experiența represiunii staliniste a anilor 1948-1952, ca și o adevărată cronică indirectă a acelor ani teribili. Tonul reținut și încurajator al Monseniorului Ghika acoperă scrisorile sale trimise către fratele din exil cu o melodie sottovoce dominată de temele predilecte ale Martirului, așa cum observa în Postfața albumului și Tereza Brîndușa Palade: „Curajul nobil și pasionat al credinței trebuie să triumfe, atunci când creștinii și toți oamenii în general sunt supuși persecuțiilor.” 

La pagina 38, în cartea poștală datată 22.04. 1948, există o descriere dramatică a situației din România aflată în curs de comunizare: „ceea ce cărțile poștale nu-ți pot transmite este starea de nedescris din țară, mai ales din ultima lună și jumătate, de când au început arestări nesfârșite. Nu există familie cunoscută fără cineva închis. Plecările clandestine formează o parte din efectiv (…) dar când sunt stupid realizate se soldează cu cel mai mare prejudiciu al fugarilor și al familiilor lor.. Cealaltă parte se leagă de tot felul de denunțuri sau de relații cu „conspiratorii” urmăriți".  

          Acțiunile personale de caritate și sprijin moral, ca și vorbele de încurajare pentru muribunzi sau cei bolnavi și suferinzi, au avut întotdeauna un miez adânc și sincer în simțirea Monseniorului, care se dăruia pasiunii religioase cu un total devotament: „Niciodată nu suntem inutili și nici nu suntem o povară, atâta timp cât Dumnezeu ne lasă să avem aici un teren al meritelor, de care îi putem face să beneficieze pe ceilalți, achitându-ne de minunata noastră profesiune de fiu iubitor și iubit, în lucrarea Tatălui nostru.. Comunitatea sfinților nu este lucrul cel mai consolator, cel mai multiform și cel mai eficace care există.(…) Spuneți-i lui Dumnezeu: „Ceea ce vrei Tu, cum vrei TU, când vrei Tu și atâta timp cât vrei Tu.” (Cartea poștală nr. 8 din 02.06.1948, Către Doamna Charles Lardy). 

Atât de mult se rafinase spiritul apostolic al Monseniorului, încât acesta  ajunge să rostească, după cum mărturisește în scrisoarea din 7.11.1951, „rugăciuni fără cuvinte“ căci liber prin iubirea față de persoanele treimice: „Mi s-a spus și mi s-a repetat că-i fac pe oameni să plîngă și asta-i face să vină tot mai numeroși atunci când mă produc. [...] «Făcându-i pe oameni să plângă» am avut și satisfacția să văd cu ochii mei aceasta, ceea ce mi-a dat curaj și vine la timp, deoarece avem prea mult de plâns în alt fel. Suferințele de toate tipurile au ajuns la limita suportabilului, cu un fel de caracter ipocrit, subteran și progresiv. O poveste de Edgar Poe, cu pereți de fier acționați printr-o mișcare de ceasornic, care se apropie unul de altul cu o viteză aproape imperceptibilă și constantă de o jumătate de milimetru pe minut și care nici măcar în momentul strivirii finale și fatale nu se vor mișca nici mai repede, nici mai încet pentru asfixierea și zdrobirea definitivă“. 

                    Monseniorul s-a pus în slujba intereselor bune și drepte ale comunității chiar și atunci când sănătatea îl țintuise la pat. Astfel relatează în Scrisoarea din 18 iunie 1948 „ Am fost transportat mai deunăzi la foarte amabilul ministru al Franței pentru a apăra capela Sfântul Vincențiu împotriva unei a doua ofensive a regimului – și, alaltăieri, tot transportat de alții, am ținut să iau parte, pe estradă, la distribuirea premiilor de la Liceul Francez, cu obișnuita încoronare a Titularului premiului instituit de Mouton și purtând numele meu.”  

                 Nu renunţă niciodată. Astfel, într-o altă scrisoare, datată 15.11. 1948, povestește că, deși încă bolnav, vindecarea decurge bine și credința îl întărește, așa încât Monseniorul participă la slujbă și slujește „seară de seară, cu biserica plină” și participă „chiar la o reculegere foarte emoționantă (veghea Girondinilor), cu o energie care m-a surprins și cu o voce care a surprins pe toată lumea, atât se auzea de bine: de marți până sâmbătă, dimineața și după-amiaza.” 

                Viața plină de zbucium şi de evenimente surprinzătoare este dublată de frământări interioare. În Cartea poștală din 26. 08.1948, scrie: „Ceea ce mă lasă fără vlagă, de trei luni încoace, este pendularea neîntreruptă între Ahasverus și Latude (Ahasverus - nume atribuit evreului rătăcitor, iar Latude - a fost închis pe nedrept la Bastilia și în alte închisori timp de 35 de ani), fără să pot lucra în mod constant la aceeași treabă în asemenea condiții”.  Iar mai departe, la data de 6 octombrie 1948, în ajunul sărbătoririi jubileului a 25 de ani de preoție, îi scrie fratelui Dimitrie: „Evenimentele te năucesc prin brutalitate, rapiditate și amploare. Suntem, pe toate planurile, în plină revoluție. N-ai mai recunoaște nimic, și lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Nu am timp să-ți povestesc mai nimic. Ultima lovitură este infama comedie a Bisericii Unite, suprimată, dar, slavă Domnului, mai vie decât oricând, în persecuție. Totul se naționalizează în acest moment, de la micii comercianți, până la culte, trecând prin industrie, comerț, proprietăți. Trebuie să spun că, dacă totul tinde a fi un ciclon, rămâne în același timp o impresie de debandadă: ceea ce, în afara optimismului meu congenital și supranatural, mă face să aștept cu speranță sfârșitul apropiat al încercării.” Deja, în aceste momente ale istoriei, Monseniorul fusese alungat din casa lui, scăpase pentru a treia oară cu bine de evacuare și se mutase la Dra. Sutzu, în vechea casă a Dnei Arion Pâcleanu. Între timp, își face rost de câteva cutii de la Ajutorul American, „în care am vârât cărțile rămase, ca să mă pot muta în cel mult o oră la următoarea evacuare”. Așadar, ceea ce era important în viața lui erau numai cărțile, amintind de vorbele lui Montaigne: „Nu călătoresc fără de cărți nici pe timp de pace, nici pe vreme de război, [...] Ele sunt cea mai buna muniție pe care am găsit-o pentru această călătorie omenească" . (Michel de Montaigne, Essais, livre III, 2).  Hărțuit în permanență, Monseniorul notează la 15.11.1948 că „partea medicală se poartă mai bine decât administrația, unde domină „partidul”, cu toate arbitrariile."  

                Mărturiile privind starea personală și unele reflecții domestice sau spirituale alternează cu descrieri ale situației din țară. La pagina 123, în  Scrisoarea din 10 august 1951, regăsim un tablou social politic ce avea să constituie pentru multe decenii canavaua societății triumfaliste a stalinismului impus României: "În acest moment, suntem în toiul pregătirilor unui bluff monstru pentru 23 august, defilare militară de proporții mari, mai mari decât anul trecut, și cu noutăți aeriene care fac un zgomot asurzitor, zburând la sol cu o viteză nebună. Vor să trezească teama în toate felurile, fiind și ei îngroziți și nemaiîndrăznind să se încreadă în nimeni și nimic. Până una-alta, expoziția asta de dispozitive de război și de trupe, chiar și numai prin cantitatea și natura lor, nu mai are nimic de a face cu acordurile internaționale. – Dacă e de  la români, e interzis, dacă e de la ruși, nu e nici admis, nici admisibil. Iar pe de altă parte, cum pot oare crede aliații că toate acestea pot servi cuiva (...) Jalnica orbire a presei străine, care tot enumeră efectivele pe hârtie ale sateliților Moscovei și le descrie ca fiind chipurile periculoase pentru Occident, ar fi comică, dacă nu în mod tragic dăunătoare. (...) Orașul este pe cale să fie acoperit de pancarte și de portrete de dimensiuni colosale. Nu se poate vedea ceva mai urât. Orașul însuși nu mai are magazine, nu există decât depozite de stat și câteva cooperative, rare."

                 Tragedia stalinizării sugrumase cu totul România.  Un document emis de Legația Franței în România (la p..143 din carte), cu Nr. 660 / EU, București, 6 iulie 1949, menționa o intervenție scrisă de Dl. Philippe de Luze, Însărcinat cu afaceri al Franței în România către Excelența Sa Domnul Robert Schuman, Ministrul Afacerilor Externe, Direcția Europa, cu privire explicită la Întoarcerea în Franța  a Monseniorului Ghika, atât de dorită de francezi: "Printr-o depeșă Nr.137 / EU din 27 aprilie 1949, ați binevoit să-mi transmiteți o scrisoare prin care Eminența Sa Cardinalul SUHARD, Arhiepiscop al Parisului, a cerut Dlui. M. CHARPENTIER să faciliteze întoarcerea în Franța  a Monseniorului Ghika. M-ați însărcinat să intervin, în acest sens, pe lângă autoritățile române (...)" Însă Dl. Philippe de Luze aflase de la Regentul Nunțiaturii  că și acela făcuse un demers asemănător cu un an înainte, la cererea expresă a Vaticanului. Ambele demersuri rămăseseră, din păcate, fără rezultat.

                Ultima scrisoare conținută în colecția de documente a cărții este trimisă de Monseniorul Vladimir Ghika la data de 10 martie 1952. Ea mărturisește bucuria sinceră a Monseniorului de a avea o sănătate acceptabilă pentru a sluji oamenii aflați în necaz: "Sunt , din plin, profesor de speranță, în ciuda a toate, și sunt foarte frecventat, datorită, mai ales, unui optimism supranatural. Stabilizarea nebunească ce tocmai s-a făcut este o formă stranie de sinucidere pentru Regim, ruinând Statul, devenit singurul proprietar și capitalist. În ceea ce mă privește, falimentul general nu m-a atins prea tare în viața de zi cu zi. "Cum ar putea falimentul să-L atingă pe Dumnezeu? 

               Scrisorile ne arată că autorul se știa Ambasadorul lui Dumnezeu în România bolșevizată și încerca să îmbărbăteze pe cei mai slabi: „Oamenii înfruntă mai bine pericolele înseși, decât eventualitățile sau iminențele amenințătoare”. Închisoarea i-a apropiat pe martiri ca Monseniorul Ghika și tovarășii săi de suferință de Iisus, pentru că, așa cum spunea discipolul lui Vladimir Ghika, Părintele Tertulian Langa, „diavolul îndeplinește tot planul lui Dumnezeu”, care este victoria credinței și a speranței.

              La 18 noiembrie 1952, Monseniorul Ghika este arestat și, un an mai târziu, este condamnat la trei ani închisoare.

În sentința nr.1234 din 24 octombrie 1953, în dosarul nr. 2278 / 1953 al lotului Menges, Tribunalul Militar Teritorial București a pus în sarcina inculpatului fapte grave, condamnându-l la "trei ani de temniță grea pentru complicitate la crimă de înaltă trădare".

              Din ordinul şi directa comandă sovietică, sub presiunea comisarilor sovietici staliniști, guvernul comunist avea să lichideze întreaga conducere a Bisericii Catolice, pentru a elabora o Biserică schismatică “a păcii, patriotică, democratică, progresistă"  ruptă de Roma și supusă Statului Român.  Lotul Menges, din care a făcut parte Monseniorul Ghika, a fost eliminat fie pentru faptul că unii reprezentau ierarhia clandestină a Bisericii Catolice "rezistente", fie pentru apartenența altora la categoria de laici, preoți și călugări ce sprijiniseră "activ și intens" această ierarhie.

               O analiză atentă a martiriului Monseniorului Ghika mărturisită prin scrisorile către Dimitrie, fratele din exil, relevă secretul rezistenței sale: pasiunea credinței, așa cum o întâlnim în opera Frică și cutremur de Kierkegaard, sau așa cum o întâlnim la isihaștii români, ca pe pasiunea paradoxală care i-a permis lui Abraham să devină părintele credinței: „a te confrunta cu frica insidioasă a stalinismului, care distrugea treptat toate mecanismele psihice de rezistență ale omului, presupunea o nobilă și curajoasă frică de Dumnezeu, hrănită de o pasiune supranaturală. Frica aceea nu putea fi dominată decât de puterea lui Dumnezeu.” 

                Născut în aceeași zi cu Iisus, Monseniorului Ghika i-a revenit și destinul de a-l perpetua prin purificarea omenescului și prin căutarea și slăvirea îndumnezeirii: „În fiecare chip care suferă se ascunde Iisus”, ne spune Msg. Ghika În suferință, oamenii sunt doar oameni și sunt egali între ei în fața Domnului; nu există durere mai mică sau durere mai mare, nu există durere superficială și durere profundă, fiindcă toate o conțin pe singura adevărată durere de a fi viu și Fiu aflat în iluminarea treimică: „În același timp, «adevărații ortodocși», îngroziți de ceea ce se întâmplă, se convertesc tot mai mult, cu toate riscurile și primejdiile (trecând mai ales la ritul latin, în acest moment). Cel puțin, în toată această persecuție, nu mai există măcar vreun pretext politic și ai conștiința că suferi doar pentru Dumnezeu“.

                Există o latură profund umană, simplă ca o icoană și un sentiment religios pur și autentic prin excelența sa, care ni se dezvăluie în scrisori; ele sunt trăsături de personalitate pline de haruri, strălucind în lumina crucii, în numele căreia trăiește și se jertfește Monseniorul Ghika. Povața cea mai consecventă cu care apostolul își conduce spiritual discipolii duce către rugăciune infinită și meditație, căci numai astfel s-a putut rezista în România acelor ani teribili: „Noi aici avem mare nevoie de rugăciuni...Rugăciuni pentru noi și rugăciuni pentru voi (…)”. Obsesia cea mai puternică a Monseniorului a fost aceea de a rezista misiunii încredințate de Dumnezeu și de a fi până la capăt folositor poporului său, bisericii sale, dreptcredincioșilor și sufletelor încercate ale românilor supuşi stalinizării: „Rugaţi-vă toţi cât de puţin pentru mine,(…) ca să nu fiu mai prejos de nivelul cerut, ca om, ca român, ca şi creştin, ca preot şi ca «martor al lui Dumnezeu».“
          Martiriul Monseniorului Vladimir Ghika din mai 1954 de la Jilava reprezintă unificarea finală a Omului cu dragostea lui Dumnezeu. Aceeaşi unificare finală se petrecuse în cazul celor şase episcopi catolici morţi în închisorile comuniste: Episcopul Alexandru Rusu (1884-1963), Episcopul V. Traian Frentiu (1875-1952), Episcopul Tit Liviu Chinezu (1904- 1955), Episcopul Vasile Aftenie (1899 - 1950), Episcopul Ioan Suciu (1907- 1953), Episcopul Anton Durcovici.

          Numeroasele ilustraţii conţinute în  album fac parte din arhivele următoarelor instituţii: Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti, Academica Civică Bucureşti, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Ministerul Afacerilor Externe din Franţa, fondurile private ale familiilor de Briey, d'Hoop, Seceleanu, Cosmovici, Sbiera, Niculae Burada, Andrei Murgescu, Elena şi Augustin Petre, Eugenia Mihailovici (Hélène Danubia).

              Catalogul scrisorilor s-a făcut prin strălucitul proiect sprijinit de Institutul Cultural Român prin Programul Cantemir şi s-a dorit a fi un eveniment de seamă franco-român, atât pe linie culturală, cât şi pe linie diplomatică. El reprezintă primul pas pe linia unui parteneriat de durată şi va stimula cercetările istorice, sociale, literare, culturale, sociologice, psihologice ş.a. ce privesc acea tristă perioadă din istoria României. În acest scop, au fost folosite şi o serie de documente diplomatice, acte şi înregistrări, importante mărturii deosebit de explicite, toate fiind emise în acei ani de Legaţia Franţei în România şi de Ambasada Franţei pe lângă Sfântul Scaun. Un alt scop, revelat deja, al acestei cărţi este acela de a permite re-descoperirea unei mari personalităţi spirituale româneşti, europene şi mondiale: Monseniorul Vladimir Ghika, comunicând astfel lumii încă un fascinant şi titanic prin credinţă  model uman creştin, al cărui destin este acela de a întări credinţa omului în puterea lui Dumnezeu, pe calea  acestui veac frământat ce  se aşterne în faţa umanităţii cu noi primejdii şi încercări. 

            Msg. Ghika nu a fost numai un martir al credinţei, al creştinismului, al spiritului ortodox şi mai cu seamă al spiritului catolic, dar a fost şi un precursor iluminat al ecumenismului. 

            La finalul cărţii, la p.174-175, se face referire la filmul Les fils spirituels témoignent ...dedicat memoriei Monseniorului Vladimir Ghika şi a fratelui său Dimitrie. În acest film depun mărturie cu amintirile lor din perioada arestării şi a martirizării: doamna Elisabeta Postolache-Kastel (încă trăitoare la Suceava, văduva doctorului Postolache), supravieţuitoare a Lotului Menges, domnul Niculae Burada, domnul Idmar Hatzak, părintele greco-catolic Tertulian Langa cu soţia Doina şi doamna Emilia Sbiera. Turnarea filmului a fost susţinută de Monseniorul Ioan Robu, Arhiepiscop de Bucureşti şi de  P. Ioan Ciobanu, preot la Parohia Sacré-Coeur din Bucureşti. Filmul a avut drept consultant pe Emanuel Cosmovici şi a avut în distibuţie actorii: Dan Condurache, Andreea Bibiri, Gabriel Spahiu, Constantin Drăgănescu, Sorin Cociş, Florin Kevorkian, Constantin Cojocaru şi Alexandru Repan. Realizat de Ana Boariu, Director Anca Berlogea. Filmul a fost realizat cu susţinere din partea Fundaţiei RENOVABIS, dar şi cu susţinere venită de la Arhiepiscopia Catolică Bucureşti, Parohia Sacré-Coeur Bucureşti,  Fundaţia Chiese del Est, Fundaţia de Arte Vizuale, prin Programul Phare – Media Support. Versiunea franceză a fost realizată cu susţinere din partea Institutului Cultural Român-Programul Cantemir. O producţie SIGNIS ROMANIA 2008. 

             Într-o Românie bolşevizată prin sălbăticie şi cruzime, tortura cea mai eficace a stalinismului  a fost reprezentată, aşa cum demonstrează Monseniorul Ghika în Scrisori, de proclamarea universală a Sfintei Frici faţă de idolii regimului. În scrisoarea din noiembrie 1951, Monseniorul Ghika relatează cum Sfânta Frică devenise patroana oficială a României. Acestei frici, Monseniorul i-a răspuns cu virtutea fricii de Dumnezeu, care poate oferi un privilegiu supranatural: curajul de a nu te teme de nimic, încredinţându-I-te în totalitate Domnului. Această alegere este posibilă, ni se spune ca un îndemn,  numai prin saltul interior al credinţei absolute, prin încredinţarea întru totul către Dumnezeu, prin speranţa vie în Împărăţia Cerurilor: "Dacã stii sã-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o sã-L regãseşti în tot ceea ce şi se întâmplã."

              Aceasta este povaţa cărţii de faţă, pe care o recomand lectorului ca pe o mărturie vie despre felul cum a pătimit omul născut în aceeaşi zi cu Mântuitorul şi despre taina unui Sfânt creştin al secolului al XX-lea: Monseniorul Vladimir Ghika, Prinţ, Preot şi Martir Român. 

 (La 23 decembrie 2008, în onoarea Monseniorului Vladimir Ghika, la împlinirea a 135 de ani de la naşterea martirului, prinţului şi preotului, susţineam o Conferinţă la catedrala romano-catolică Sfântul Ioan Nepomuk din Suceava. Unele idei prezente astăzi în articolul meu de mai sus s-au născut din puternicul discurs de acum cinci ani. Le-am adus şi aici, pentru aducere aminte şi drept mulţumire adresată acestui popor care a dat pe unul din sfinţii recenţi cei mai curaţi şi demni, adevărat model al umanităţii care, în absenţa  omeniei, ar putea să se transforme într-un  tărâm pândit de primejdii: Sfântul Vladimir Ghika).

http://www.romaniantimes.com/index.php/angela-furtuna/801-in-memoriam-monseniorul-vladimir-ghika-140.html