Mintea pe limba- Miorita USA
Într-una din inevitabilele mostre de înţelepciune gratuită de prin internet suntem sfâtuiţi să avem grijă ce vorbim, pentru că spusele noastre se transformă în fapte iar faptele ne modelează caracterul, conturându-ne destinul.
„Corect” mi-am zis încă de la prima citire, cea în limba engleză, pe care o primisem iniţial în urmă cu vreo trei ani. La intervale variabile i-au urmat versiunile în germană, spaniolă, franceză şi română. Din când în când, mesajul se repetă, după cum face valuri vestea, ca o piatră aruncată într-un lac, formând cercuri concentrice prin masa densă a prietenilor cu care corespondez, respectiv a prietenilor şi contactelor contactelor lor.
Nu mă surprinde conţinutul mesajului, ci faptul că are aceeaşi valabilitate în toate limbile în care a fost tradus. De fapt ar trebui să fiu bucuroasă că mesajul e valabil peste tot; e semnul cel mai sigur că are valoare universală, deci o fi ceva de capul său.
De ce atunci neliniştea mea? Pentru că am constatat că gândim în tipare diferite, în funcţie de limba în care ne exprimăm. Cu alte cuvinte iată enunţul problemei mele: oare dacă vorbim mai multe limbi avem mai multe destine, sau, dacă vreţi, personalităţi multiple?
Poate o să râdeţi, dar vorbesc serios. Mă refer pentru început la limbile romanice. De obicei au pronunţare fonetică, adică literele se citesc aşa cum se scriu. Rar se înregistrează excepţii, cum este cazul unor termeni din franceză (mereu mă amuză încăpăţânarea cu care un unchi de-al meu insista pe vremuri: „Renault se scrie, RENAULT se citeşte!”).
Ce ne spune asta despre popoarele care vorbesc limbile latine? Nimic, fireşte. De ce oare atunci sunt admirate naţiunile noastre pentru stilul direct, deschis, fără ocolişuri, acel „ce-i în guşă-i şi-n căpuşă”? V-aţi întrebat vreodată dacă există vreo legătură între abundenţa vocalelor din italiană, spaniolă, română sau portugheză şi modul în care sunt clasificate aceste popoare drept comunicative, gălăgioase, extrovertite? Şi de ce nordicii, japonezii şi chinezii, care vorbesc lent, cumpănit şi par a se interoga tot timpul, trec drept oameni introvertiţi, greu de pătruns?
Trec dincolo de fonetică şi arunc un ochi pe gramatică. Ce se întâmplă când legăm cuvintele în propoziţii sau fraze? „Tu citeşti acest articol”, zice românul. Englezul zice la fel, dar nu e clar ce vrea să spună: „You read this article” sună ambiguu, nu ştim dacă ne tutuieşte sau ne ia politicos cu Dumneavoastră; nu e clar nici măcar dacă vorbeşte despre acum sau odinioară. „Şmecher englezul”, îmi vine-n gând, „îşi lasă loc de-ntors şi nu se fixează ferm pe o idee. Nu ca noi, latinii”. Britanicii sunt întotdeauna un pic altfel, vezi preferinţa pentru partea stângă a carosabilului sau pentru moneda naţională, alta decât cea din restul Europei.
Văzând cât de simplă pare engleza, logica-mi spune că ar fi normal să aibă un vocabular mai redus. Dealtfel nouă ni s-a spus la şcoală că româna e o limbă bogată, având cel puţin două sinonime pentru aproape fiecare concept, unul de origine latină („amor”) şi altele din slavă sau de prin alte idiomuri („iubire”, „dragoste”…). O fi, când sunt concepte abstracte, dar la lucruri palpabile ne bat anglo-saxonii, care par să cultive o adevărată manie pentru firul despicat în patru, botezând fiecare variantă cu un nume separat (la ei, de exemplu, „iepure” poate fi „rabbit”, „bunny” sau „hare”).
Nu întâmplător, tot într-un mesaj din internet, stă scris că engleza ar avea fondul lexical cel mai extins, circa un milion de cuvinte, incluzând jargonul şi termenii tehnico-ştiinţifici. Înseamnă oare aceasta că trebuie să ne consolăm în ideea că nu suntem la fel de sofisticaţi, pentru că am avea un vocabular mai sărac? O eroare mai grosolană nici că se putea! Nu cumva e iarăşi vorbe de confuzia clasică dintre cantitate şi calitate?
Fac o paranteză, promit că e scurtă: un reputat om de ştiinţă american (vorbitor de engleză!) susţine cu tărie: „Este ridicol să trăieşti o sută de ani fiind capabil de a memora doar treizeci de milioane de biţi. Este mai puţin decât capacitatea de stocare a unui compact-disc. Condiţia umană este, evident, depăşită.” (Marvin Minsky, n. 1927). Mă-ncumet să-l contrazic, deşi sunt convinsă că e mult mai inteligent decât mine, dar poate nu aşa de înţelept cum se crede. Eu chiar cred că nu masa de informaţii pe care le manipulăm ne conferă puterea, ci legăturile pe care le facem între idei (e unul din citatele preferate ale tatălui meu, vorbitor de română, evident!).
Să cred acum că anglo-saxona generează oameni care se ataşează mai mult de cifre, de calcule şi de realitatea palpabilă, mulţumindu-se cu un singular „love”, în timp ce românii, ca naţie visătoare, preferă să numească în trei feluri sentimente şi lucruri imateriale ca acesta? Şi nu, nu este adevărat că vestitul nostru „dor” ar fi intraductibil în alte limbi! El are echivalent chiar şi în germană, cu condiţia să se precizeze exact, după stil nemţesc, cauza suferinţei (se spune la ei fie dor de casă – „Heimweh” sau dor de ducă – „Fernweh”).
Revin însă la tema adevărată a acestui articol şi continui pe exemplul limbii lui Goethe: emblematică e stupoarea şi consternarea cu care reacţionează orice om nededat fineţurilor germanei atunci când intră pentru întâia dată în contact cu ea. Spre deosebire de majoritatea covârşitoare a popoarelor lumii, germanii îşi compun propoziţiile cu minuţiozitatea cu care matematicianul construieşte enunţul unei probleme complicate. Începe cu localizarea în timp şi spaţiu, numeşte protagonistul, descrie modul în care acesta se dedică acţiunii şi abia la sfârşit spune de fapt ce anume se întreprinde exact. Aşa se face că, uneori cineva te ţine pe jăratec explicându-ţi cu lux de amănunte ceva care abia la sfârşitul frazei se verifică sau se anulează, după caz.
Graţie capacităţii practic nelimitate de compunere şi descompunere a cuvintelor-fluviu din limba germană, prefixul care exprimă acţiunea are un fel de abonament pentru ultimul loc din propoziţie, menţinând până în ultimul moment încordarea atentă a interlocutorului. Propoziţia scurtă legată de citititul acestui articol, la trecut, s-ar traduce cuvânt cu cuvânt cam aşa: „Acest articol îl am eu citit.” Dacă nu m-aş fi molipsit eu însămi de fascinaţia jonglării lingvistice nelimitate i-aş suspecta poate de sadism şi obrăznicie pe zeloşii nemţi. Ce cred ei, că am timp să ascult o eternitate frazele lor lungi?!
E lucru ştiut că orice carte tradusă în limba germană are nevoie de mai multe pagini şi cântăreşte mai mult decât originalul scris în alte limbi. Din modul în care germanii îşi tratează limba reisese că sunt exacţi, meticuloşi, ordonaţi. Le-am face însă o mare nedreptate, condamnându-i pentru risipă de timp. Ei vor de fapt să-l economisească! Limba lor e oglinda mentalităţii lucrului bine făcut, reflectând dorinţa de a exprima realitatea cât mai exact. Paradoxal, complicaţiile limbii lor se explică tocmai prin dorinţa de a simplifica mesajul, uzând pe cât posibil de termeni clari, fără echivoc. Pentru un ţel aşa de ambiţios, nu contează dacă durează ceva mai mult până ne pică fisa la final.
Nu am ambiţia de a adânci aici analiza în sens ştiinţific. Cum spuneam, dacă reuşesc să transpun simpla perplexitate amuzată care mă cuprinde uneori prin conversaţiile poliglote, consider deja că mi-am atins scopul cu vârf şi-ndesat. Mă rezum aşadar la un singur exemplu: banalul verb german „nehmen” („a lua”) este doar unul din numerosele cuvinte care poate schimba complet sensul oricărei fraze, în funcţie de „adaosul” cu care se completează. Aufnehmen, annehmen, abnehmen, ausnehmen, benehmen, erstnehmen, entnehmen, einnehmen, hinnehmen, hochnehmen, mitnehmen, vornehmen, wahrnehmen, zunehmen sunt derivatele sale cele mai răspândite, echivalente cu: a înregistra, a prezuma, a slăbi, a excepta, a se comporta, a extrage, a îngurgita, a accepta, a lua în râs, a prelua, a-şi propune, a sesiza, a se îngrăşa.
Spart în două, cu prefixul aruncat ca un cârlig de undiţă la final, verbul acesta mă ţine cu sufletul la gură. Circa o mie de cuvinte am folosit aici pentru a exprima ceva care tot neclar a rămas.
Iată esenţa: dacă destinul unui om e influenţat de cuvinte, care-l împing la fapte, atunci destinul unei naţiuni depinde şi de limba sa, acest instrument care modelează gândurile oamenilor. Sau nu e aşa?
„Nehmen sie meine These auf/an/aus/ernst/hin/mit/wahr?”
„Înregistraţi, acceptaţi, exceptaţi, luaţi în serios, toleraţi, preluaţi, recepţionaţi teza mea?
Bunătatea este un sentiment existențial fundamental, este acea
înclinare a omului de a face bine, este o limbă pe care o înțelege
oricine, pe care „surdul o poate auzi și orbul o poate vedea”, după
spusele scriitorului Mark Twain.
Ne naștem buni, dar condițiile vieții ne fură bunătatea într-o
mai mare sau mai mică măsură. Educaţia, orientarea însă, au o mare
importanţă. Viața ne pune în față anumite situații în care trebuie să
decidem și să acționăm, ne pune la încercare. Pe unii încercările îi
înrăiesc, pe alții îi înțelepțesc. Deşi este mai greu să fii bun, sunt
destui oameni care au acest curaj și dispuși a se pune în slujba
binelui.
Bunătatea aparține oamenilor de caracter, oamenilor
echilibrați, oamenilor puternici. Este o atitudine specific umană, cu
origini metafizice, spre regretul nostru din ce în ce mai rar întâlnită
în societatea actuală. Caracterul se formează printr-o luptă intensă și
aspră asupra eului nostru, luptă contra înclinațiilor firești moștenite,
atunci când ne dăm seama că ele există. Fiecare păcat cultivat slăbește
caracterul și întărește obiceiul rău, iar rezultatul este stricăciunea
fizică, intelectuală și morală. A discerne între a fi rău și a fi bun ar
fi necesar și ar dovedi existența inteligenței noastre. Astăzi oamenii
se grăbesc să depășească etapele vieții și din acest motiv devin
egoiști, răi, isterici. Prin urmare bunătăţii i se opune răutatea, o
atitudine instinctuală primară, universal răspândită. Să fii rău este
simplu, să fii bun cere efort, gândire şi înţelegere. Răutatea poate
duce la cruzime și acte de sălbăticie.
Există bunătate interioară
și personală, precum și bunătate exterioară și socială. Omul bun se
străduiește să realizeze în el însuși, dar și la alții, idealul cel mai
înalt de inteligență, putere și dragoste care duce la fericire, chiar
dacă fericirea, unora li se dovedește până la urmă a fi o îndelungă
așteptare. „Fiți buni unii cu alții” ne învață Biblia. Caracterul
esențial al bunătății este dezinteresarea, în vederea întregului din
care omul face parte. Bunătatea, amabilitatea, în familie, în societate,
este necesară. Henry James spunea că trei lucruri sunt importante în
viață: „Primul este să fii amabil, al doilea să fii amabil și al
treilea… să fii amabil”.
Una dintre cele mai importante căi de a
manifesta bunătate este modul în care vorbim unul cu altul. Atmosfera
creată între oameni este determinată, în mare parte, de cuvintele pe
care le rostim, fiindcă ele pot răni sau pot jigni. Ar trebui să ne
facem bunul obicei de a vorbi pe un ton plăcut, a avea răbdarea de a
asculta pe celălalt, a folosi un limbaj curat și corect, cuvinte pline
de bunătate, amabilitate. De asemenea tonul cu care ne adresăm - „tonul
face muzica”, se spune pentru a sublinia importanța felului în care se
spune ceva. Ce mult contează expresia feţei, o privire blândă, un zâmbet
pentru cei de lângă noi!
Bunătatea derivă din iubirea
nemărginită cu care Dumnezeu a creat lumea, prin urmare originea ei este
divină. Bunătăţii îi sunt asociate calităţi precum: mila, compasiunea,
înţelegerea, bunăvoinţa, toleranţa, blândeţea, răbdarea, iertarea,
dărnicia, admiraţia. Bunătatea înseamnă și noblețe și echilibru, prin
aceste calități putând să ordoneze viața. Dacă Biblia spune că
,,Dumnezeu este…plin de bunătate” și ,,Dumnezeu este dragoste”, atunci
trebuie să acceptăm că nu există contradicție între bunătate și
pedepsirea onestă a răului, pentru că ,,Domnul este bun și drept” și
,,Dreptatea și pacea se sărută”. Aceste învățături ar trebui să ne
călăuzească în relațiile noastre cu semenii, ca niciodată bunătatea să
nu intre în dezacord cu dreptatea. Dar dreptatea se face uneori cu
duritate, pentru pedepsirea răului, pentru instaurarea echilibrului, a
păcii.
A fi rău înseamnă a fi agresiv și a ucide calitățile
bunătății, dragostea din suflet, a ucide credința sau a o perverti.
Înseamnă a anula speranța, adică lumina vieții.
„Bunătatea
sufletească nu-i o virtute subtilă și rafinată, e un atribut de bază al
ființei omenești și totodată un atribut al culturii”, spunea călugărul,
scriitorul Nicolae Steinhardt.
Cu toții am simțit bunătatea,
acest sentiment nobil care înalță spiritul uman și-l hrănește, după cum
am putut simți că avem un sâmbure de răutate. Și ce-am făcut cu el? L-am
lăsat acolo să rodească în suflet sau am căutat să-l anihilăm? Și cum
se poate anihila decât făcând loc bunătății să pătrundă în suflet? Am
ținut cont de aspectul practic al bunătății, vreun act filantropic,
renunțând la ceea ce este al nostru - bani, bunuri, timp – și dăruind
celor care au nevoie? ,,Cine are milă de sărac, împrumută pe Domnul”,
spune un proverb. Să ne gândim la bătrânii care au nevoie să simtă
bunătatea celor din jurul lor! Numai bunătatea îi mai ține în viață pe
bătrâni și pe cei bolnavi. Oamenii răi nu trăiesc decât pentru ei şi nu
vor să bucure pe nimeni. A bucura pe cineva le este o noţiune complet
străină şi de neînţeles. Iar sursa acestei răutăţi este spiritul răului
pătruns în sufletele lor.
Dacă ar fi să ne gândim la calitățile
poporului din care ne-am născut, apoi am putea spune că este bun,
îngăduitor, iertător, cu o notă de noblețe în suflet, cunoscându-și și
păstrându-și locul, adică fiind modest. Nu a fost lacom, nu s-a bătut
niciodată pentru pământ străin, dar și-a apărat și a luptat pentru ceea
ce a fost și este al lui. Vitejia și-a înscris-o în istorie. Nu vorbim
de existența celor răi, a trădătorilor, care au existat și ei,
răsturnând de multe ori mersul istoriei dorit. Vorbim de majoritatea
celor care formează poporul și nu despre „uscături”. Ferească-ne
Dumnezeu de trădători la vârful puterii politice!
De unde au
apărut în zilele noastre atâtea specimene de oameni cinici, răi,
orgolioși, mincinoși, implantați în politică? De unde furia
necontrolată, prefăcătoria, minciuna, răzbunarea unor minți paranoice?
Cum au reușit să înșele poporul? Cum li se permite să folosească cuvinte
de un plasticism uluitor, fără pic de sfială și care ne sălbăticesc și
ne vulgarizează viața?
Cugetul și simțirea pare că ni s-au
diminuat, trăim o viață complexă și haotică în care manifestările de
cinism și răutate a unor oameni sunt vizibile. Și-mi vin în minte
versurile lui Eminescu care se pliază perfect acestei categorii de
oameni-politicieni : „Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această țară,/
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,/ Prea v-aţi bătut joc de
limbă, de străbuni şi obicei,/ Ca să nu s-arate - odată ce sunteţi -
nişte mişei!/ Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;Virtutea?
e-o nerozie; Geniul? o nefericire”.
Civilizația românească a fost
una idealistă, inclinată spre înțelegerea sufletului. Materia a
exercitat o prea mică atracție asupra românului, dovadă că în timpul
îndelungat al comunismului, când ateismul își întindea aripile negre
peste întreaga populație, mulți oameni și-au păstrat credința, doar cei
lipsiți de credință, politicienii acelor vremuri, și-au făcut averi
furând. Cu atât mai mult în zilele noastre perceptele morale trebuie
păstratele, Biserica trebuie să rămână dreaptă și curată, pentru a nu fi
șantajată, murdărită de politicieni. Aminteam într-o carte a mea că
aparținem lumii carpato-danubiană, în care oamenii au filozofat cu multe
veacuri înaintea venirii lui Hristos. Cultura este ceea ce s-a lipit de
viața noastră spirituală. Ne-am căutat unii pe alții prin cultură și
ne-am găsit.
Părintele Stăniloae enumera unele din trăsăturile
poporului român și pomenea de capacitatea minții nepătimașe a românului,
de a valorifica toate potențele naturii umane, și pe care o numea
„minte întreagă” .
Să sperăm în efectele acestei minți întregi!
Cred că poporul cu „mintea întreagă” trebuie să aleagă pe cei care îi
pot reprezenta cel mai bine interesele, oameni buni cărora le pasă de
viețile oamenilor și de soarta țării, să nu se lase călcat în picioare,
să nu dea dovadă de dezinteres – lașitate, ci să acționeze cu curaj. Mai
cred că nu trebuie lăsată soarta poporului în mâini străine interesului
său, în mâinile câtorva oligarhi care aleg întotdeauna să sprijine
politic pe omul cel mai slab, cel care le apără interesele murdare. Să
dorească să se termine odată cu gâlceava, mahalagismul, machiavelismul
și răutatea, pentru ca nobilitatea, bunătatea și dreptatea să revină în
matca sa de odinioară.
Să ne ferească Dumnezeu să ajungem acolo
unde credea Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din
secolul XX - că se poate ajunge: „Oamenii vor strânge așa de multe rele
pe pământ, încât nu mai rămâne istoriei altă soluție decât sfârșitul
ei”.
In Memoriam Monseniorul
Vladimir Ghika - 140
(25 decembrie 1873, Istanbul - 17 mai 1954,
Jilava)- Romanian Times-Cultura
Am trecut la catolicism ca să fiu
un şi mai bun ortodox
(Vladimir Ghika)
Beatificat la 31 august 2013 la Bucureşti, Monseniorul
Vladimir Ghika ar fi împlinit anul acesta, de Crăciun, 140 de ani. E născut, ca
într-o profeţie, chiar în ziua de naştere a Mântuitorului. Beatificarea sa a
fost unul din primele acte semnate de Papa Francisc. “Este în primul rând o şansă nesperată de a
vedea că şi ţara noastră are acces la
circuitul acesta al valorilor universale scrise în mod simplu, fără trâmbiţare
de prisos”, mărturisea la puţină vreme după aceea PS Mihai Frăţilă, episcop greco-catolic de Bucureşti. Pilda
vieţii sale predică despre felul cum omenia,
acest suport al valorilor sufleteşti, depăşeşte culturile, istoriile, fiind
izvorâtă din relaţia cu Creatorul, că libertatea interioară precede libertatea
socială sau politică, că libertatea şi omenia pot fi mărturisite în cele mai
dure închisori, că sunt garanţia respectului între persoane şi se află la baza
unei societăţi democratice.
Două sunt documentele culturale excepţionale
ce merită să stăruie în atenţia marelui public şi a celor ce vor să descopere
povestea Monseniorului Ghika, ambele apărute încă de acum câţiva ani: filmul
documentar al regizoarei Ana Boariu, intitulat Fratelui meu din exil (Producţie SIGNIS România – KTO, 2007)
- dovedind că povestea vieţii Monseniorului ar trebui să devină repede
una din operele de seamă din epopeea națională
privind cumplitul secol al douăzecilea românesc bântuit de dictaturi care au
rupt ființa națională în două și au produs multă vărsare de
sânge românesc nevinovat -, precum şi albumul Fratelui meu din exil - Perioada stalinistă în România în
scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinț, preot și martir,
Ed. Galaxia Gutenberg, editor pr. Silviu Hodiș,
text stabilit de Luc Verly, volum realizat de Anca Berlogea, traducerea în
limba română de Ana Boariu, Emanuel și Mihaela Cosmovici, tehnoredactare
Dan Holban și Emanuela Arteni (Vizual Graph –
Roumanie), postfață de Theodora – Brândușa Palade, 2008. Proiectul a
fost finanţat de Institutul Cultural Român prin Programul
Cantemir. Tot în 2008 începea să se intensifice efortul
militanţilor şi lobiştilor români ce au contribuit decisiv la Beatificare, după ce,
mai devreme, propunerea fusese făcută la Vatican de Arhidieceza Bucureşti, urmată de
întocmirea unui Dosar amplu, ce avea să fie examinat de Congregația pentru Cauza Sfinților de la Vatican. Urmând logica timpului, miercuri, 27
martie 2013, Papa Francisc a semnat decretul prin care Biserica
recunoaște „martiriul
slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan [...] ucis
din ură față
de credință [...],
la 16 mai 1954”.
Miercuri, 8 mai 2013, s-a anunțat
de la Vatican
că Monseniorul Vladimir Ghika va fi beatificat sâmbătă, 31 august 2013, în
cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, ce va fi săvârșită la Romexpo, de la ora 11. Sfânta
Liturghie va fi prezidată de Eminența
Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților. Conform anunţurilor, în faţa a 10 000 de
oameni, la Bucureşti
s-a săvârşit minunea ce păruse a fi profeţită încă de la Crăciunul de acum 140 de
ani, când pruncul Vladimir venea pe lume ca nepot al ultimului principe al
Moldovei, Grigore Alexandru Ghika al X-lea (1807-1857), şi al cărui tată, Ioan
Grigore Ghika, fusese multă vreme diplomat, ministru de externe şi al apărării
României.
Albumul Fratelui
meu din exil-Perioada stalinistă în România în scrisorile Monseniorului
Vladimir Ghika, prinț, preot și martir a fost lansat vineri, 21
noiembrie 2008 la
Târgul Internațional de Carte „Gaudeamus”,
deschis în Complexul „Romexpo” din București, și s-a
bucurat de binecuvântarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București,
personal IPS.
Dr. Ioan Robu. Cele 176 de pagini ale cărții conțin 30 de
scrisori și cărți poștale
precum și documente diplomatice franceze legate de
Monseniorul Ghika. Prezentarea cărții la Târgul Gaudeamus
a fost făcută de nepoții lui Dimitrie Ghika, Geneviève și
Daniel de Briey, alături de Anca Berlogea, Emanuel Cosmovici și Tereza Brândușa-Palade.
Volumul conține
o colecție inedită de scrisori, scrise în limba franceză și
trimise de Monseniorul Ghika în perioada 1948-1952 fratelui său, Dimitrie, fost
ambasador și ministru de externe al României, plecat în exil în
Elveția.
Scrisorile au fost trimise în principal prin ambasada Franței
la București
și
descriu instalarea progresivă a regimului totalitar, a stalinismului și
persecuția declanșată la comanda Moscovei
împotriva Bisericii Catolice din România. Această corespondență
a constituit unul din motivele condamnării lui Vladimir Ghika la trei ani de
temniță
grea, așa cum reiese, mai jos, din sentința
tribunalului militar.
Epistolele au fost redescoperite în
2007 în arhiva familiei lui Dimitrie, mai exact a nepoților
acestuia, și au fost publicate în facsimil, transcriere în
limba franceză și traducere în limba română. Scrisorile
Monseniorului Vladimir Ghika, cel puțin 30, rămăseseră multă
vreme ascunse. Geneviève d'Hoop, născută Briey a descoperit împreună cu frații
ei și
cu Anca Berlogea, în mai 2007, aceste scrisori, bine păstrate în
arhiva familiei – în cutiile cu documente și fotografii ale Elisabetei
Ghika, soția lui Dimitrie Ghika, și apoi
ale Manolei, fiica lor.
Scrisorile dezvăluie un univers întunecat
și
tainic, rămas multă vreme necunoscut, al supraviețuirii Bisericii Unite și
a unor ordine și congregații catolice interzise în
România după 1948, univers din care s-a desprins ulterior un adevărat calvar ce
a continuat până la căderea comunismului. Ele mărturisesc, uneori cu accente
tragice, și despre atașamentul Monseniorului față
de Fiicele Carității Sfântului Vincent de Paul, aduse chiar de
el în România în 1906 și împreună cu care fondase un
serviciu de ambulanță și sanatoriul „Sf. Vincențiu
de Paul”, devenit ulterior Spitalul C.I. Parhon. De la colaborarea cu aceste
surori s-a trasat drumul spiritual și uman al lui Vladimir Ghika,
el luptând ulterior pentru tot restul zilelor sale împreună cu surorile pentru
ca sanatoriul creștin Sf. Vincențiu de Paul să nu fie rechiziționat
de stat, lucru care, în final, s-a petrecut totuși. În final, statul comunist
impunând laicizarea societății, surorile sunt alungate pe
nedrept la Oradea,
apoi sunt obligate să intre în viața civilă și
să accepte ofertele făcute de societatea totalitară comunistă. Alături de alte
mărturii, și acestea vorbesc despre persecuția
îndreptată împotriva Bisericii catolice, dar abil camuflate sub diferite
pretexte și tactici de manipulare.
Monseniorul Vladimir Ghika, „prinț
în această lume, dar, printr-o chemare mai înaltă, preot al lui Isus Hristos“,
s-a născut pe data de 25 decembrie 1873, la Constantinopol. După
absolvirea școlii de drept din Toulouse și după
urmarea cursurilor de științe
politice la Paris,
el își
urmează chemarea înalt spirituală și renunță la
cariera diplomatică, urmând studii de teologie la Roma, alegând calea activității
umanitare, dublată de cea a vieții religioase, printr-o devoțiune
apostolică excepțională. Devine, la vârsta de 50 de ani, preot și
este hirotonisit la Paris
(unde a stat între 1923-1938), după care se întoarce și rămâne
în România. Născut ortodox, convertit la catolicism „pentru a deveni un și
mai bun ortodox”, Monseniorul îi cere Papei privilegiul de a putea celebra în
cele două rituri, latin și bizantin, privilegiu care i
se acordă la scurt timp după hirotonire, devenind astfel primul preot român
biritual, care obținuse împuternicirea papală de a oficia în rit latin
în orice biserică catolică a lumii. După abdicarea regelui Mihai, fratele
Dimitrie Ghika și soția lui, Elisabeta Ghika, doamnă
de onoare a reginei Elena, aleg să plece în exil, în Elveția,
în timp ce Msg. Vladimir Ghika refuză să părăsească țara. În
1952, din pricina corespondenței cu Vestul, devenită
prohibitivă, este arestat și condamnat de regimul
comunist, pentru spionaj, chipurile, în favoarea Vaticanului, pentru
complicitate la crimă de înaltă trădare, la 3 ani de închisoare. Moare pe data
de 16 mai 1954 la Jilava,
la vîrsta de 80 de ani. Unii supraviețuitori povestesc cum, înainte
de a fi murit, prințul Vladimir Ghika a fost torturat, batjocorit,
spânzurat de optzeci de ori în semn de umilință supremă, însă nici un semn de
supunere nu a venit din partea demnei sale făpturi și conștiințe.
Ultimul Domnitor al
Moldovei a fost Grigore Ghika al X-lea (1807-1857). Nu s-a despărțit
de lume fără a lăsa urmași de nădejde, deși
aceia au suferit enorm - sub comunism - de pe urma moștenirii
nobiliare, ce va fi repudiată de regimul de la Moscova care va pune
stăpânire pe România după 1945. Un diplomat, Dimitrie Ghika, și
un preot, Vladimir Ghika, frați, fiind și
nepoții
Domnitorului Ghika, au traversat două războaie mondiale și multe
tragedii naționale și naționaliste,
pătimind într-un mod special, mai ales după începerea Războiului Rece. Tragedia
lor este însăși tragedia poporului român expus fratricidului și
consecințelor bolșevizării și
regimului totalitarist. Povestea vieții lor este una din acele povești
cu miez creștin autentic, cu tâlc martirial și
cu miză sacrificială cristică. Despărțiți de Cortina de Fier, frații
își
scriu din când în când și resimt durerea de a nu
se mai putea revedea, de a fi pe nedrept condamnați la ruptură de un regim străin
și
ostil preceptelor creștine în special, și
potrivnic tuturor libertăților confesionale, în general.
Vladimir Ghika rămâne prins în gheara stalinismului românesc dintre anii
1948-1952, iar Dimitrie Ghika petrece patruzeci de ani în diplomația
românească, apoi se exilează în Elveția unde, între 1948 și
1952, își scrie memoriile de carieră. În aceste pagini,
Dimitrie notează undeva : „Ultimii ani ai acestui
război care a dus la prăbușirea nazismului și a fascismului i-am petrecut la București, ca simplu pensionar,
asistând pe ruinele unei Europe tăiate în două, la renașterea unui totalitarism cu atât
mai periculos ce încerca, prin cele mai oribile mijloace, să domine lumea.
În
fața formulelor
acestor neguțători de falsă fericire, care speculează pe distrugerile,
pe mizeria și pe disperarea maselor, ce speranță mai poate nutri omenirea împinsă
la ananghie? Cineva a spus odată în termeni lapidari că „războaiele se nasc în
mintea oamenilor, iar pacea este, înainte de toate, ca și războiul, o stare de conștiință”. Există valori morale care
rămân deasupra forței brute și brutale."
Daniel de Briey, nepotul direct al lui
Dimitrie Ghika, își amintește de
perioada copilăriei, petrecută alături de bunici, când Dimitrie aștepta
nerăbdător veștile din țară și încerca
să găsească o soluție de a-și salva fratele arestat și
torturat. Acesta, rămas în România pentru „a avea
grijă de Iisus”, salvează credința și îi
sprijină în încercări pe credincioșii din jurul său, persecutați
pentru libertatea credinței lor. Scrisorile pe care
Vladimir i le trimite din închisoare fratelui său Dimitrie conțin
mărturii despre experiența represiunii staliniste a
anilor 1948-1952, ca și o adevărată cronică indirectă a acelor ani
teribili. Tonul reținut și încurajator al Monseniorului
Ghika acoperă scrisorile sale trimise către fratele din exil cu o melodie sottovoce
dominată de temele predilecte ale Martirului, așa cum observa în Postfața
albumului și Tereza Brîndușa Palade: „Curajul nobil și pasionat al credinței trebuie să triumfe, atunci când creștinii și toți oamenii în general sunt supuși persecuțiilor.”
La pagina 38, în cartea poștală
datată 22.04. 1948, există o descriere dramatică a situației din
România aflată în curs de comunizare: „ceea ce
cărțile poștale nu-ți pot transmite este starea de
nedescris din țară, mai ales din ultima lună și jumătate, de când au început
arestări nesfârșite. Nu există familie cunoscută fără cineva închis.
Plecările clandestine formează o parte din efectiv (…) dar când sunt stupid
realizate se soldează cu cel mai mare prejudiciu al fugarilor și al familiilor lor.. Cealaltă
parte se leagă de tot felul de denunțuri sau de relații cu „conspiratorii” urmăriți".
Acțiunile personale de caritate și
sprijin moral, ca și vorbele de încurajare pentru muribunzi sau cei
bolnavi și suferinzi, au avut întotdeauna un miez adânc și
sincer în simțirea Monseniorului, care se dăruia pasiunii
religioase cu un total devotament: „Niciodată nu
suntem inutili și nici nu suntem o povară, atâta timp cât Dumnezeu ne lasă
să avem aici un teren al meritelor, de care îi putem face să beneficieze pe
ceilalți, achitându-ne de minunata noastră profesiune de fiu
iubitor și iubit, în lucrarea Tatălui nostru.. Comunitatea sfinților nu este lucrul cel mai
consolator, cel mai multiform și cel mai eficace care există.(…) Spuneți-i lui Dumnezeu: „Ceea ce vrei
Tu, cum vrei TU, când vrei Tu și atâta timp cât vrei Tu.” (Cartea
poștală
nr. 8 din 02.06.1948, Către Doamna Charles Lardy).
Atât de mult se rafinase spiritul
apostolic al Monseniorului, încât acesta ajunge să rostească, după cum
mărturisește în scrisoarea din 7.11.1951, „rugăciuni fără
cuvinte“ căci liber prin iubirea față de persoanele treimice: „Mi s-a spus și mi s-a repetat că-i fac pe oameni să plîngă și asta-i face să vină tot mai
numeroși atunci când mă produc. [...] «Făcându-i pe oameni să
plângă» am avut și satisfacția să văd cu ochii mei aceasta, ceea ce mi-a dat curaj și vine la timp, deoarece avem
prea mult de plâns în alt fel. Suferințele de toate tipurile au ajuns la limita suportabilului, cu
un fel de caracter ipocrit, subteran și progresiv. O poveste de Edgar Poe, cu pereți de fier acționați printr-o mișcare de ceasornic, care se
apropie unul de altul cu o viteză aproape imperceptibilă și constantă de o jumătate de
milimetru pe minut și care nici măcar în momentul strivirii finale și fatale nu se vor mișca nici mai repede, nici mai
încet pentru asfixierea și zdrobirea definitivă“.
Monseniorul s-a pus în
slujba intereselor bune și drepte ale comunității
chiar și
atunci când sănătatea îl țintuise la pat. Astfel relatează
în Scrisoarea din 18 iunie 1948 „ Am fost
transportat mai deunăzi la foarte amabilul ministru al Franței pentru a apăra capela Sfântul
Vincențiu împotriva unei a doua ofensive a regimului – și, alaltăieri, tot transportat
de alții, am ținut să iau parte, pe estradă,
la distribuirea premiilor de la Liceul Francez, cu obișnuita încoronare a Titularului
premiului instituit de Mouton și purtând numele meu.”
Nu renunţă niciodată. Astfel,
într-o altă scrisoare, datată 15.11. 1948, povestește că, deși
încă bolnav, vindecarea decurge bine și credința îl
întărește,
așa
încât Monseniorul participă la slujbă și slujește „seară
de seară, cu biserica plină” și participă „chiar la o reculegere foarte emoționantă (veghea Girondinilor),
cu o energie care m-a surprins și cu o voce care a surprins pe toată lumea, atât se auzea
de bine: de marți până sâmbătă, dimineața și după-amiaza.”
Viața plină
de zbucium şi de evenimente surprinzătoare este dublată de frământări
interioare. În Cartea poștală din 26. 08.1948, scrie: „Ceea ce mă lasă fără vlagă, de trei luni încoace, este
pendularea neîntreruptă între Ahasverus și Latude (Ahasverus - nume atribuit evreului rătăcitor, iar
Latude - a fost închis pe nedrept la Bastilia și în alte închisori timp de 35 de ani), fără să pot lucra
în mod constant la aceeași treabă în asemenea condiții”. Iar
mai departe, la data de 6 octombrie 1948, în ajunul sărbătoririi jubileului a
25 de ani de preoție, îi scrie fratelui Dimitrie: „Evenimentele te năucesc prin brutalitate, rapiditate și amploare. Suntem, pe toate
planurile, în plină revoluție. N-ai mai recunoaște nimic, și lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Nu am timp să-ți povestesc mai nimic. Ultima
lovitură este infama comedie a Bisericii Unite, suprimată, dar, slavă Domnului,
mai vie decât oricând, în persecuție. Totul se naționalizează în acest moment, de la micii comercianți, până la culte, trecând prin
industrie, comerț, proprietăți. Trebuie să spun că, dacă totul tinde a fi un ciclon,
rămâne în același timp o impresie de debandadă: ceea ce, în afara
optimismului meu congenital și supranatural, mă face să aștept cu speranță sfârșitul apropiat al încercării.”
Deja, în aceste momente ale istoriei, Monseniorul fusese alungat din casa lui,
scăpase pentru a treia oară cu bine de evacuare și se mutase la Dra. Sutzu, în vechea
casă a Dnei Arion Pâcleanu. Între timp, își face rost de câteva cutii de la Ajutorul American,
„în care am vârât cărțile rămase, ca să mă pot muta în
cel mult o oră la următoarea evacuare”. Așadar,
ceea ce era important în viața lui erau numai cărțile,
amintind de vorbele lui Montaigne: „Nu călătoresc
fără de cărți nici pe timp de pace, nici pe vreme de război, [...] Ele
sunt cea mai buna muniție pe care am găsit-o pentru această călătorie omenească"
. (Michel de Montaigne, Essais, livre III, 2). Hărțuit în
permanență, Monseniorul notează la 15.11.1948 că „partea medicală se poartă mai bine decât administrația, unde domină „partidul”, cu
toate arbitrariile."
Mărturiile privind starea
personală și unele reflecții domestice sau spirituale alternează
cu descrieri ale situației din țară. La
pagina 123, în Scrisoarea din 10 august 1951, regăsim un tablou social
politic ce avea să constituie pentru multe decenii canavaua societății
triumfaliste a stalinismului impus României: "În
acest moment, suntem în toiul pregătirilor unui bluff monstru pentru 23 august,
defilare militară de proporții mari, mai mari decât anul trecut, și cu noutăți aeriene care fac un zgomot
asurzitor, zburând la sol cu o viteză nebună. Vor să trezească teama în toate
felurile, fiind și ei îngroziți și nemaiîndrăznind să se încreadă în nimeni și nimic. Până una-alta, expoziția asta de dispozitive de război
și de trupe,
chiar și numai prin cantitatea și natura lor, nu mai are nimic
de a face cu acordurile internaționale. – Dacă e de la români, e interzis, dacă e de
la ruși, nu e nici
admis, nici admisibil. Iar pe de altă parte, cum pot oare crede aliații că toate acestea pot servi
cuiva (...) Jalnica orbire a presei străine, care tot enumeră efectivele pe
hârtie ale sateliților Moscovei și le descrie ca fiind chipurile periculoase pentru
Occident, ar fi comică, dacă nu în mod tragic dăunătoare. (...) Orașul este pe cale să fie acoperit
de pancarte și de portrete de dimensiuni colosale. Nu se poate vedea
ceva mai urât. Orașul însuși nu mai are magazine, nu există decât depozite de stat și câteva cooperative, rare."
Tragedia stalinizării
sugrumase cu totul România. Un document emis de Legația
Franței
în România (la p..143 din carte), cu Nr. 660 / EU, București,
6 iulie 1949, menționa o intervenție scrisă de Dl. Philippe de
Luze, Însărcinat cu afaceri al Franței în România către Excelența
Sa Domnul Robert Schuman, Ministrul Afacerilor Externe, Direcția
Europa, cu privire explicită la Întoarcerea în Franța a
Monseniorului Ghika, atât de dorită de francezi: "Printr-o depeșă Nr.137 / EU din 27 aprilie 1949, ați binevoit să-mi transmiteți o scrisoare prin care Eminența Sa Cardinalul SUHARD,
Arhiepiscop al Parisului, a cerut Dlui. M. CHARPENTIER să faciliteze
întoarcerea în Franța a Monseniorului Ghika. M-ați însărcinat să intervin, în
acest sens, pe lângă autoritățile române (...)" Însă Dl. Philippe de Luze
aflase de la Regentul Nunțiaturii
că și
acela făcuse un demers asemănător cu un an înainte, la cererea expresă a
Vaticanului. Ambele demersuri rămăseseră, din păcate, fără rezultat.
Ultima scrisoare conținută
în colecția de documente a cărții este trimisă de Monseniorul
Vladimir Ghika la data de 10 martie 1952. Ea mărturisește
bucuria sinceră a Monseniorului de a avea o sănătate acceptabilă pentru a sluji
oamenii aflați în necaz: "Sunt
, din plin, profesor de speranță, în ciuda a toate, și sunt foarte frecventat,
datorită, mai ales, unui optimism supranatural. Stabilizarea nebunească ce
tocmai s-a făcut este o formă stranie de sinucidere pentru Regim, ruinând
Statul, devenit singurul proprietar și capitalist. În ceea ce mă privește, falimentul general nu m-a
atins prea tare în viața de zi cu zi. "Cum ar putea falimentul
să-L atingă pe Dumnezeu?
Scrisorile ne arată că autorul
se știa
Ambasadorul lui Dumnezeu în România bolșevizată și încerca
să îmbărbăteze pe cei mai slabi: „Oamenii
înfruntă mai bine pericolele înseși, decât eventualitățile sau iminențele amenințătoare”. Închisoarea i-a apropiat pe martiri ca
Monseniorul Ghika și tovarășii săi de suferință
de Iisus, pentru că, așa cum spunea discipolul lui
Vladimir Ghika, Părintele Tertulian Langa, „diavolul îndeplinește
tot planul lui Dumnezeu”, care este victoria credinței și
a speranței.
La 18 noiembrie 1952, Monseniorul
Ghika este arestat și, un an mai târziu, este condamnat la trei ani
închisoare.
În sentința nr.1234
din 24 octombrie 1953, în dosarul nr. 2278 / 1953 al lotului Menges, Tribunalul
Militar Teritorial București a pus în sarcina
inculpatului fapte grave, condamnându-l la "trei
ani de temniță grea pentru complicitate la crimă de înaltă trădare".
Din ordinul şi directa comandă sovietică,
sub presiunea comisarilor sovietici staliniști, guvernul comunist avea să
lichideze întreaga conducere a Bisericii Catolice, pentru a elabora o Biserică
schismatică “a păcii, patriotică, democratică, progresistă" ruptă de
Roma și
supusă Statului Român. Lotul Menges, din care a făcut parte Monseniorul
Ghika, a fost eliminat fie pentru faptul că unii reprezentau ierarhia
clandestină a Bisericii Catolice "rezistente", fie pentru apartenența
altora la categoria de laici, preoți și
călugări ce sprijiniseră "activ și intens" această
ierarhie.
O analiză atentă a martiriului
Monseniorului Ghika mărturisită prin scrisorile către Dimitrie, fratele din
exil, relevă secretul rezistenței sale: pasiunea credinței,
așa
cum o întâlnim în opera Frică și cutremur de Kierkegaard,
sau așa
cum o întâlnim la isihaștii români, ca pe pasiunea
paradoxală care i-a permis lui Abraham să devină părintele credinței:
„a te confrunta cu frica insidioasă a stalinismului,
care distrugea treptat toate mecanismele psihice de rezistență ale omului, presupunea o
nobilă și curajoasă frică de Dumnezeu, hrănită de o pasiune
supranaturală. Frica aceea nu putea fi dominată decât de puterea lui Dumnezeu.”
Născut în aceeași
zi cu Iisus, Monseniorului Ghika i-a revenit și destinul de a-l perpetua prin
purificarea omenescului și prin căutarea și
slăvirea îndumnezeirii: „În fiecare chip care
suferă se ascunde Iisus”, ne spune Msg. Ghika În suferință,
oamenii sunt doar oameni și sunt egali între ei în fața
Domnului; nu există durere mai mică sau durere mai mare, nu există durere
superficială și durere profundă, fiindcă toate o conțin
pe singura adevărată durere de a fi viu și Fiu aflat în iluminarea
treimică: „În același timp, «adevărații ortodocși», îngroziți de ceea ce se întâmplă, se convertesc tot mai mult, cu
toate riscurile și primejdiile (trecând mai ales
la ritul latin, în acest moment). Cel puțin, în toată
această persecuție, nu mai există măcar vreun
pretext politic și ai conștiința că suferi doar pentru Dumnezeu“.
Există o latură profund umană,
simplă ca o icoană și un
sentiment religios pur și
autentic prin excelența sa, care ni
se dezvăluie în scrisori; ele sunt trăsături de personalitate pline de haruri,
strălucind în lumina crucii, în numele căreia trăiește și
se jertfește
Monseniorul Ghika. Povața
cea mai consecventă cu care apostolul își
conduce spiritual discipolii duce către rugăciune infinită și meditație, căci numai astfel s-a putut rezista în România
acelor ani teribili: „Noi aici avem mare nevoie
de rugăciuni...Rugăciuni pentru noi și rugăciuni
pentru voi (…)”. Obsesia cea mai puternică a Monseniorului a fost
aceea de a rezista misiunii încredințate
de Dumnezeu și de a fi
până la capăt folositor poporului său, bisericii sale, dreptcredincioșilor și sufletelor încercate ale românilor supuşi
stalinizării: „Rugaţi-vă toţi cât de puţin pentru
mine,(…) ca să nu fiu mai prejos de nivelul cerut, ca om, ca român, ca şi
creştin, ca preot şi ca «martor al lui Dumnezeu».“
Martiriul Monseniorului
Vladimir Ghika din mai 1954 de la
Jilava reprezintă unificarea finală a Omului cu dragostea lui
Dumnezeu. Aceeaşi unificare finală se petrecuse în cazul celor şase episcopi
catolici morţi în închisorile comuniste: Episcopul Alexandru Rusu (1884-1963),
Episcopul V. Traian Frentiu (1875-1952), Episcopul Tit Liviu Chinezu (1904-
1955), Episcopul Vasile Aftenie (1899 - 1950), Episcopul Ioan Suciu (1907- 1953),
Episcopul Anton Durcovici.
Numeroasele ilustraţii conţinute
în album fac parte din arhivele următoarelor instituţii: Arhiepiscopia
Romano-Catolică din Bucureşti,
Academica Civică Bucureşti,
Consiliul Naţional pentru
Studierea Arhivelor Securităţii,
Ministerul Afacerilor Externe din Franţa, fondurile private ale familiilor de Briey, d'Hoop,
Seceleanu, Cosmovici, Sbiera, Niculae Burada, Andrei Murgescu, Elena şi Augustin Petre, Eugenia
Mihailovici (Hélène Danubia).
Catalogul
scrisorilor s-a făcut prin strălucitul proiect sprijinit de Institutul Cultural Român
prin Programul Cantemir şi
s-a dorit a fi un eveniment de seamă franco-român, atât pe linie culturală, cât
şi pe linie diplomatică. El reprezintă primul pas pe linia unui parteneriat de
durată şi va stimula
cercetările istorice, sociale, literare, culturale, sociologice, psihologice ş.a. ce privesc acea tristă
perioadă din istoria României. În acest scop, au fost folosite şi o serie de
documente diplomatice, acte şi
înregistrări, importante mărturii deosebit de explicite, toate fiind emise în
acei ani de Legaţia Franţei în România şi de Ambasada Franţei pe lângă Sfântul Scaun. Un alt
scop, revelat deja, al acestei cărţi
este acela de a permite re-descoperirea unei mari personalităţi spirituale româneşti, europene şi mondiale: Monseniorul Vladimir
Ghika, comunicând astfel lumii încă un fascinant şi titanic prin credinţă
model uman creştin, al cărui destin este acela de a întări credinţa omului în
puterea lui Dumnezeu, pe calea acestui veac frământat ce se aşterne
în faţa umanităţii cu noi primejdii şi încercări.
Msg. Ghika nu a fost numai un
martir al credinţei, al creştinismului, al spiritului ortodox şi mai cu seamă
al spiritului catolic, dar a fost şi un precursor iluminat al
ecumenismului.
La finalul cărţii, la p.174-175, se
face referire la filmul Les fils
spirituels témoignent ...dedicat memoriei Monseniorului Vladimir Ghika şi a
fratelui său Dimitrie. În acest film depun mărturie cu amintirile lor din
perioada arestării şi a martirizării: doamna Elisabeta Postolache-Kastel (încă
trăitoare la Suceava,
văduva doctorului Postolache), supravieţuitoare a Lotului Menges, domnul
Niculae Burada, domnul Idmar Hatzak, părintele greco-catolic Tertulian Langa cu
soţia Doina şi doamna Emilia Sbiera. Turnarea filmului a fost susţinută de
Monseniorul Ioan Robu, Arhiepiscop de Bucureşti şi de P. Ioan Ciobanu,
preot la Parohia Sacré-Coeur din Bucureşti. Filmul a avut
drept consultant pe Emanuel Cosmovici şi a avut în distibuţie actorii: Dan
Condurache, Andreea Bibiri, Gabriel Spahiu, Constantin Drăgănescu, Sorin Cociş,
Florin Kevorkian, Constantin Cojocaru şi Alexandru Repan. Realizat de Ana
Boariu, Director Anca Berlogea. Filmul a fost realizat cu susţinere din partea
Fundaţiei RENOVABIS, dar şi cu susţinere venită de la Arhiepiscopia Catolică
Bucureşti, Parohia Sacré-Coeur Bucureşti, Fundaţia Chiese del Est, Fundaţia
de Arte Vizuale, prin Programul Phare – Media Support. Versiunea franceză a
fost realizată cu susţinere din partea Institutului Cultural Român-Programul
Cantemir. O producţie SIGNIS ROMANIA 2008.
Într-o Românie bolşevizată prin
sălbăticie şi cruzime, tortura cea mai eficace a stalinismului a fost
reprezentată, aşa cum demonstrează Monseniorul Ghika în Scrisori, de proclamarea
universală a Sfintei Frici faţă de idolii regimului. În scrisoarea din
noiembrie 1951, Monseniorul Ghika relatează cum Sfânta Frică devenise patroana
oficială a României. Acestei frici, Monseniorul i-a răspuns cu virtutea fricii
de Dumnezeu, care poate oferi un privilegiu supranatural: curajul de a nu te
teme de nimic, încredinţându-I-te în totalitate Domnului. Această alegere este
posibilă, ni se spune ca un îndemn, numai prin saltul interior al
credinţei absolute, prin încredinţarea întru totul către Dumnezeu, prin
speranţa vie în Împărăţia Cerurilor: "Dacã
stii sã-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o sã-L regãseşti în tot ceea ce
şi se întâmplã."
Aceasta este povaţa cărţii de faţă,
pe care o recomand lectorului ca pe o mărturie vie despre felul cum a pătimit
omul născut în aceeaşi zi cu Mântuitorul şi despre taina unui Sfânt creştin al
secolului al XX-lea: Monseniorul Vladimir Ghika, Prinţ, Preot şi Martir Român.
(La 23 decembrie 2008, în onoarea Monseniorului Vladimir Ghika, la împlinirea
a 135 de ani de la naşterea martirului, prinţului şi preotului, susţineam o
Conferinţă la catedrala romano-catolică Sfântul Ioan Nepomuk din Suceava. Unele
idei prezente astăzi în articolul meu de mai sus s-au născut din puternicul
discurs de acum cinci ani. Le-am adus şi aici, pentru aducere aminte şi drept
mulţumire adresată acestui popor care a dat pe unul din sfinţii recenţi cei mai
curaţi şi demni, adevărat model al umanităţii care, în absenţa omeniei, ar putea să se transforme
într-un tărâm pândit de primejdii:
Sfântul Vladimir Ghika).