Interviu concurs 2014

 Interviu cu presedintele PNL Crin Antonescu-AmRoNews


h

Interviu cu scriitorul român, Ştefan Străjeri 
- Curentul International

 „…omul cât trăieşte vrea mai mult, dar ar trebui să se poziţioneze într-o relaţie echilibrată pe axa dorinţe – potenţial”!

Ştefan Străjeri, un om fără egal, un băiat născut în inima Bucovinei, în satul Pojorâta, într-o familie frumoasă, cu oameni educaţi şi cu principii sănătoase pentru această viaţă. Plecat departe, în lume, pe un alt continent, Ştefan Străjeri, are în inima lui bună, adunate adevărate valori ale neamului românesc, ale românilor împrăştiaţi prin America: prieteni, amintiri din satul natal, o educaţie rară şi un dor nemărginit de meleagurile pe care a făcut primii paşi în această viaţă, de tărâmul pe care a învăţat să spună mamă şi tată sau primele lui cuvinte rostite în acest Univers.
După întâlnirea mea reală cu Ştefan Străjeri, am învăţat şi mi s-a confirmat, că prietenia, educaţia şi cei 7 ani de acasă, au un rol esenţial în această viaţă, nu putem trăi oricum, nu putem face orice în această lume, ci doar aşa cum suntem meniţi pe acest pământ, cu un mesaj şi cu o misiune foarte clară şi de luat în serios.
După ce am schimbat câteva cuvinte, cu scriitorul nostru bucovinean, am înţeles că plecarea sa în America, nu este întâmplătoare, el are de transmis lucrurile bune din sfânta noastră ţară, de promovat adevăratele tradiţii şi valori româneşti, fiind atât de credibil prin curăţenia sufletului şi prin dorinţa lui fără margini, de a arăta lumii ce oameni minunaţi are România, strângând în cartea “Românii americani de la Marile Lacuri”, adevărata istorie a românilor din ultimii 100 de ani, plecaţi şi stabiliţi în America.
Pe scurt, cam acesta este românul cu suflet de aur dăruit lumii pe acest pământ, numit Ştefan Străjeri!

Ana Magdin: Cine este şi ce face Ştefan Străjeri în America?
Ştefan Străjeri: Un român oarecare… plecat din România, acum 11 ani. În ceea ce priveşte „ce face”, ce aş putea spune mai mult decât că am o viaţă relativ normală – până la un punct; casă, muncă şi activităţi sociale. Din punct de vedere al implicării în comunitatea românească din America de Nord sunt editorul publicaţiei Curentul Internaţional, pe care l-am preluat în 2005, membru fondator al Societăţii Româno-Americane „Avram Iancu” şi a altor două organizaţii.
Ana Magdin: Cum a fost plecarea din România?
Ştefan Străjeri: Mai întâi să vă spun că nu mi-am dorit să emigrez din România în nicio ţară, până în vara anului 2002. În acea vară când am primit răspuns la Loteria Vizelor mi-am schimbat punctul de vedere. Apăreau la orizont două ponteţiale păreri de rău în funcţie de decizia pe care aş fi luat-o; dacă nu plecam mi-ar fi părut rău (probabil) toată viaţă şi nu aş mai fi putut pleca, iar dacă plecam şi aş fi regretat, cel puţin mă puteam întoarce. Aşa că am optat pentru a doua variantă. Plecarea din România a avut fireşte o încărcătură emoţională. Despărţire de părinţi, de rude, prieteni, oameni şi locuri dragi, pe de o parte şi pe de altă parte anxietatea dată de plecarea într-un tărâm necunoscut, o lume nouă. Spre deosebire de mulţi emigranţi români, nu aş putea spune că am plecat din motive economice sau politice. În corelaţie cu cele spuse şi prin faptul că nu am visat la o Americă care aşteaptă imigranţii cu braţele deschise nu am prea resimţit aşa-zisul şoc al adaptării; nu a fost o discrepanţă mare între vise şi realitate. Am luat de bun tot ce am găsit şi văzut, încercând pe cât posibil o adaptare la noul mediu existenţial.
Ana Magdin: Ce v-a determinat să vă stabiliţi împreună cu soţia, în Michigan?
Ştefan Străjeri: Aveam nevoie de o adresă în SUA unde să stăm temporar şi unde să primim Green Card-ul. Alegerea statului Michigan s-a datorat verişoarei mele, Ioana Florescu, care locuia în acest stat din 1999. Astfel, soarta a făcut să mă stabilesc la Marile Lacuri, unde am găsit o mare comunitate românească cu rădăcini încă de la începutul secolului XX.
Ana Magdin: Ca un bun român, vă întoarceţi mereu, cu drag, acasă. Ultima venire, a adus românilor o surpriză fără egal. Aţi lansat o carte unică şi de mare suflet, în localitatea natală, Pojorâta, din judeţul Suceava. Cum de v-a venit această idee minunată şi cât a durat să lucraţi la ea? Vă rog să povestiţi totul, începând cu primii paşi către „Marile Lacuri”!
Ştefan Străjeri: Mă întorc cu drag şi dor de casă de fiecare dată. Şi o voi face de atâtea ori cât voi mai putea. Încă mai visez că poate într-o zi, la pensie, mă voi întoarce definitiv. Dar cine mai ştie?! Eu cred că toţi românii, născuţi în ţară, trebuie să o iubească în mod firesc; pentru că acolo îşi au părinţii, rudele şi prietenii, acolo au copilărit şi s-au bucurat de frumuseţile mediului înconjurător, de muzica populară, tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti. Nu de puţine ori s-a spus că ţara natală întruchipează mama şi ţara adoptivă pe cea a iubitei. Iar în opinia mea, dragostea de ţară nu trebuie să fie alterată de guvernanţii politici vremelnici care de cele mai multe ori sunt percepuţi ca slabi administratori ai ţări şi chiar anti-români.
În ceea ce priveşte cartea „Românii americani de la Marile Lacuri” (cu subtitlul „Peste 100 de ani de prezenţă românească în statul american Michigan”) vă spun câteva cuvinte… Când am ajuns în America aveam câteva informaţii vagi despre prezenţa românească pe aceste meleaguri. Mă refer în principal la statul Michigan. Ştiam mai multe lucruri despre imigraţia politică de după al Doilea Război Mondial din ceea ce ascultasem la posturile de radio „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”, de pe la o vârstă cam precoce – clasa a 6-a sau a 7-a. Dar nu ştiam că a existat un val imigraţionist la începutul secolului XX. Proiectul acestei lucrări monografice îl pot fixa în timp, acum zece ani, în anul 2004. De atunci am adunat documente privind activitatea religioasă, culturală, socială şi politică a românilor americani, cum ar fi: ziare vechi româneşti tipărite în SUA, respectiv în statul Michigan, registre cu procese-verbale ale unor organizaţii, fotografii ş.a. Accesul la aceste surse de informare cred ca s-a datorat şi faptului că din anul 2005 m-am ocupat de realizarea şi distribuirea Curentului Internaţional ceea ce a adus un plus de încredere dat de cei care mi-au donat arhive consistente. Trebuie să aduc un prinos de recunoştinţă unor oameni deosebiţi, implicaţi ani de zile în manifestările românilor americani. Astfel i-aş menţiona pe următorii: Eugene S. Raica (membru şi conducător al unor instituţii româno-americane timp de peste 30 de ani), George Alexe (editor de ziare, fondator al unei Corale, poet, scriitor) alături de soţia lui, Ruxandra Didi Alexe, Theodor Morgoş (mi-a dat o colecţie consistentă de publicaţii româneşti), George Pâslaru (fotograf profesionist, venit din al Doilea Război Mondial în SUA şi participant activ în comunitatea românească peste 50 de ani), Marge-Magdalena Predeţeanu (implicată, alături de soţul ei, dr. Constantin Predeţeanu, în multe manifestări şi fondatoare de organizaţii). Au mai fost, într-o proporţie mai mică şi alte donaţii. Iar pentru completarea surselor bibliografice am apelat la alte lucrări scrise de-a lungul timpului; unele le aveam în biblioteca personală, altele le-am comandat. Astfel, în toamna anului trecut, am luat decizia de a finaliza cele şase capitole ale cărţii, stimulat de o dorinţă de a revedea România după patru ani, de un dor cu o amprentă emoţională mai deosebită şi de a fi prezent în Pojorâta mea dragă, din Bucovina, la manifestarea organizată de primărie, în frunte cu prietenul meu, primarul Ioan Bogdan Codreanu; manifestare care poartă numele „Comori de suflet românesc”. Dar pentru a duce la bun sfârşit acest lucru – nemaipunând la socoteală munca din anii precedenţi – a trebuit să trec prin nopţi albe şi să mă retrag din viaţa socială timp de câteva luni bune. Iar pe lângă efortul depus mi-au fost de un real ajutor patru persoane: prof. univ. dr. Anca Sîrghie, de la Universitatea Alma Mater din Sibiu (corectură, consultanţă privind întocmirea unei lucrări ştiinţifice şi prefaţa cărţii), Gabriela Petcu, redactor-şef la Curentul Internaţional (grafică), Valentin Popescu (tehnoredactare) şi Rodica Elena Lupu, directoarea Editurii Anamarol din Bucureşti. Cartea a fost tipărită la limită, cu câteva zile înainte de 1 iunie când a avut loc lansarea în cadrul manifestării de la Pojorâta. Iar pe 12 iunie a urmat a doua lansare la Biblioteca Metropolitană din Bucureşti.
Ana Magdin: Ce aţi simţit când v-aţi reîntors acasă, având alături foarte mulţi oameni dragi, care au venit numai pentru a vă vedea?
Ştefan Străjeri: Emoţiile date de revederea cu cei dragi m-au copleşit, în toată perioada cât am stat în România. Fiecare întâlnire a avut „povestea” ei. Au fost bineînţeles părinţii, dar şi prieteni mai vechi sau mai noi, foşti colegi de liceu, facultate, muncă… Iar în perioada 30 mai – 2 iunie am avut bucuria şi onoarea să-i am alături pe cei legaţi într-un fel sau altul de Curentul Internaţional sau de realizarea monografiei, din diferite colţuri din ţară (Bucureşti, Iaşi, Sibiu, Bistriţa, Deva, Ieud – Maramureş, Suceava, Timişoara, Piatra Neamţ) şi din străinătate (SUA, Canada, Olanda).
Ana Moroşanu Magdin: Cum vă este viaţa în America?
Ştefan Străjeri: De obicei, această întrebare îmi este pusă frecvent, atât atunci când revin în România, cât şi când vorbesc la telefon cu cei apropiaţi. Ar fi două tipuri de răspunsuri. Unul scurt prin care spun doar că e bună, mulţumitoare. Şi unul detaliat. Prefer primul răspuns. Şi nu neapărat din moderaţie, ci şi din alte considerente.
Ana Magdin: Ştiu că organizaţi evenimente pentru românii din Michigan. Cu ce ocazii şi de câte ori pe an au loc astfel de momente?
Ştefan Străjeri: Nu organizez singur evenimente pentru românii din Michigan. E drept că am avut şi unele iniţiative personale, dar cele mai multe dintre aceste evenimente au fost organizate împreună cu membrii Societăţii „Avram Iancu”. În medie, începând din anul 2008, au fost organizate trei evenimente pe an; cel mai important fiind sărbătorirea Zilei României, de 1 Decembrie.
Ana Magdin: Ce vă mai doriţi să aduceţi nou românilor şi prietenilor din America?
Ştefan Străjeri: Idei şi proiecte ar fi mai multe. Deocamdată aş vrea să continuu la Curentul International, alături de colaboratorii mei, astfel ca această publicaţie să-şi păstreze linia pe care a avut-o şi până acum, aceea de promovare a valorilor româneşti. În perspectivă, sper să mai pot scoate la lumină şi alte lucruri despre imigraţia românească în America de Nord. Fiind bucovinean, îmi propun să adun cât mai multe date despre imigraţia bucovinenilor în Canada, de la începutul secolului trecut. Se ştie că această imigrare s-a deosebit de cea din SUA, mai ales prin faptul că bucovinenii s-au aşezat, în mare pondere, în zone rurale şi nu puternic industrializate ca cele din nord-estul SUA, primind pământ în provinciile Alberta şi Saskatchewan. Începutul nu le-a fost deloc uşor. Fără unelte şi alt inventar gospodăresc au trebuit să defrişeze aceste terenuri primite, au trăit iniţial în bordeie sărăcăcioase. Şi cu toate aceste vicisitudini, prin muncă dârză, au construit şi prima biserică românească pe continentul nord-american, în 1902, au fondat organizaţii şi chiar o localitate care poartă numele uneia omonime din Bucovina de Nord, respectiv Boian.
Ana Magdin: Nu v-am întrebat niciodată cum vă petreceţi timpul liber şi ce locuri vă bucură sufletul?
Ştefan Străjeri: Noţiunea de timp liber pentru mine are valenţe restrânse. Din anul 2005, când am preluat Curentul Internaţional, timpul liber nu a prea existat, mai ales până în 2009 cât acest ziar a fost tipărit săptămânal. Nu am avut nici măcar weekenduri libere. Şi în plus pe lângă toată activitatea legată de publicare, tipărire şi distribuire am avut şi un alt job de bază din care mi-am câştigat existenţa. Astfel că au fost zile în care am muncit şi 14-15 ore pe zi. Dar, bineînţeles, am încercat să mă bucur şi de unele pasiuni, cum ar fi cititul unor cărţi, în special de istorie, atât românească cât şi americană, sau să particip la unele întruniri ale prietenilor din Michigan şi la alte manifestări organizate de români în SUA şi Canada.
Ana Magdin: Domnule Ştefan Străjeri, sunteţi un om fericit, împlinit?
Ştefan Străjeri: Da! Pot să spun că sunt mai degrabă mulţumit de ceea ce am făcut şi am dobândit până în prezent; în primul rând, din punct de vedere spiritual. Fireşte că omul cât trăieşte vrea mai mult, dar ar trebui să se poziţioneze într-o relaţie echilibrată pe axa dorinţe – potenţial.
Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!
Ştefan Străjeri: Să nu-şi renege niciodată originea românească şi să fie mândri cu ceea ce ne-a dat spaţiul românesc. Tuturor românilor, le ofer spre meditaţie epitaful de la mormântul poetului Vasile Posteucă, din cimitirul „Sf. Maria” de la Vatra Românească din Grass Lake, Michigan: „Romania… Să treci din neam în neam acest cuvânt/ Din casă-n casă şi din nume-n nume/ Că noi pe tine te-am iubit pân-la mormânt/ şi alta n-am avut mai scump pe lume”.
Vă mulţumesc frumos pentru acest interviu şi vă doresc cele mai frumoase gânduri de bine!
http://www.curentul.net/2014/07/23/interviu-cu-scriitorul-roman-stefan-strajeri/

 

Caroline Gombe – visul american al unei actrițe românce la New York-Gandacul de Colorado

Caroline Gombe, absolventă de UNATC, o româncă talentată, ambițioasă, inteligentă și foarte determinată, cu o atitudine "Yes, I can do it” si cu un look exotic care “ dă bine” în lumea filmului,a decis in vara anului 2008 să-și stabilească reședința dincolo de “ marea balta”, mai precis in New York, in cautarea visului american.

S-a lovit, însă, de o mare...dilema. A avut de ales între două oferte: o bursă integrală de studii la California Institute of the Arts sau o bursă integrală de studii la Universitatea din Connecticut. A ales University of Connecticut pentru că era mai aproape de New York , orașul de care se îndrăgostise la prima vedere. În plus i se oferea șansa să lucreze că asistent universitar și să joace în compania locală de teatru. După doi ani intenși de studii, Caroline și-a îmbogățit palmaresul școlar cu un "Master of Arts”. A avut șansa să joace într-un film produs de Quincy Jones și să fie parteneră de film alături de Eric Robert și de Andy Garcia. Rolul Sophie, însă, din piesă de teatru “Ruined”, de Lyn Nottage ( piesă premiata cu premiul Pulitzer) a fost “cireașă de pe tort” pentru Caroline, deoarece în urma acestui rol a fost acceptată ca membră Equity (Uniunea Actorilor deTeatru din USA ), fiind singură româncă membră a acestei titrate uniuni. Caroline Gombe își trăiește visul american la New York, un vis care, după părerea ei, nu are naționalitate...a visat să îsi trăiască viața făcând ceea ce iubește și să iubeasca ceea ce face.

“ Vrajitoarele din Salem” o împing în mrejele Americii

Caroline, când a început odieseea ta americană?

În vară lui 2007 lucrăm la Teatrul din Constanța în „Vrajitoarele din Salem”, spectacol regizat de Gordon Edelstein (actualmente directorul teatrului Long Wharf Theatre - New Haven ). Mi-a plăcut extrem de tare felul în care am lucrat, începând cu audiția pe care am dat-o, apoi primele lecturi și felul în care au decurs repetițiile. Totul s-a desfășurat într-un ritm susținut, Gordon știa exact ce vrea de la spectacol, de la fiecare actor pe care îl distribuise și de la fiecare om care lucra în acea producție Îmi aduc aminte că am stat foarte puțin în sală de repetiție, ne-am mutat imediat pe scenă și am început să descoperim personajele în timp ce construiam spectacolul scenă cu scenă. Tot procesul de repetiție a durat fix o luna. Nu știu cât de încântați au fost ceilalți actori obișnuiți, ca și mine, cu lunile de repetiții din țara și cu "scoatem premieră când e gata”, dar eu m-am simțit mult mai bine lucrând așa, în ritm alert. Cred că am nevoie să lucrez intens, să descopăr personajul și apoi să îl laș să spună povestea publicului, să văd dacă el, publicul, mă urmărește, dacă e interesat. Nu am răbdare să repet luni de zile la o piesă. Lucrând la acel spectacol am realizat că nu mai pot să stau în România, că nu pot să aștept până cand sistemul, până cand oamenii, până... și, mai ales, că există probabil un loc unde lucrurile se întâmplă așa cum funcționez eu. Nic Ularu care făcea scenografia la piesă mi-a spus de URTA(United Residence of Theatre Artist – n.a). Și cam asta a fost. Am aplicat, în iarna lui 2008, am mers la audiții în New York, am avut interviuri cu 7 școli, in urma carora am avut doua oferte serioase - adică burse complete - una pe coasta de vest, cealaltă pe coasta de est. Am ales coasta de est, adica University of Connecticut, pentru că era aproape de New York, oras de care deja mă îndrăgostisem, dar și pentru că, financiar, oferta a fost mai bună și îmi dădea nu numai șansa de a lucra ca asistent universitar, dar și să joc în compania locală de teatru.

“15 ore pe zi de scoala si lucru in teatru...”

Cum a fost impactul cu “Țara Făgăduinței”? A fost un “ soft landing”?

Da...un soft landing, într-adevăr.(râde) Prima audiție pe care am avut-o aici, cea pentru URTA (United Residence of Theatre Artist - n.a) din New York, a fost una din cele mai bune pe care le-am avut; reacțiile au fost neașteptat de bune, iar interviurile care au urmat și ofertele pe care le-am primit au fost extrem de încurajatoare. Apoi a urmat procesul de adaptare la sistemul de aici, la școala de teatru de aici. N-a fost ușor deloc. Programul pe care l-am ales este un program foarte dur, 15 ore pe zi de școală și lucru în teatru. Trebuia să mă trezesc in fiecare zi la 7 dimineața și ajungeam acasă după miezul nopții, când trebuia să pregătesc ziua următoare. Șase zile din șapte, iar duminică, de cele mai multe ori, trebuia să repet în școală cu colegii scene pentru clasă. Am fost șocată și impresionată de capacitatea de muncă pe care o aveau colegii mei care, rareori, se văitau de oboseală sau de lipsă de timp, dar mai ales de energia pe care erau dispuși să o pună în tot ceea ce făceau. Am învățat extrem de mult în acel program, despre mine că om, despre mine că actriță, mi-am descoperit și testat limitele, am învățat că ceea ce numim limită este doar o noțiune pe care o definim în funcție de cât de mult ne dorim sau avem nevoie să facem un lucru sau altul. În plus, am învățat lucruri esențiale despre sistemul de lucru de aici, tehnică de audiție, cum se lucrează în teatrul profesionist de aici și în mediul universitar. La interviul URTA mi-au spus că ei pregătesc actori pentru viață de actor din New York și exact asta au făcut. Și acum, când sunt extrem de obosită și simt că nu mai am energie pentru încă o zi, îmi aduc aminte de zilele din Connecticut și știu că dacă am putut atunci, sigur pot și acum.

Ai un arbore genealogic cosmopolit – mama româncă, tatăl din Republica Centrafricană și bunica ucrainiancă. Cum a fost perioada copilăriei și adolscenței tale, in România?

Copilăria, ca și adolescenta mea, a fost o alegere pe care am făcut-o conștient. Am o mamă extrem de inteligență și foarte conectată nativ la valorile esențiale ale vieți, o mamă cu un spirit liber înnăscut pe care mi l-a insuflat încă din primii ani de viață. Mi-a lăsat libertatea de la început să aleg eu ce gândesc despre o situație sau altă, m-a lăsat să găsesc răspunsurile mele, nu pe ale ei sau pe ale altora. Țin minte exact ziua când am înțeles că am altă culoare decât toată lumea din jurul meu, aveam probabil 3 ani sau mai puțin, cand m-am întrebat dacă e ceva ce pot să fac să schimb asta. Am înțeles că nu și mi-am zis: " a€œpai atunci, asta e, să ne ocupam de altceva”. Mi-a fost și îmi este în continuare greu să înțeleg cum își pierd oamenii atâta timp cu lucruri care au atât de puțină importantă și pe care oricum nu le pot schimba. Un alt lucru important pe care l-au făcut mamă și bunicii mei a fost deschiderea pe care mi-au creat-o față de artă. Am văzut sute, poate mii de filme cu bunica mea, începând de pe la 3-4 ani. Bunicul mi-a citit toate poveștile posibile, ba cred că a mai și inventat unele(râde). Mama m-a învățat să recit poezii în franceză și rusă pe care le spuneam în față blocului celor care doreau să mă asculte. Din clasă a doua m-a dat la școală de muzică, am făcut 7 ani de pian și am luat cursuri de dans. Am crescut într-un mediu intelectual artistic. Asta nu înseamnă că a fost întotdeauna ușor, că oamenii nu au avut reacții diverse, pe care și le-au exprimat mai mult sau mai puțin elegant și la care am reacționat mai mult sau mai puțin elegant. Dar datorită acestei conjuncturi am atras întotdeauna oameni deschiși la minte, oameni care că și mine sunt interesați foarte puțin de jocul asta pe culori, pe nații și pe tot ce mai alegem să ne despartă, dar foarte interesați să se bucure de tot ce ne apropie.

Fata cu părul albastru de la UNATC

Ai fost prima studentă româncă, de culoare, la UNATC...cum ai fost primită de colegi, de profesori?

Într-adevăr, așa e, am fost prima româncă, de culoare, admisă la UNATC. Mi-am dorit întotdeauna să fiu actriță, dar trăind în societatea aceea și uitându-mă la filmele românești nu m-am gândit niciodată serios că aș putea fi actriță în România. În timpul liceului însă, am început să lucrez că manechin și am continuat să dansez, făcând diverse filmări pentru televiziunea națională. Într-o zi mi s-a propus să dau o probă pentru un film franțuzesc, am luat un rol în filmul respectiv, iar regizorul Patrick Malakian, regizor de renume francez, m-a sfătuit să dau la teatru.Mi-au plăcut enorm zilele de filmare, lucrul la personaj, atmosferă creativă de pe platoul de filmare. Mi-am dat seama că nu există nimic altceva care îmi place la fel de mult sau vreo altă meserie pe care mi-ar plăcea să o fac. Am hotărât că pentru orice trebuie să existe un început, și dacă eu sunt cea care trebuie să-l facă, asta e, cu atât mai interesant. M-am pregătit cu minunatul actor de la teatrul Odeon, Mircea Constantinescu, care mi-a ales un repertoriu care demonstra nu numai talentul, dar și posibilitatea de a fi distribuită. M-am dus la examen hotărâtă să dau tot ce am mai bun și cu credința că într-o școală de actorie talentul e singurul care contează și că dacă nu o să întru va fi pentru că nu am fost suficient de bună și nu pentru că am o altă culoare decât cea majoritară. De menționat, la momentul acela aveam și părul albastru.(râde)Și am intrat. Nu o să uit niciodată acel telefon, a fost unul din cele mai fericite momente din viață mea.Cât despre profesori și colegi, curios este ca dacă cineva a avut ceva reticente a fost cu siguranță din rândul profesorilor, și culmea, unii la care m-aș fi așteptat mai puțin. Dar din prima zi am avut încrederea și suportul total și necondiționat al profesorului meu de clasă, Florin Zamfirescu - care și acum mă susține - și caruia ii mulțumesc de câte ori am ocazia. UNATC a fost primul loc din viața mea unde m-am simțit la fel cu toată lumea, m-am simțit acasă, am simțit că aparțin unui grup care are în comun ceva ce pentru mine e esențial - pasiunea pentru artă. Au fost cei mai frumoși si cei mai liberi ani. UNATC era, și cred că într-un fel sau altul o să fie întotdeauna, o oază în care te rupi de la ritmul în care evoluează lumea din jur și te concentrezi pe lumea teatrului, lumea pieselor în care joci, a rolurilor pe care le repeți, îți dai timp să explorezi și să te bucuri. În plus, viața de student la teatru, cel puțin în București, îți da acces la piese de teatru, la evenimente artistice, te conectează la o lume liberă de multe din prejudecățile vieții de zi cu zi. Colegii mei de clasă, dar și de generație, în marea majoritate, mi-au fost și îmi sunt inca prieteni. Am fost o clasă foarte diversificată, cu oameni din toate colțurile țării și cu experiențe de viață foarte diferite, iar asta ne-a apropiat, ne-a făcut să ne sprijim unii pe alții, să ne găsim puterea în fiecare dintre noi.

“Calitatea mea “exotică” mi-a dat întotdeauna de lucru”

De ce ai ales să pleci in State?

Prietena mea din copilărie spune că asta mi-am dorit de mică și în mare parte e adevărat. Am crescut cu filme americane, la cinema sau la TV, îmi placea foarte tare limba engleză și mi-am dorit să joc în limbă engleză. Cred că am știut întotdeauna că o să plec în State, dar nu am știut când și cum. După ce am terminat facultatea mă gândeam că poate o să vina "Statele" la mine.(râde) Nu am plecat din România pentru că nu aveam de lucru, de când am terminat facultatea și până am plecat din țara am jucat constant, de cele mai multe ori în mai multe proiecte în același timp. Mi s-a părut amuzant pentru că "îngrijorarea” exprimată de o profesoară din UNATC era că ce o să joc eu în România. Dar rolurile pe care le-am jucat au fost cam toate în același registru. Calitatea mea "exotica” mi-a dat întotdeauna de lucru, dar cu timpul am simțit că stagnez, că nu mă exprim, că nu mă regăsesc în ce fac, că nu mă mai bucur. Iar când am jucat Tituba, în "Vrăjitoarele din Salem", la Constanța ,mi-a devenit extrem de clar că vreau să joc personaje diverse, oameni de tot felul, iar în România nu prea era posibil.Pe de altă parte, tot ce se întâmplă în România, în viață artistică românească, avalanșa de prost gust și producțiile fără sens, calitatea vieții din România, faptul că actorii nu aveau nici un fel de protecție, de organizare sau, din punctul meu de vedere, de perspectivă, toate aste mi s-au părut fără sens. M-am trezit într-o zi și mi-am dat seama că trăiesc într-o lume care pentru mine nu mai are sens. Pentru mine actoria este cu siguranță pasiune, dar este și profesia mea. Că să mi-o pot face cel mai bine trebuia să găsesc locul în care, eu având profesia asta, funcționez cel mai bine, dar și piața în care sunt cea mai eficientă. Am venit în State să dau o audiție și atât. Am vrut să văd care este reacția, mea față de acest loc, dar și reacția locului față de mine. Ne-am sincronizat și de aceea am ales să rămân.(râde)

Cum ti se pare New York-ul? Stiu ca ai fost si in Los Angeles...

New Yorkul este un oraș fascinant, este un oraș foarte cosmopolit care ne-a adunat pe toți, din toate colțurile lumii, cu toate experiențele, cu toate dorințele, cu toate frustrările, cu toate bucuriile, cu tot ce ne definește pe noi ca oameni. E locul în care fiecare zi e o provocare, în care în fiecare zi înveți ceva, de la fiecare om pe care îl întâlnești și din fiecare situație în care te găsești. E orașul care îți da șansa să te descoperi, să îți forțezi limitele, în care afli ce e important pentru ține. Majoritatea oamenilor care locuiesc aici iubesc ceea ce fac - profesia pe care au ales-o este și pasiunea lor. Asta creează o anume stare de spirit, o energie vitală, creativă. Este unul dintre orașele în care este foarte greu să trăiești, în special că actor, dar care te provoacă să devii din ce în ce mai bun în ceea ce faci și să înveți să crezi în șansa ta.Am locuit și în Los Angeles, 8 luni și jumătate. Am făcut un film acolo, am luat rolul la o luna după ce am ajuns. LA-ul are un alt ritm, este mult mai calm, passive aggressive, ar fi o definiție perfectă. Oamenii sunt mult mai interesați de cum arată lucrurile sau ei înșiși și de calitatea vieții pe care o duc, Îmi place că toată lumea mănâncă sănătos, merge la sală, înoată, aleargă, e un oraș foarte sănătos din punct de vedere fizic. Cea mai mare diferență dintre NY și LA este că, aici, în New York, alergi tu să îți găsești următorul rol, sau să creezi următorul proiect, în LA trebuie să aștepți să sune telefonul, iar eu nu sunt bună la asta. În NY am avut și 6 audiții într-o zi, în LA am un prieten, foarte bun actor, care a avut o audiție de la începutul anului până acum. Cam asta e, în LA trebuie să aștepți până prinzi șansa aia unică, în NY ți-o creezi punând în fiecare zi câte o piatră mai mică sau mai mare la temelie.

“Nu cred ca am râs, niciunde în lume, mai mult ca in România.”

Ce îți place cel mai mult in America? Este ceva care îți displace?

Cel mai tare îmi place atitudinea de „I can”. Mi-a luat ani să îi înțeleg valoarea și responsabilitatea. Și, mai ales, să îmi găsesc libertatea și relaxarea să cred în el. Îmi place că lucrurile au sens aici, că există reguli care se aplică și funcționează. Îmi place că dacă ceva nu funcționează, cineva sigur se ocupă de asta sau dacă semnalezi anumite deficiente, cineva va lua măsurile de rigoare. Îmi place că societatea asta te învață să nu închizi uși, să îți ții întotdeauna opțiunile deschise și să nu iei lucrurile personal atunci când lucrezi. Îmi place și ideea de credit, nu neapărat cardul de credit, dar sistemul de "credit”. De exemplu în actorie proiectele pe care le faci și le pui în CV se numesc credite. Asta înseamnă că, faptul că ai jucat în filmul sau piesă respectivă, este un pas înainte, oamenii cu care ai lucrat se adaugă la lista celor care cred în ține. Și asta se aplică, cam în toate meseriile, nici un lucru pe care îl faci nu e în van. Îmi place că văd, am prieteni, știu oameni care au reușit prin forțele proprii, îmi place că oamenii vorbesc în permanență despre reușite nu despre eșecuri, îmi place că oamenii se bucură de izbânzile altora, îmi place că oamenii din jur te susțin și, dacă pot, chiar te ajută. Nu cred că există ceva ce îmi displace în mod profund. Sunt lucruri de care mi-e dor: de mâncarea făcută de mamă, de ieșitul și statul la bârfă ore-n șir cu prietenii și de verile la Vama Veche, unde dansam pe plajă până la răsărit pentru a vedea cum iese soarele din mare, pe muzică lui Bolero de Ravel. Și mi-e dor de umorul românesc, mi-e dor să râd cu prietenii mei de toate absurditățile care ne trec prin cap, să râdem unii de alții și de noi înșine în același timp. Nu cred că am râs niciunde în lume mai mult ca în România.(râde)

Știu că ai jucat alături de câteva celebritați americane...ai avut ocazia să cunoști și alți “grei” de la Hollywood?

Am avut șansa că încă de la începutul carierei să joc alături de nume mari ale cinematografiei. În primul an de școală, am jucat în Vacuums, făcut de compania Stomp din New York, un film produs de Quincy Jones, pe care am avut onoarea să îl cunosc personal la filmări și care l-a avut în distribuție pe regretatul James Rebhorn, pe Chevy Chase și Rose Mc Gowan. În Modigliani, un an sau doi mai târziu, am jucat alături de Andy Garcia, un actor desăvârșit care se bucură să lucreze cu partenerul de scenă și care m-a surprins prin relaxarea, modestia și deschiderea pe care nu te aștepți să o găsești la un nume atât de mare de la Hollywood. Pe platou, la Callas Forever, l-am cunoscut pe Jeremy Irons la care m-a surprins simțul umorului, e un om foarte vesel și jovial, deși din rolurile pe care le face nu te-ai gândi la asta.De când sunt aici, întâlnirile cu a€œgrei” de la Hollywood, dar și din New York sunt mult mai dese.Unul din filmele în care am jucat aici, Janie Charismanic, care are deja două premii în festivaluri de renume de aici, ultimul în Manhattan Film Festival (Best Romantic Feature), îl are în distribuție pe Eric Roberts care a fost foarte încântat să ne imparataseasca din experiență să bogată. În timpul festivalului de film din Manhattan l-am cunoscut pe Daniel Baldwin la care m-a impresionat puterea cu care a știut și știe să o ia mereu de la capăt și să se reinventeze.Într-una din piese în care am jucat aici coregrafia a fost făcută de Dianne Mcintyre care este un idol în lumea dânsului din America. Acum 2 sau 3 ani am jucat într-un proiect cinematografic unic, regizat de Godfrey Reggio, care este un geniu în lumea artelor vizuale și care m-a frapat prin felul dedicat în care lucrează și prin respectul pe care îl are față de actori. Filmul pe care l-am făcut în LA este scris și produs de Stephen Langford, cel care a creat un serial de mare success aici, Family Affair, om cu decenii de experiență în domeniu și cu care am avut o discuție foarte interesantă despre felul în care mă pot integra în industria filmului de aici.Ceea ce au toți oamenii ăștia, a€œgreii”, în comun este o capacitate de muncă și dăruire extraordinară, puterea de a se adapta și reinventa și o dragoste nemăsurată pentru ceea ce fac.

Cum ți se pare ritmul de muncă în State? Cât de greu a fost la școala de actorie?

Eficient este cuvântul care definește ritmul de aici. Totul este alert, filmele se fac din ce în ce ma irepede, am văzut filme extrem de bune în festivaluri care s-au filmat doar in 12 zile. Ceea ce înseamnă că atunci când ajunge pe platou, toată lumea știe exact ce are de făcut și e pregătită să-și pună toată atenția și energia la lucru. Nu există timpi morți, există timpul când pregătești următorul lucru pe care îl ai de făcut. Am jucat într-un serial produs și difuzat de Nickelodeon, Allien Dawn. Distribuție mare, producție complicată, filmări în locații de tot felul, cu reguli diverse a€“ de exemplu am filmat în Muzeul Aviației Amercicane care are niște reguli de securitate și comportament care se aplică oricui, chiar și președintelui țării. Am jucat un astronaut și am avut scene în costumul astronauților de la NASA, nu am avut voie să facem poze în costume și să le postăm nicăieri. Toată lumea a respectat acele reguli, toți ne-am adaptat condițiilor de filmare oriunde s-ar fi petrecut ele, erau zile când trebuia să așteptăm pentru o anumită lumina sau pentru rescrieri de text, toți repetăm text în timpul ăla sau lucrăm scene împreună, fețele de la costume sau machiaj se bucurau de timpul câștigat că să mai facă un retuș. Ce încerc să spun este că aici când ai ajuns pe platoul de filmare ești 100% acolo, dedicat complet muncii pe care o faci și respectând muncă celor din jur. Iar asta am învățat din școală. La clasă, aici, nu repeți cu profesorul, repeți cu partenerul și apoi în timpul de curs prezinți ce ai lucrat, iar profesorul îți da feedback, sugestii și indicații. Muncă studentului la actorie este în afară orelor de curs. La curs ți se dau informațiile de care ai nevoie, iar apoi în repetițiile cu colegii le pui în aplicare. Școală de actorie, în special programul de master pregătește actori pentru a avea o carieră, nu pentru a fi capabili să joace. Ți se dau instrumentele de care ai nevoie pentru a progresa, înveți care e direcția în care să mergi pentru a fi “working actor”, înțelegi încă din școală cum te percep cei din jur dar și oamenii din industrie, afli care îți sunt atuurile și cum să jonglezi cu ele, înveți să îți focusezi energia pe ceea ce funcționează, pe ce știi să faci cel mai bine, pe ceea ce te face unic. Un lucru care m-a ajutat enorm a fost tehnica de audiție pe care am învățat-o în școală, felul în care te prezinți și în care interacționezi cu cei cu care îți dorești să lucrezi și mai ales să tratez fiecare audiție că un mic spectacol în șine, că un rol pe care îl joc, o poveste pe care o spun în doar un minut sau poate două, și nu că pe un examen sau o probă.Bineînțeles că școală nu a fost ușoară, dar ni s-a spus de la început că e un proces complicat la sfârșitul căruia vom deveni actori profesioniști și mai ales actori care lucrează. Ceea ce s-a și întâmplat. Cel mai greu mi s-a părut să combin cele două experiențe: cea românească cu cea americană, una bazată pe pasiune și celalata pe rațiune.

Un vis fară naționalitate

Care sunt rolurile cele mai dragi?

“Tituba” din “Vrăjitoarele din Salem” mi-a fost și îmi este foarte dragă, îmi place puritatea minții ei și inocența cu care tratează situația. Sophie din “Ruined” - scrisă de Lyn Nottage și premiata cu Pulitzer - e o poveste tragică spusă de o femeie care în ciuda a tot ce a îndurat nu și-a pierdut credința și încrederea în oameni. Cu rolul acesta am devenit membră Equity - Uniunea Actorilor de Teatru din USA - care este cea mai veche și mai titrata uniune din State. Sunt probabil singură actrita româncă membră Equity și cu siguranță una din puținele actrițe din afara Americii.Caliban din “Furtuna” (Shakespeare) a fost o mare provocare – am jucat un bărbat, un sălbatic, un om în afara societății și să îmi găsesc libertatea de a mă jucă cu personajul. Cu Lavinia din “Titus Andronicus” am explorat durerea în toate formele ei, umilința și determinarea care se nasc din ele. În film mi-a fost foarte dragă Meghan, femeia de afaceri, CEO al unei companii multinaționale pe care o joc în “Janie Charismanic”, dar am iubit-o și pe femeia vampir care trăiește de secole din “Club Dead”, și pe astronauta Pleskun, singură femeie din echipaj care trăiește cu umor și relaxare într-o lume predominant masculină. Îmi iubesc toate personajele, mă bucur de fiecare dintre ele și păstrez de la fiecare câte ceva în mine.

Care este visul tău american, acel mult trâmbițat “ the american dream”?

Visul meu nu a avut naționalitate, am visat să îmi trăiesc viața făcând ceea ce iubesc și să iubesc ceea ce fac. Mi-am dorit să nu am un simplu job, ci să am carieră, să construiesc ceva durabil și real, să depășesc limitele impuse de o societate sau alta. Am vrut să văd cât de departe pot ajunge prin forțele mele, prin determinarea pe care mi-am educat-o, prin energia pe care sunt capabilă să o pun în ceea ce fac. Cred că “the American dream” este drumul ăla cu vaporul pe care îl vedeam în filme - visul ținea cât ținea și drumul. Când ajungeau aici, tot ce visaseră o luna intreaga, devenea realitate.Visul american mi se pare drumul tău interior de a-ți găsi credința și puterea de a renunța la vis pentru realitate. Visul meu a devenit american când am luat decizia să vin aici și apoi când am ales să îmi continuu cariera aici. Iar ca noțiune, cred că “the American dream” este acceptarea faptului că ceea ce ai visat, ceea ce ți s-a părut atât de imposibil, încât nu ai avut curajul să îl definești că dorință, poate deveni realitate - tot ce trebuie să faci este să crezi cu toată puterea în asta și să înveți să spui DA!

“Nici român în totalitate, dar nici American în totalitate”

Sfaturi pentru cei care incearca sa ajunga in State?

Cel mai important cred că este să știi de ce vrei să vii în State și ce vrei să faci aici. America e o țara care apreciază profesionalismul, capacitatea de muncă și de a deveni din ce în ce mai bun. Ca actor cred că e foarte important să îți testezi capacitatea de a lucra aici, adică să vii, fie să dai audiție pentru o școală, fie să stai o vreme să cunoști oameni din industrie și să mergi la audiții, înainte să iei decizia de a începe o carieră aici. Cumva durează foarte puțin să înțelegi dacă poți funcționa aici sau nu. America e o țara care te solicita foarte mult emoțional, ești departe de mediul familiar de acasă, de felul în care ne raportăm unii la alții în Europa, e o țara în care te dezvolți individual în cadrul unui grup.Cineva spunea despre New York că este locul în care vin oamenii care au nevoie să fie singuri. Cred căîntr-o măsură mai mică sau mai mare se aplică pentru tot restul țării. Este o țara foarte mare, sunt state, orașe în care oamenii locuiesc la distanță de zeci de kilometri unul de altul. Există un anume nivel de izolare, de singurătate, lucru care mie personal mi s-a părut și încă mi se pare câteodată complicat venind din partea noastră de lume. La fel de important mi se pare că atunci când ai ajuns aici să accepți America că pe o experiență total nouă, care nu are legătură cu nimic din ce ai trăit până atunci, să eviți cât poți comparația cu viață de dinainte și să înțelegi că, în momentul în care ai ales să îți construiești o viață aici, nimic nu va mai fi niciodată că înainte. O să fii pentru tot restul vieții tale un om nou care nu mai este nici român în totalitate, dar nu poate deveni nici american în totalitate. E un process greu să te așezi în această nouă identitate, dar cred că te transformă într-un individ eliberat de granițe și alte conotații limitative, te definește că pe un cetățean al planetei, un om și atât.

Ce ai de gând pentru viitor?

Momentan mă bucur de noua pasiune pe care mi-am descoperit-o: predau actorie în programul de vară de la New York Film Academy. Este extraordinar cât de mult îmi place, cât de mult îmi iubesc studenții și câtă iubire primesc de la ei. Îmi place să văd cum cresc în fiecare zi, cum se dezvoltă, cum descoperim împreună, am învățat enorm de la ei și din cursurile pe care le predau. Este o experiență unică, predau aproape toate cursurile de actorie ale programului: tehnică, improvizație, vorbire și mișcare, dans, studiu de text, monologuri, business of acting - lucru care m-a făcut să îmi reîmprospătez toate cunostiintele în materie de actorie.Lucrez în paralel și la un film în care o să joc, dar o să îl și coproduc împreună cu un prieten regizor Matia Mollini, cu care am lucrat deja la câteva proiecte. Este un film bazat pe textul lui Matei Visniec, Teatru Descompus, text de care m-am îndrăgostit la o lectură pe care am avut-o la ICR-NY. Domnul Visniec a avut amabilitatea să ne dea drepturile de a folosi textul dumnealui, iar acum lucrăm la ultimele detalii înainte de a începe filmările în toamnă. Tot în toamnă am și premiera unui film pe care l-am filmat în 2012, Digital Physics, un film independent cu o distribuție internațională.Am câteva proiecte de film care sunt în fază de discuții și negocieri și despre care încă nu pot spune nimic. Împreună cu echipă care mă reprezintă ne pregătim pentru sezonul de audiții care tocmai a început în New York, care tocmai a devenit numărul 1 în producția de serial TV, detronând pentru prima oară în istorie LA-ul.Îmi voi continua cariera în State, dar îmi doresc si o carieră internațională. Îmi place enorm să călătoresc și îmi doresc foarte tare să văd lumea, practicându-mi meseria, filmând sau mergând în turnee în diverse colțuri ale lumii. Bineînțeles că mi-ar plăcea să joc și în filme românești, deocamdată nu mi-am găsit locul în nici una din poveștile cineaștilor români, dar am încredere că mai devreme sau mai târziu drumurile noastre se vor întâlni.

Carte de vizita:

• Profesor de actorie la New York Film Academy - Summer Program
• Bursa integrala la University of Connecticut
• Singura actrita romanca membra Equity Actors USA
• Premiul ATPR si UCIN pentru cel mai bun serial TV – “La Urgența”
• Prezentator TV "Casatorie in direct" - Pro TV
• The Accolade Award of Excellence 2013 pentru filmul Janie Charismanic
• Best Romantic Feature in cadrul Manhattan Film Festival 2014 pentru filmul Janie Charismanic

 http://www.gandaculdecolorado.com/interviu/8-interviu/4635-caroline-gombe-visul-american-al-unei-actrie-romance-la-new-yor

Interviu cu Laurence Lemoine – jurnalista care a reprezentat Franţa la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York

Laurence Lemoine este născută în Franţa, la Paris, în anul 1969. La vârsta de 12 ani visa să devină jurnalistă. La 16 ani Laurence participă la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York alături de Nancy Reagan, reprezentând astfel tineretul francez, în urma unui concurs organizat de Ambasada SUA din Paris. Câţiva ani mai târziu, visul său de a deveni jurnalistă s-a împlinit. A studiat Ştiintele Politice la Paris, vorbeşte patru limbi şi e interesată de toate problemele mondiale. Laurence a călătorit în multe ţări, unde a şi locuit, lucrând la fel de bine pentru presa scrisă, radio sau televiziune. Din Orientul Mijlociu în Africa, unde l-a intervievat pe Yasser Arafat, în Caraibe, unde a lucrat pentru un post de radio, Laurence Lemoine a acoperit toate domeniile de jurnalism şi comunicare.
————————————
 
Octavian CURPAŞ: Sunteţi născută la Paris. Îmi puteţi spune câte ceva despre familia dumneavoastră?
 
Laurence LEMOINE: Sunt cea mai mică (având un frate geamăn) dintr-o familie creştină cu şase copii. Am primit o educaţie foarte strictă, dar părinţii ne-au dat tot ce e mai bun pentru a fi fericiţi în viaţă: dragostea, încrederea în sine, abilitatea de a ne adapta şi independenţa.
 
Octavian CURPAŞ: Ce v-a determinat să vă îndreptaţi spre jurnalism? Ce a declanşat interesul dumneavoastră pentru această meserie? A existat cineva, la acel moment, în viaţa dumneavoastră, care v-a influenţat să deveniţi jurnalistă?
 
Laurence LEMOINE: În perioada de preadolescenţă, în anii ’80, la ştiri, nu se vorbea decât de Orientul Mijlociu (Liban, în ’82, cu invazia israeliană, conflictul israeliano-palestinian, luarea de ostatici, deturnări de avioane etc.). A fost momentul în care am început să citesc ziarele şi să ascult la radio. Am fost fascinată de toate aceste lucruri şi vroiam să înţeleg mai mult (ceea ce de fapt era imposibil!). Mi-am dorit să devin jurnalistă pentru a cunoaşte şi a descoperi lumea, pentru a atinge realitatea fără vreun intermediar între mine şi faptul în sine. Am vrut să experimentez direct ceea ce se întâmpla în lume. A fost clar şi natural că trebuie să devin jurnalistă. Apoi am început să mă pregătesc. De exemplu, când aveam 15 sau 16 ani, înregistram în camera mea buletine de ştiri de la postul de radio France-Info, le scriam pe hârtie, ca mai apoi să le pot rosti pe un ton profesional. Câţiva ani mai târziu, am trezit lumea cu ediţii de ştiri şi interviuri realizate de mine.
 
Octavian CURPAŞ: Va consideraţi norocoasă?
 
Laurence LEMOINE: Trebuie să spun că în general am fost foarte norocoasă în viaţă, nu numai pentru că m-am născut într-o ţară minunată şi liniştită (Franţa) şi într-o familie bună, dar şi pentru că uneori am fost în momentul potrivit la locul potrivit, de fapt, spun adesea că norocul se cultivă ca roşiile! Am vrut să fiu jurnalistă, deoarece pentru mine a fost un mod de a trăi mai multe vieţi în acelaşi timp. A face reportaje despre alte ţări sau persoane, a fost, de asemenea, o modalitate foarte bună de a învăţa! Este, în egală măsură, un fel de putere, pentru că ceea ce spunem şi raportăm şi maniera în care o facem, este importantă şi poate influenţa oamenii. De aceea, aceasta este o profesie foarte serioasă, ce poartă cu sine o mare responsabilitate.
 
Octavian CURPAŞ: În 1986 aţi câştigat un concurs pentru participarea la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York. Cum s-a întâmplat acest lucru?
 
Laurence LEMOINE: Unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea a fost în 1986, când am reprezentat tineretul francez la New York, pentru redeschiderea Statuii Libertăţii, cu Nancy Reagan. Am fost acolo pentru că am câştigat un concurs, datorită tatălui meu. El m-a ajutat să scriu un frumos poem despre libertate şi îi sunt recunoscătoare pentru asta. A fost absolut uimitor pentru mine. Am întâlnit mai multe personalităţi ale SUA şi am fost un VIP timp de 15 zile. Nu aveam atunci decât 16 ani. Lectura poemului în faţa camerelor de filmat şi a aparatelor foto a decurs fără probleme, din fericire nu sunt o timidă.
 
Octavian CURPAŞ: Cum a influenţat acel eveniment decizia dumneavoastră de a deveni jurnalistă?
 
Laurence LEMOINE: Un an mai târziu, am petrecut o săptămână la un post de radio francez, RTL, cu toţi ziariştii şi reporterii. În decursul acestei săptămâni am văzut totul despre ştiri şi despre jurnalism şi, mai mult ca niciodată, a fost evident pentru mine că îmi doresc să fiu jurnalistă, dar eram încă prea tânără pentru a începe.
 
Octavian CURPAŞ: Vorbiţi-mi despre competenţele şi aptitudinile naturale care sunt necesare pentru a fi jurnalist.
 
Laurence LEMOINE: În ceea ce priveşte competenţele, aş spune curiozitatea, în sensul larg al cuvântului. În cazul meu, prietenii şi familia mi-au spus întotdeauna că am „un cancer al curiozităţii”. Un jurnalist trebuie să fie deschis şi dornic să înţeleagă şi să explice totul. El nu poate fi timid, trebuie să îndrăznească să adreseze întrebări care pot stânjeni oamenii, în special politicienii. Am fost cunoscută pentru acest gen de interviuri. Deseori, ele erau ca o luptă de cuvinte între intervievaţi şi mine.
 
Octavian CURPAŞ: Când aţi fost în Liban, aveaţi intenţia să vă întoarceţi la Paris pentru un masterat în jurnalism?
 
Laurence LEMOINE: Libanul a fost prima mea experienţă veritabilă, ca jurnalist. Eram foarte tânără (20 de ani) şi un pic novice. Era în timpul războiului cu Siria („războiul de eliberare”), tatăl dictatorului actual, Haffez Al Assad, vroia să termine cu creştinii libanezi. Pentru mine, „spectacolul” era incredibil, dar am învăţat multe despre oameni şi capacitatea lor de a fi buni sau răi şi despre adaptarea la situaţiile extreme. A fost mai bine pentru mine decât să merg la facultate, pentru că acolo era viaţa reală şi concretă. Am avut noroc, pentru că l-am întâlnit pe generalul Michel Aoun, care era prim-ministru la acel moment. Am avut un interlocutor care mi-a dat o oarecare notorietate, pentru că ceea ce a spus el a fost un pic neplăcut pentru Franţa, iar preşedintele francez al acelei perioade, François Mitterrand, a trebuit să reacţioneze. Jurnaliştii din întreaga lume au vorbit despre acest interviu! Câteva luni mai târziu, sfătuită de colegul şi prietenul meu, Christian Malard (France 3/CNN), am plecat la Tunis, la sediul central al OLP, pentru interviul cu Yasser Arafat.
 
Octavian CURPAŞ: Cum au trecut cele două ore de întrevedere cu Yasser Arafat, la Tunis?
 
Laurence LEMOINE: Eram fascinată de acest om şi am vrut să fac un interviu. Am petrecut două ore cu el în plină noapte. Din motive de securitate, nu am avut voie să ştiu când şi unde va avea loc întâlnirea. A trebuit să stau în camera mea de hotel şi mai mulţi colaboratori ai săi au venit să mă caute. Legată la ochi, am fost dusă într-o locuinţă. Odată ajunsă acolo, am fost dezlegată la ochi. Trebuie să spun că a fost ceva exotic pentru mine. A fost un moment foarte interesant atunci când, în 1990, Yasser Arafat a încetat să mai fie un terorist, pentru a putea fi un om de stat, având contacte directe, dar secrete cu israelienii. I-am adresat multe întrebări, iar la final m-a întrebat, în glumă, dacă vreau să mă căsătoresc cu el. În presa franceză, acest interviu nu a avut prea mare succes, dar eu am apreciat sejurul meu la Tunis, întâlnirea cu Arafat şi numeroasele ore petrecute cu consilierii săi pentru a discuta despre acel conflict major.
 
Octavian CURPAŞ: Într-una din conversaţiile noastre, aţi menţionat că aţi lucrat pentru Radio Mont Blanc timp de şase ani, în apropiere de Geneva. De asemenea, în această perioadă aţi lucrat pentru o televiziune (Canal C), făcând interviuri politice.
 
Laurence LEMOINE: M-am întâlnit cu un celebru jurnalist francez (Jean-Pierre Elkabbach) pentru a-l întreba cum să-mi planific cariera de jurnalist. El mi-a spus să merg mai întâi în afara Parisului, în provincie, pentru a învăţa şi a mă maturiza (nu aveam decât 21 de ani). El mi-a explicat că aceasta este cea mai bună şcoală pentru un tânăr journalist, şi e adevărat! Aşa că, am plecat în Haute-Savoie (aproape de Chamonix şi Geneva) şi am început la Radio Mont Blanc. Aveam, de asemenea, o emisiune lunară la TV, Canal C, în care realizam interviuri cu oameni politici sau celebrităţi, dar numai despre viaţa lor privată. După aceea, am decis să părăsesc Franţa din nou. Iubesc Franţa (ţară fantastică), dar traiul în ţări diferite îmi permite să văd lucrurile din unghiuri diferite şi să mă îmbogăţesc spiritual.
 
Octavian CURPAŞ: Aţi lucrat în Haiti pentru un post de radio care avea nevoie de un jurnalist francez. Aţi lucrat pe teren sau în studio?
 
Laurence LEMOINE: Radui Vision 2000 din Port-au-Prince era în căutarea unui jurnalist francez pentru a se ocupa de informarea şi instruirea jurnaliştilor lor. Când am ajuns acolo, am realizat cât noroc am avut să mă nasc într-o ţară liberă, în care poţi avea tot ce-ţi doreşti. Am rămas să lucrez pe teren şi în studio, timp de un an. Nu era uşor, dar am învăţat multe în fiecare zi. Haiti e o ţară fascinantă ce mi-a rămas în suflet. Sunt recunoscătoare acestei ţări, pentru că acolo l-am întâlnit pe soţul meu. El a venit la Port-au-Prince în vacanţă, pentru o săptămână, cu un prieten, diplomat, şi este acum tatăl fetiţei mele de 11 ani, Anouck, şi al fiului meu, Alvaro, de 8 ani. El este avocat de afaceri, astfel că am trăit împreună la Londra, Paris, Valencia (Spania), locul său de baştină, Banjul (Gambia în Africa de Vest) şi Lisabona (Portugalia). În Gambia (o ţară mică şi foarte agreabilă, frumoasă, pentru un prim contact cu Africa) l-am născut pe fiul meu, într-un spital public. Aceasta a fost alegerea mea, deoarece monitorizarea mea medicală era realizată de o echipă medicală extraordinară, formată din medici cubanezi. A fost amuzant, pentru că naşterea primului meu copil a avut loc în cel mai modern spital privat din Valencia, cu numeroase aparate şi tehnologii, după care am preferat medicii cubanezi din Banjul, dintr-un spital public, foarte sărac, dar al cărui nume, cel puţin, este elegant: The Royal Hospital Victoria! De fapt, în timpul operaţiei de cezariană, s-a oprit şi curentul. După naşterea celui de-al doilea copil, am început să editez şi să public ghiduri turistice. Primul a fost despre Gambia, câteva despre Spania şi ultimul despre Saint-Gervais Mont Blanc, Franţa.
 
Octavian CURPAŞ: De ce Saint Gervais?
 
Laurence LEMOINE: Saint Gervais Mont Blanc este un loc magnific pentru vacanţe, pentru schi sau drumeţii. Ştiam acest oraş, pentru că am fost acolo de multe ori atunci când lucram ca journalist, la Radio Mont Blanc. Să fac un ghid turistic pentru acest loc a fost un bun motiv să mă reîntorc aici.
 
Octavian CURPAŞ: Unde locuiţi acum şi cu ce vă ocupaţi?
 
Laurence LEMOINE: În prezent, trăiesc în Spania, la Valencia, un oraş frumos, de pe Marea Mediterană. Lucrez cu compania americană Reliv. Ea produce şi vinde suplimente alimentare naturale. Am fost interesată de aceste produse atunci când într-o zi am văzut-o pe mama mea că le ia. Am fost întotdeauna interesată de nutriţie şi sănătate. În Europa, mulţi oameni iau suplimente, deoarece acestea le îmbunătăţesc, realmente, sănătatea. Şi noi ne confruntăm cu o gravă criză sanitară aici. Hrana noastră de astăzi nu are suficiente vitamine şi fitonutrienţi, privându-ne organismul de substanţe nutritive esenţiale, înlocuindu-le cu produse alimentare transformate genetic sau chimicale, iar noi devenim vulnerabili la oboseală, alergii şi cu tot felul de boli sau disfuncţionalităţi. Noi ştim acum că suplimentele alimentare pot umple acest gol nutritiv. Vara trecută, am participat la Conferinţa internaţională de la St. Louis (Missouri, SUA), unde l-am întâlnit pe fondatorul Robert Montgomery. Graţie produselor sale i-am ajutat pe mulţi dintre prietenii mei sau membri de familie în a-şi rezolva problemele de sănătate. Bineînţeles, şi eu iau aceste suplimente, chiar dacă nu am acuzat niciodată probleme de sănătate. Dar, datorită lor mă simt şi mai bine. Am mai multă energie, o capacitate de concentrare mult mai mare şi un somn mai bun. Sunt norocoasă că lucrez pentru această companie, pentru că pot ajuta oamenii şi mă pot ocupa şi de copiii mei.
 
Octavian CURPAŞ: Nu v-aţi gândit să vă mutaţi în Statele Unite?
 
Laurence LEMOINE: Mi-ar plăcea să locuiesc în Statele Unite, pentru că am fost acolo de multe ori, dar niciodată sufficient şi pentru că am o relaţie specială cu America. Consider că pot cunoaşte o ţară şi cultura sa, dacă locuiesc acolo cel puţin un an. Sperăm că într-o zi vom avea această şansă.
 
Octavian CURPAŞ: Ce ştiţi despre România? În călătoriile făcute aţi întâlnit români?
 
Laurence LEMOINE: Soţul meu lucrează acum în România, la un proiect de turbină eoliană în munţi. Lui îi place România. Singura mea legătură cu România a fost o tânără care mă ajuta cu treburile casei atunci când am locuit în Portugalia şi cu care m-am împrietenit un pic. Aş vrea să pot merge în România cu soţul meu în acest an, pentru că el nu încetează să-mi spună că merită vizitată.
 
Octavian CURPAŞ: Ce hobby-uri aveţi?
 
Laurence LEMOINE: Mai întâi de toate, îmi place să călătoresc! De asemenea, îmi place să fiu alături de prieteni şi de familie. Îmi place sportul: squash, schiul, alpinismul, tenisul. Odată, am urcat pe Mont Blanc pe schiuri, mi-a luat opt ore să ajung în vârf şi şase ore să cobor. A fost fantastic!
 
Octavian CURPAŞ: Care sunt planurile dumneavoastră pentru viitorul apropiat?
 
Laurence LEMOINE: Mă ocup de dezvoltarea Reliv-ului aici, în Spania, şi am început o carte despre nutriţie şi sănătate, care urmează să fie publicată în Franţa.

http://ziarulmiorita.net/interviu-cu-laurence-lemoine-jurnalista-care-a-reprezentat-franta-la-bicentenarul-statuii-libertatii-din-new-york/