Concurs NARPA 2014 - Editoriale

Vox populi, vox Dei- Gandacul de Colorado

“Am mers în comuna natală și am discutat cu niște vecini de acolo și mi-au spus că există în Constituție prevăzută o instituție importantă, și anume Avocatul Poporului, la care și-au făcut cruce și au spus: << Domnule, nu ai putut pune un popă sau un ofițer să ne ajute? Avocat v-ați găsit? O să ne lase dezbrăcați >>.” (Deputat Ion HOPULELE în Geneza Constituţiei Romȃniei, 1991, Lucrările Adunării Constiuante)

În ședința comună a Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului din data de 20 decembrie 2013, se lua act de demisia domnului Anastasiu Crişu din funcția de Avocat al Poporului. Prin votul din data de 15 aprilie 2014, în ședința de plen reunită a celor două Camere ale Parlamentului, a fost ales cu 306 voturi “pentru” și 2 voturi “împotrivă”, în funcția de Avocat al Poporului, pentru un mandat de cinci ani, fostul premier al României din perioada 12 decembrie 1996 – 30 martie 1998, domnul Victor Ciorbea.
Prin urmare, pentru aproximativ patru luni, această instituție a fost condusă de către un interimar, situație ce poate fi descrisă prin sintagma “a la Kafka”. În acest sens, monumentul dedicat lui Franz Kafka – aflat în cartierul evreiesc din Praga - a lui Jaroslav Róna (“Descrierea unui lupte”), ipostaziază situația incomprehensibilă, de coșmar și amenințare, ca urmare a faptului că individul, pierdut în capcanele unei “societăți avansate și dezumanizate este incapabil de a-și controla viața”. În acest sens, este relevantă observaţia lui Condilac din 1694 pe care o expune în “Tratatul asupra senzaţiilor”, prin exemplul copilului găsit în Ţările Baltice care mergea în patru labe, imitând astfel comportamentul urşilor lângă care trăia. Un alt exemplu pe care îl oferă Condilac este cel al copilului sălbatic din Aveyron, speriat teribil de prezenţa oamenilor. În mod analog, dacă pentru om, izolarea poate provoca traumatisme, în cazul în care instituțiile ar deveni ‘‘sălbatice’’, lipsite de orice contact cu contextul în care își desfășoară activitatea, ar deveni asemenea uriașului cu picioarele de lut.

“O << Cenușăreasă >> a instituțiilor politice românești.” (Exprimarea îi aparţine domnului Emil Boc şi a fost formulată cu ocazia dezbaterii în Parlament a Raportului de activitate al Avocatului Poporului pe anul 2000 din data de 26 septembrie 2001)

Sui generis, instituția Ombudsmanului depinde de contextul în care aceasta își desfășoară activitatea. Astfel, există o relație de reciprocitate între instituția Ombudsmanului, și nivelul de democratizare al unei societăți, precum și nivelul de trai al acesteia. Pe de o parte, Suedia, Regatul Unit, Danemarca, Franța, reprezintă exemple elocvente în privința maximizării eficacității acestei instituții. Pe de altă parte, în cazul societăților aflate în dezvoltare, instituția nu este percepută în același mod, ci dimpotrivă, este comparată cu o “cenușăreasă” - România reprezentând un exemplu relevant în acest sens. În schimb, în cadrul societăților Americii Latine, datorită trecutului tumultos și instabil, în țări precum Bolivia, Columbia, Mexic, Nicaragua, Guatemala, Honduras, respectiv Venezuela, activitatea principală a Ombudsmanilor constă în monitorizarea aspectelor legate de corupție. În concluzie, activitatea Ombudsmanului, în genere, se pliază și este apreciată, în funcție de istoria și nivelul de dezvoltare al societății din care face parte. Prin urmare, imaginea Ombudsmanului reflectă spațiul în care aceasta “se desfășoară”.
Un alt aspect relevant rezidă din evoluția istorică a acestei instituții. De sorginte suedeză (însemnând “cel care pledează pentru altul” sau reprezentant, subliniind astfel rădăcinile sale istorice de reprezentant regal), Ombudsmanul s-a răspândit în Europa sub diferite denumiri precum: comisar parlamentar, apărătorul poporului (Spania), apărătorul public, mediatorul public, povector de justicia (Portugalia), mediatorul republicii (Franța), avocatul poporului (România), procuror parlamentar. De asemenea, există și un mediator European, aflat în fruntea Asociației Ombudsmanilor Europeni, iar, în unele state, în afara ombudsmanului național există și ombudsmani locali.
În plus, pentru majoritatea modelelor existente a instituțiilor de tip Ombudsman, potrivit lui H. Addink se pot observa cinci caracteristici esențiale, comune, și anume: independenţa, imparțialitatea, expertiza chestiunilor administrative, accesibilitatea generală și competența de a realiza recomandări și de a le face publice; ultima caracteristică deosebind în mod fundamental Ombudsmanul de celelalte puteri ale statului.
Totodată, ca regulă generală, se poate observa următorul aspect esențial: majoritatea Ombudsmanilor nu sunt abilități în verificarea puterii judecătorești, chiar dacă există o serie de excepții și nuanțări, cele mai notabile reliefând exemplul Suediei și Finlandei, unde, datorită tradiției îndelungate în acest sens, este permis controlul Ombudsmanului asupra justiției.
În schimb, o analiză comparativă între statele în care, sub diferite manifestări, Instituția Ombudsmanului contribuie la mecanismul de susținere al statului de drept, și statele în care această instituție lipsește, surprinde importanța acesteia. Acolo unde această instituție lipsește sau există doar din punct de vedere formal, abuzurile, subdezvoltarea, încălcarea drepturilor și libertăţilor, precum și instaurarea unui regim anti-democratic sunt consecințe observabile. În acest sens, Zimbabwe și Bahrain reprezintă exemple elocvente, având în vedere evenimentele petrecute în aceste state în ultimii 7 ani, ce mimează o falsă tranziție la democrație, instituția Ombudsmanului fiind absentă.
În concluzie, Avocatul Poporului este o instituție necesară, dar în același timp, nu și suficientă în ceea ce privește parcursul democratic al unui stat. Această instituție poate funcționa la parametri optimi în funcție de contextul politico-constituțional, personalitatea președintelui acestei instituții, precum și încrederea cetățenilor în instituțiile statului. Totodată, importanţa Ombudsmanului este observată în special acolo unde acesta lipsește, întrucât riscul se focalizează asupra abuzurilor privind încălcări ale drepturilor și libertăților oamenilor, precum și derapaje de la statul de drept. De asemenea, chiar şi atunci cȃnd această instituţie nu produce efectele dorite, se recomandă reformarea, depolitizarea şi profesionalizarea acesteia, întrucȃt o absenţă totală ar putea afecta întreaga societate.

Jurnalismul de televiziune, intre mit si realitate- AMRONEWS-Editorial
 

                Asistăm în fiecare zi la degradarea a ceea ce numim jurnalism de televiziune. Şi cand spun asta ma refer strict la televiziunile de stiri. Fie ele şi afiliate la CNN ! Mizeria din emisiunile acestora a atins cote maxime. În fiecare zi sunt atacaţi oameni din presă si nu numai, iar deunazi am asistat ingroziti la ceea ce putem numi, linşajul băsiştilor. Apelativul de băsist a ajuns un stigmat care aminteste de vremea comunismului. Stigmat pus chiar de catre moderatorii de televiziune.

                Este incredibil cum acestia se pretează sa arunce cu invective în colegii de breaslă, la ore de maxima audienta. Patronii unor astfel de televiziuni, care au o agenda politica ofensiva, sunt dublati in studiouri de niste aşa zişi moderatori, care prelungesc aceasta agenda si se ingrijesc de prostirea zilnica a cetateanului. Marea “calitate” a moderatorilor de televiziune de astazi este rastalmacirea lucrurilor, in direct si la ore de maxima audienta. Nu exista mai mari dusmani ai educatiei democratice decat acesti jurnalisti de televizor, cei drept platiti regeste de patronii lor sa-si bata joc de dreptul nostru la informare corecta.

                Din cauza acestora, nu ne mai uitam la televizor ca sa ne informam ori ca sa ne lamurim, ci doar ca sa aflam cine pe cine mai injura, cine cu care s-a mai balacarit si cel mai grav vedem miniciuna la rang de adevar pe toate aceste posturi tv. Televiziunile de stiri romanesti care au fost lansate la vremea lor cu intentia de a furniza stiri din ora in ora, au devenit astazi instrumente de propaganda jurnalistica. Au devenit fara doar si poate instrumente ale puterii actuale, de demascare a dusmanului si de mascare a prietenilor.

                Moderatorii acestor emisiuni de stiri, au decazut atat de mult, urmarind umil agenda politica a patronului, incat au contribuit decisiv la impunerea pe piata, la “cote inalte”, unele dintre ele acoperite cu premii mai mult sau mai putin nationale, a jurnalistului care nu mai are nimic de-a face cu informatia jurnalistica. Ei isi castiga painea din manipularea informarii si producerea dezinformarii.

                Astazi, rating fac partinirea, mistificarea, injuria, minciuna si lista poate continua.

                Pe vremuri, ca sa fii un bun jurnalist, ( Vlad Petreanu mi-a spus odata asta) iti trebuia talent. In actuala formula, una care premiaza jurnalismul neprofesionist si descurajeaza jurnalismul de calitate, ca sa faci rating e suficient sa fii cat mai lipsit de character si de o mitocanie iesita din comun. Noul profil moral al jurnalistului de instigare are efecte nocive, deoarece se masoara in respectul din ce in ce mai mic pe care telespectatorul il are fata de democratie, fata de informatia curata, fata de decenta, fata de bun-simt, sau fata de buna-credinta.

                Neamendand aceste derapaje, nu facem decat sa castigam ura, vizionand seara de seara, emisiunile asa zisilor, “celebri oameni de televiziune”

                Sunt insa si oameni care au facut istorie in televiziune. Si ma refer la cele de stiri. Nu vreau sa dau nume din dorinta de a nu omite pe cineva. Oameni de la care am invatat meseria de jurnalist. Oameni carora le multumesc, uneori, in fiecare zi. Oameni care m-au invatat ca trebuie sa ai coloana vertebrala. Din pacate in ziua de azi, acest privilegiu, nu este remunerat!

Trei zile de permisie pentru un destin pierdut în fâşia verde-Glasul/blog-Editorial

Sârma ghimpată, mitralierele sau minele nu au reuşit să-i oprească pe românii care au trecut ilegal frontiera la sârbi în anii '80, catalogată de organizaţiile umanitare din Vest, drept cea mai sângeroasă frontieră pe timp de pace din Europa. Nu de puţine ori au fost văzute cadavre plutind pe Dunăre, oameni a căror idetintate s-a pierdut o dată cu trecerea anilor. Recent am cunoscut în Canada un român care a avut curajul să înfrunte acele pericole. Nu a vorbit mult despre cum a fost. Unii intre ei au rămas cu traume pentru tot restul vieţii. Alţii, la fel ca şi veteranii din războiul din Vietnam, încearcă să uite noaptea în care s-au târât prin mlaştini, prin tranşee, prin gropi infecte şi au taiat spaţiul dintre dictatură şi democraţie cu trupurile fremăntând de spaime. Serbia, o ţară comunistă dar cu ferestrele deschise spre Occident, a avut îndrăzneala să-i râdă în nas lui Ceauşescu şi să le dea frâu liber celor ce au dorit să guste din libertatea oferită de Vest. Evident că lucrurile sunt cu mult mai tragice, mai complicate şi mai greu de redat. Mi-am amintit cum un fost coleg de liceu, ajuns militar în termen pe frontiera in Banat, ne povestea cu mândrie ostăşească, cum primeau trei zile de permisie pentru fiecare fugar prins sau caţiva km de târâş cu arma în spate, dacă pierdeau pe vreunul dincolo de sârma ghimpată. Avea o raniţă plină cu astfel de întâmplări în care dezertorii erau bătuţi ore în şir până venea duba să îi ducă la prima secţie de miliţie.
Cred că prea puţin s-a vorbit despre aceşti eroi anonimi care nu au cerut mai nimic de la societatea românească, decât respect. Probabil că şi acum, undeva în dosarele "secrete" ei sunt consideraţi trădători de patrie şi nu nişte eroi aşa cum au fost ei în acele timpuri. Au fost cu sutele, alţii spun că au fost cu miile cei ce şi-au luat soarta în mâini şi au sfidat moartea. Ceauşescu i-a urât pentru că erau singurii care putea spune adevărul despre cum trăiam cu adevărat în lagărul comunist. Nu de puţine ori ei au fost vânaţi chiar şi peste graniţele României, securitatea având mâna lungă şi libertatea de acţiune. Nu s-a gândit nimeni să ridice un monument închinat lor, acolo între Noi şi Ei. Poate ca există deja dar cine să mai ştie. Guvernul tocmai ce a înfiintat "Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor din rezistenţa anticomunistă şi a revoluţionarilor" în care nu ştim dacă aceşti "trădători de patrie" se regăsesc în vreun subcapitol. Cei mai mulţi dintre ei sunt bine mersi, cum ar spune Victor Ponta, prin ţări ca Australia, Noua Zeelandă, Statele Unite ale Americii şi Canada. Nu puţini sunt cei care nu s-au mai reîntors în ţară, nici măcar pentru o scurtă vizită chiar dacă dorul de locurile natale înca îi mai macină. Să revezi România după 30 de ani poate fi o aventură pe care unii nu vor să şi-o asume. Întrebaţi ce ar dori să revadă în primul rând, cu toţii vor spune că ar vrea să păşească, la lumina zilei, pe potecile nebătătorite pe care, călăuzele i-au trecut dincolo... într-o altă lume, unde nu au fost aşteptaţi cu flori dar unde au avut şanse egale de integrare cu ceilalţi imigranţi. Până în noiembrie, partidele politice au tot timpul să pună în mişcare maşinările de propagandă pentru a atrage diaspora de partea dreptei sau a stângii. Voturile lor sunt importante dacă ne gândim că în 2009 ei au decis preşedintele României, pe Traian Băsescu, în funcţiune şi astăzi.