CULTURA
Aspects of the Regime of Forced Labor in Romania in the 1950 s’
Marius Petraru- Miorita USA
An understanding of the
regime of forced labor in Romania is eased by a prior acquaintance with the
working of that institution in the Soviet Union, where, with the benefit of
thirty years’ experience practice behind it, it has become a permanent economic
and political factor of the regime, forming indeed one of the characteristic
and essential bases of that regime. It is therefore sufficient to recall that,
in the course of the several years when Moscow government appointed a
communist-dominated government in Romania, the system of forced labor has been
gradually introduced and perfected in that country.
For the Moscow
government, as for the dispensation it has installed in Romania, the aims of
that regime are twofold: on the one hand, it seeks to increase production by
setting up a vast labor pool, maintained at the barest subsistence level at a
minimum cost, and on the other, by terrorizing and destroying all opposition,
actual or potential, and creating a homogeneous and amorphous proletariat, it
seeks to entrench and perpetuate totalitarian communism of the Stalinist
variety.
Of the legislative texts
and administrative provisions, some give precise and direct indications
concerning the legal bases of forced labor. In the first place, there is the
Penal Code elaborated by the communist regime and published in the “Official
Monitor” Nr. 48, on February 27, 1948. A conspicuous feature of this Code is
the extension of forced hard labor, which in the Criminal Code formally in
force was provided for common criminals only, to convicted political offenders.
In addition to the
so-called “political offenders”, the pool of available slave labor is also kept
constantly replenished by these sentenced for alleged economic offenses.
So-called economic sabotage had been made to cover a multitude of acts, through
Decree Nr. 183, of April 30, 1949, published in the “Official Bulletin” Nr. 70,
of August 17, 1950, which is specifically aimed at “punishing economic
offenses.”
There is yet another
means whereby the communist regime of Romania recruits slave labor with a
semblance of legality, through administrative measures. This is provided by
Decree Nr. 351, published in the “Official Bulletin” Nr. 54, of August 20,
1949, which is aimed at organizing so-called “re-education centers for
vagrants, beggars, prostitutes, and panders.” The definitions given for these
categories are elastic enough to provide great numbers of additional inmates
for slave labor camps. Persons falling under the provisions of this Decree are
sent to the so-called re-education centers, whose nature may be deduced from
the fact that they are under the jurisdiction of the Ministry of Labor.
There is also a
legislative provision of a general nature that permits the regime to send
anyone, at any time, to forced labor. Article 111 of the Labor Code, which was
published in the “Official Bulletin” Nr. 50, of June 8, 1950, reads as follows:
“The citizens of the
Romania People’s Republic, in exceptional cases, in order to forestall or to
fight calamities, and to cover the lack of labor that may be needed to carry
out important state works projects, may be called upon to fulfill certain
temporary labor obligations.
“The call to such
temporary obligations of labor shall be issued, for a determined duration, by
Decision of the Council of Ministers.”
And, lastly, there
remains to be mentioned Decree Nr. 68, of May 16, 1951, published in the
“Official Bulletin” Nr. 56, of May 18, 1951. This provides for the drafting of
45,000 to 55,000 laborers each year, from among young workers, which contingent
is to be sent to certain professional and trade schools for two to three years,
and then on to specialized schools for a further period of six months.
Graduates of such schools, states Article 5 of the decree, “shall be assigned
to sectors of activity, in accordance with the plan approved by the Council of
Ministers”. The Decree further provides that those so trained and allocated
must work “at least four years in the units to which they have been assigned.”
This means in effect that a young boy or girl, once “recruited” by the
Directorate General of Labor Reserves, is trained for at least two and half
years, and is then “obligated” to work at least four more years for the state.
As to the “de facto”
situation, occasional intelligence from behind the Iron Curtain provides some
knowledge of conditions governing forced labor in Romania in the 50s’. Some reports
even explain in a full detailed the life and organization of the suppression
communist regime in the forced labor camp. The labor forced camp numbered
consecutively, and are assigned to certain localities. In 1951 the famous
“labor units” 2 and 3 were at the Cernavodă projects of the Danube-Black Sea
Canal. Others are located
at Cape Midia,
Năvodari, Tasheul
Lake, Basarab, Canari,
Constanța, Tataia and Poarta Alba (See the Map). Others again have been
assigned to the construction projects of the electric plants in Moldavia and Transylvania,
and to projects of a military nature throughout the country.
The separation center was at
Bucharest-Ghencea, where “labor unit Nr. 1” has its headquarters. Here, a vast
camp of wood hutments has been built, and here laborers are registered and
assigned to the various other formations. There was even a hospital for those
seriously ill-need- less to add, a most rudimentary establishment. Here
prisoners where never kept more than the time needed for completing the
required formalities: about two days. Here, too, come those who have ended
their terms and are to be set free.
As September 1951, the U.M. 2, at
Cernavodă has include some 1,500 political prisoners and about 450 peasants,
men and women, from the Vlașca district, sentenced for rebellion in September
1950 on the occasion of the forced collection of grains for the state. Members
of the National Peasant and Social Democratic parties are also reported to be
in that unit. The camp was located near the Cernavodă cement works. Political
prisoners lived in wood hutments. Each hut has an iron stove and the portraits
of Stalin and other communist heads.
Prisoners were awakened at 4:30 am for
the roll-call, which was followed by a breakfast of ersatz coffee and a slice
of black bread. They are then marched two miles to the actual working site,
under heavy armed escort. Work lasts from 6:00 a.m. to 7 p.m., with half an
hour off for the midday meal. Noon and evening, the meals are invariables, a
soup of beans or potatoes and a dish of vegetables. On Wednesdays and
Fridays-which are fast-day prescribed by the Church-a tiny portion of meat is
added to the soup. The bread ration varies according to the nature of the
individual prisoner’s work: 350 to 750 grams daily.
Laborers were divided into groups of
50 to 70, which must fulfill an ascribe “norm”, that usually fails to take into
account the state of the weather, or other working conditions. The work
consists mainly of excavation. Youngsters of 15 to 18 are required to carry at
least 150 loads of stone a distance of 600 to 900 feet every day. The men go
barefoot and their heads are shaved. Women, too, usually work barefoot. At the
close of the working day, norms are verified. Those who fail to fulfill their
assigned quotas are deprived of food and housed in the guardroom, without
beeding of any sort. Those who worked well are given a post-card at the end of
the week, which they may write to their family. As an exceptional favor,
prisoners are allowed to receive from home a monthly parcel of food (about 11
lbs.) or clothing. In unusual and entirely rare cases, prisoners may be visited
by members of their family. Likewise as a reward for over-fulfilling the norm,
prisoners are permitted to deduct three days off their sentence for every day
in camp.
Every evening, following dinner, a
program of “political reeducation”, begins at 8:00 p.m. In the presence of
political officers, prisoners must read brochures of Marxist doctrine, and
study various themes, selected by the head of the “cultural agitation” unit of
the camp.
This
information has been confirmed essentially by a multitude sources from time to
time. It is by now common knowledge that the notorious Danube-Black Sea Canal,
leading from Cernavodă to Cape Midia, and designed to alter the course of the
greatest river of Europe, is the most impressive among the works projects on
which slave labor is used on a vast scale. Leland Stowe in his book, “Conquest by Terror: The Story
of Satellite Europe” (Random House,
New York, 1952), writes: “Several recent decrees indicate the growth of the
slave system. In January, 1951, a “Central Labor Office” for all satellite
states was established in Prague.
Each Red puppet government was instructed to report to this office the total
number of persons it had available for forced labor. A Soviet representative
said that various East European states might be obligated to send their quotas
of prisoners to work on major projects, such as the Danube-Black Sea
Canal. This launches an
all-satellite slave-labor pool, controlled by Moscow.” According to him, “more than 40,000
prisoners are said to work there under the harshest conditions.” And Leland
Stowe adds: “A reported 10,000 to 20,000 Rumanian prisoners are slaving on the
big Bistrița Valley hydroelectric project. Another 3,500 work on the Argeș
Canal project.”
In treating the issue of forced labor
in Romania,
something must also be said of certain categories of slave laborers. In the
first place, the very numerous former war prisoners which were held on the soil
of the Soviet Union must be mentioned. In
direct and flagrant violation of Article 20 of the Romanian Peace Treaty, of
the total of less than 420,000 officers and men which were captured by the
Soviet armies, only 190,000 were repatriated. One of the outstanding crimes of
the communist government of Bucharest consists
of its consent to the continued holding of the rest as slave laborers by the Soviet Union.
In this general connection, another
brutal act of the Soviet occupation authorities, committed after the conclusion
of the Armistice agreement with Romania,
and in direct violation of the provisions of that agreement, must be mentioned.
This was the mass deportation to slave labor in and about the Donetz Basin
of entire age groups of the German minority of Romania, namely all males between
the ages of 18 and 45, and all females aged 17 to 35. In spite of all protests
of the then Romanian government, more than 100,000 Romanians of German origin
were taken to the Soviet Union in unheated cattle-cars and freight-cars,
without being allowed to take along any personal belongings whatsoever. There
they were subjected to particularly inhuman conditions. Many died there, and
most of those who finally were allowed to return remained with shattered
health.
From the texts, testimonies, reports
and other evidence it may be asserted without fear of contradiction that the
existence of forced labor in Romania
is amply proven. As has been shown, legislative texts and administrative
decrees issued by the communist regime of Bucharest
were not available before 1989 and the theme needs to be more investigated.
VERTIGO în retrospectiva timpului meu.
Portret autobiografic
Mihai Gheorghiu- ziarul Lumea Romaneasca
...
- Daţi-mi un bilet până la staţia Sf. Elefterie.
- Tinere, coboară şi ia-l pe 82, 84 nu merge într-acolo!
Lume multă, aglomeraţie ca de obicei deşi e seară, aproape noapte. Întind
cei cincizeci de bani taxatoarei, iau biletul şi mă îndrept înspre uşa din faţă
a troleibuzului, strecurându-mă printre oameni. La un moment dat atenţia
îmi este irevocabil atrasă de un puternic miros de colonie “Bucureşti!”.
Mama!!! Da, ea este! Colonia ei preferată o evidenţiază dsistinctiv. O văd
undeva, ceva mai în faţă şi încerc din greu să ajung la ea, dar în drumul meu
intervin tot felul de neaveniţi. O lume aiurea, în necontenită mişcare, o lume
viermuitoare, care vrea mereu şi mereu ceva sau chiar altceva şi de îndată ce a
obţinut cava-ul pe care l-a căutat iniţial, cu un stoicism egoist şi feroce
continuă să caute aiurea..
O strig! De fapt încerc să o strig, căci vorbele nu-mi ies din gură! Mă mişc instinctiv şi cu atenţie, să nu-l supăr pe vecinul călător, să nu-i lezez drepturile..., să nu, cumva, să-l supăr. Mă gândesc la dreptul lui şi îl neglijez pe al meu, dreptul de a ajunge la mama! Dar oare, pentru el are vreo importanţă al cărui drept este mai drept? Nu, desigur că nu! Pentru el ca individ, dreptul lui este cel mai drept cel mai legitim, al celorlalţi, numai prin prisma cointeresării lui poate conta, eventual!
O strig! De fapt încerc să o strig, căci vorbele nu-mi ies din gură! Mă mişc instinctiv şi cu atenţie, să nu-l supăr pe vecinul călător, să nu-i lezez drepturile..., să nu, cumva, să-l supăr. Mă gândesc la dreptul lui şi îl neglijez pe al meu, dreptul de a ajunge la mama! Dar oare, pentru el are vreo importanţă al cărui drept este mai drept? Nu, desigur că nu! Pentru el ca individ, dreptul lui este cel mai drept cel mai legitim, al celorlalţi, numai prin prisma cointeresării lui poate conta, eventual!
Troleibuzul se mişcă alene, prin intermediul
ferestrelor lui dreptunghiulare, încadreate de cauciucuri negre şi late încerc
să privesc în afară, să-mi dau seama cât mai am de mers şi unde anume să
cobor....
Mă doare cumplit capul şi simt cum mă sufoc! Mama!
Da, mama m-o vedea şi ea, o înţelege că nu mi-e bine? Mă simt rău, rău de tot.
În jurul meu totul a început să se învârtă incontrolabil sau poate nu este aşa,
ci mi se pare numai mie. De fapt am vaga impresie că eu sunt cel ce se învârte
într-o lume placidă şi latentă...
“Apă, vă rog, apă! Mi-e sete, mi-e sete....” În fine, reuşesc să ajung aproape de geam. Privesc cu lăcomie în afară şi încerc să înţeleg unde sunt! Calea Griviţei 161, Buzeşti, prăvălia lui tăticu’... “Absurd, absurd!!!” Strig cu disperare, nimeni însă nu mă aude. Nici chiar ea, mama, pe care nu o mai zăresc deloc... A dispărut şi odată cu ea şi miasma coloniei ei... A coborât? Când şi unde, la ce staţie? De unde, până unde Calea Griviţei? Nu se poate, eu m-am suit în 82 şi merg la Cici, la casa noastră din Obedenaru!!!
“Apă, vă rog, apă! Mi-e sete, mi-e sete....” În fine, reuşesc să ajung aproape de geam. Privesc cu lăcomie în afară şi încerc să înţeleg unde sunt! Calea Griviţei 161, Buzeşti, prăvălia lui tăticu’... “Absurd, absurd!!!” Strig cu disperare, nimeni însă nu mă aude. Nici chiar ea, mama, pe care nu o mai zăresc deloc... A dispărut şi odată cu ea şi miasma coloniei ei... A coborât? Când şi unde, la ce staţie? De unde, până unde Calea Griviţei? Nu se poate, eu m-am suit în 82 şi merg la Cici, la casa noastră din Obedenaru!!!
Ce se întâmplă cu mine, unde mi-e capul, unde mi-e
sufletul? Acolo sau aici? Încerc din greu să-mi reamintesc, să înţeleg
unde anume merg..., îmi dau seama, însă că în creierul meu a pătruns haosul.
Acel plânset al disperării, care a luat de la un timp locul PREZENTULUI inacceptabil,
în căutarea timpului trrecut şi aparent pierdut...
"Bat câmpii", simt cum îmi arde tot capul.
Aş vrea să mor, să se termine odată şi pentru totdeauna acest blesem, acestă
saga a vieţii mele... Şi totuşi! Mă gândesc că poate încă nu este
momentul.... Ce nebunie?!!!
Mă cutremur realizând că am trăit o iluzie deşartă!
Nu era mama, nici vorbă! Ea a murit demult, de ani buni. Şi totuşi am văzut-o
şi i-am siţit inconfundabilul miros de colonie Bucureşti!!! Visez, da....,
trebuie să mă trezesc! Creierul meu a luat-o razna. Şi totuşi, nu! Nuuuuu!
Vreau să ajung acolo, trebuie...
Mă uit din nou prin geam. Da!!! În sfârşit, mă
apropi de casă!!! Pe partea stângă - Biserica Cotroceni..., pe dreapta
-Magazinul de cafea a’ lui “Armeanu’”. În troleibuz nu mai este nimeni..., nici
chiar şoferul. Oare când or fi coborât, cu toţii şi cum de nu am văzut?
Culmea este că maşina nu mai opreşte! În faţă obsev, chiar în mijloc, Biserica
Cotroceni... Ce oare se întâmplă şi cum să fac să pot coborî....?
“Apă, apă, mi-e sete...” Beau cu lăcomie câteva înghiţitur,i dar... nu simt nimic. Şi capul... mă strânge şi mă arde...
...
Mă aflu în faţa porţii vilei din Obedenaru şi încerc să intru, dar acesta nu se deschide... Trag insistent de ea dar degeaba...
Îl văd pe Pufi, care vine bucuros spre mine din spatele porţii. Am intrat deja şi privesc cu lăcomie intrearea principală a vilei, aşteptându-mă ca din spatele ei să apară cineva, oricine, la fel ca mai întotdeauna. Nu se întâmplă astfel aşa, semn că în casă domneşte pustiul, viaţa acesteia fiind decimată de moartea prezentului ireal. La un moment dat nu mai am răbdare să ajung sus şi strig din tot profundul sufletului meu:
- Cici!!!
Cici, nu-mi răspunde, însă se aude pianul! O văd aievea mângâind cu mâinile ei fine dinţii de sidef ai acestuia. Urc scările în fugă şi deschid imediat uşa albă a sufrageriei noastre.
- Cici, am venit acasă! Unde eşti, hai vino... Lasă glumele la o parte. De-ai şti ce dor mi-a fost de tine!
Cici nu-mi răspunde! Mă uit cu atenţie împrejur; totu-i la fel ca atunci, neschimbat: candela din colţul camerei, care arde împroşcând pe pereţi umbre sângerii, pianul, tablourile, chiar ţi măsuţa mea... Totul! Numai Cici nu este!
-Cici, Cici unde eşti?
Pe scări se aud voci şi paşi, ce calcă la întîmplare treptele.
- “Miuţă, de ce Miuţă? De ce-ai plecat şi ne-ai lăsat?” se aude vocea lu’ Cici.
Alerg spre hol lăsând în urmă-mi, la întâmplare uşa întredeschisă. La un moment dat cad.... Mă ridic..., nu se mai aude nimic...
“Apă, apă, mi-e sete...” Beau cu lăcomie câteva înghiţitur,i dar... nu simt nimic. Şi capul... mă strânge şi mă arde...
...
Mă aflu în faţa porţii vilei din Obedenaru şi încerc să intru, dar acesta nu se deschide... Trag insistent de ea dar degeaba...
Îl văd pe Pufi, care vine bucuros spre mine din spatele porţii. Am intrat deja şi privesc cu lăcomie intrearea principală a vilei, aşteptându-mă ca din spatele ei să apară cineva, oricine, la fel ca mai întotdeauna. Nu se întâmplă astfel aşa, semn că în casă domneşte pustiul, viaţa acesteia fiind decimată de moartea prezentului ireal. La un moment dat nu mai am răbdare să ajung sus şi strig din tot profundul sufletului meu:
- Cici!!!
Cici, nu-mi răspunde, însă se aude pianul! O văd aievea mângâind cu mâinile ei fine dinţii de sidef ai acestuia. Urc scările în fugă şi deschid imediat uşa albă a sufrageriei noastre.
- Cici, am venit acasă! Unde eşti, hai vino... Lasă glumele la o parte. De-ai şti ce dor mi-a fost de tine!
Cici nu-mi răspunde! Mă uit cu atenţie împrejur; totu-i la fel ca atunci, neschimbat: candela din colţul camerei, care arde împroşcând pe pereţi umbre sângerii, pianul, tablourile, chiar ţi măsuţa mea... Totul! Numai Cici nu este!
-Cici, Cici unde eşti?
Pe scări se aud voci şi paşi, ce calcă la întîmplare treptele.
- “Miuţă, de ce Miuţă? De ce-ai plecat şi ne-ai lăsat?” se aude vocea lu’ Cici.
Alerg spre hol lăsând în urmă-mi, la întâmplare uşa întredeschisă. La un moment dat cad.... Mă ridic..., nu se mai aude nimic...
Mi-e cald, capul îmi arde şi mă doare
îngrozitor. “Apă, apă..., mi-e sete”.
...
Mă aplec printre fruzele de mentă din grădina noastră şi ridic capacul de fier al micului bazin cu apă. Deschid robinetul şi beau cu nesaţ, direct din gura micului bazin. Mirosul de frunză de mentă strivită îmi îmbie setea şi mă face să beau şi să beau....
...
Mă aplec printre fruzele de mentă din grădina noastră şi ridic capacul de fier al micului bazin cu apă. Deschid robinetul şi beau cu nesaţ, direct din gura micului bazin. Mirosul de frunză de mentă strivită îmi îmbie setea şi mă face să beau şi să beau....
Gata, nu mai pot! Mă învârt din nou în jurul
pământului sau... invers. Nu înţeleg cum şi de ce?! Am visat, desigur şi acum
m-am trezit! Căci Cici şi tăticu’ nu mai sunt, demult! La fel şi vila noastră
din Obedenaru, la fel şi pământul nostru din Progreusu'. Totul, totul s-a
pierdut, toţi ai mei au plecat... Şi atunci, eu?, Ce rost mai am eu în acest
neant?
“Mi-e dor de voi, mi-e tare dor!!!” Strig… de fapt, încerc să strig, căci glasul nu mă ajută… deloc. Murmur încet, imperceptibil. Mă simt privit insistent, mă uit dar nu văd pe nimeni. Gata, cad, cad din nou, nu mai simt nimic…
“Mi-e dor de voi, mi-e tare dor!!!” Strig… de fapt, încerc să strig, căci glasul nu mă ajută… deloc. Murmur încet, imperceptibil. Mă simt privit insistent, mă uit dar nu văd pe nimeni. Gata, cad, cad din nou, nu mai simt nimic…
- Ce ziceţi, domnule doctor, ce şanse mai
sunt? Nu se poate!!! Faceţi, vă rog ceva, pentru numele lui Dumnezei!
- Nu ştiu ce să vă spun..., cu certitudine are temperatură mare, foarte mare. Pare a fi vorba de o comă. Acum, însă eu... ca medic... , pentru moment nu ştiu ce să vă spun. Delirează, pare rupt din această lume. Pare a fi suspendat între două lumi... Să sperăm că “lumea noastră” îl va convinge să rămână aici, de nu..., va pleca...
- Nu ştiu ce să vă spun..., cu certitudine are temperatură mare, foarte mare. Pare a fi vorba de o comă. Acum, însă eu... ca medic... , pentru moment nu ştiu ce să vă spun. Delirează, pare rupt din această lume. Pare a fi suspendat între două lumi... Să sperăm că “lumea noastră” îl va convinge să rămână aici, de nu..., va pleca...
… Sulina, da Sulina! Acolo trebuie să ajung!
- Tant’ Dorina, dă-mi, te rog, mâna. Ajută-mă să mă ridic! Trebuie să ajung la tren, apoi la vapor. “Saligny” pleacă la 10 din Tulcea! De ce taci, de ce zâmbeşti aşa... trist? Spune-mi, te rog ceva! Te rog, nu mă privi aşa.. Plângi sau mi se pare mie? Ce-i cu voi, ce se întâmplă? Sunt eu, Michi, băiatul lui Miuţă, al vostru... Stai, te rog, de ce pleci şi tu? Ce se întâmplă cu voi sau... Nu cumva am murit?
- Tant’ Dorina, dă-mi, te rog, mâna. Ajută-mă să mă ridic! Trebuie să ajung la tren, apoi la vapor. “Saligny” pleacă la 10 din Tulcea! De ce taci, de ce zâmbeşti aşa... trist? Spune-mi, te rog ceva! Te rog, nu mă privi aşa.. Plângi sau mi se pare mie? Ce-i cu voi, ce se întâmplă? Sunt eu, Michi, băiatul lui Miuţă, al vostru... Stai, te rog, de ce pleci şi tu? Ce se întâmplă cu voi sau... Nu cumva am murit?
- “Apă, apă, mi-e sete, mi-frig...
Şi apa asta tulbure şi învolburată a Dunării!!! Şi vaporul ăsta, ce parcă nu-şi
mai găseşte odată stabilitatea şi se clatină atât de ameţitor! Mă învârt
groaznic, totul se învârte în jurul meu: Dunărea, Saligny, Farul, Sulina,
Marea...
...
... deschid poarta de lemn a Cazarmei şi caut cu lăcomie. De fapt, ce, pe cine? Mda… pe ei, pe toţi, căci mi-e tare dor!
– Muha! Ce bine-mi pare că te-am regăsit! Ce mai faci “bătrâne”? Mai ţii minte cum era să ne înecăm în Dunăre, atunci?
Muha se joacă cu o mingie pe terenul de sport din curtea Unităţii. E singur şi deşi vorbesc cu el, nu mă aude... Ceva mai încolo, în clădirea Unităţii, în sala de festivităţii îi regăsesc pe toţi strânşi în faţa “Rubin-ului”! Începe Robin Hood, se aude cântecul de început al serialului: “Robin Hood, Robin Hood…”
Undeva în faţă, pe un scaun -Mariana! Alături de ea -un scaun... gol. Probabil scaunul meu. Iată. deci, m-am reîntors, am scăpat! Totul, până acum nu a fost decât un vis urât! În sfârşit m-am reîntors la viaţă! Sunt EU, acelaşi de atunci, din totdeauna – “copilul visător de altădată”.
Deci, totul: plecarea mea în America, supliciul meu de acolo, totul, totul a fost o utopie !!! Doamne, ce bine! Esti Mare şi Puternic!!!
…
Farul! Iată Farul meu! Doamne, nu speram să-l mai revăd vreodată, să mă mai regăsesc aici, pe digul din preajmă-i!
- Mariana, unde ai fost până acum, unde ne-am pierdut unul de altul?
Mariana zâmbeşte şi... plânge amar. Mă îndrept spre ea, la fel ca atunci demult, cu intenţia de a relua totul de la capăt, din acel punct şi a continua frul întrerupt al vieţii.
E numai la câţiva paşi de mine şi mă aşteaptă... Încerc să merg, dar nu am putere să ofac. Picioarele nu mă ascultă...
– Stai! O strig şi ea se întoarce spre mine.
- Dragul meu, nu se poate. E mult prea târziu, totul s-a terminat. Rămâi acolo unde eşti, rămâi şi continuă ce ai început să faci. Trebuie, te rog! Scrie!!! Nu te opri, nu deznădăjdui, orice s-ar întâmpla. Numai aşa vom rămâne pururea împreună: tu, eu, Farul şi Sulina! Eu voi fi aici, întotdeauna, te voi aştepta alături de Farul nostru drag... Trebuie să termini cartea începută, deşi ştiu cât ţi-e de greu.
Ai grijă de tine, dragul meu, te rog, te rog mult să mă asculţi.
Şi hai, trezeşte-te, te rog trezeşte-te, încă nu timpul... Treeeezeeeşte-te!!!!
...
... deschid poarta de lemn a Cazarmei şi caut cu lăcomie. De fapt, ce, pe cine? Mda… pe ei, pe toţi, căci mi-e tare dor!
– Muha! Ce bine-mi pare că te-am regăsit! Ce mai faci “bătrâne”? Mai ţii minte cum era să ne înecăm în Dunăre, atunci?
Muha se joacă cu o mingie pe terenul de sport din curtea Unităţii. E singur şi deşi vorbesc cu el, nu mă aude... Ceva mai încolo, în clădirea Unităţii, în sala de festivităţii îi regăsesc pe toţi strânşi în faţa “Rubin-ului”! Începe Robin Hood, se aude cântecul de început al serialului: “Robin Hood, Robin Hood…”
Undeva în faţă, pe un scaun -Mariana! Alături de ea -un scaun... gol. Probabil scaunul meu. Iată. deci, m-am reîntors, am scăpat! Totul, până acum nu a fost decât un vis urât! În sfârşit m-am reîntors la viaţă! Sunt EU, acelaşi de atunci, din totdeauna – “copilul visător de altădată”.
Deci, totul: plecarea mea în America, supliciul meu de acolo, totul, totul a fost o utopie !!! Doamne, ce bine! Esti Mare şi Puternic!!!
…
Farul! Iată Farul meu! Doamne, nu speram să-l mai revăd vreodată, să mă mai regăsesc aici, pe digul din preajmă-i!
- Mariana, unde ai fost până acum, unde ne-am pierdut unul de altul?
Mariana zâmbeşte şi... plânge amar. Mă îndrept spre ea, la fel ca atunci demult, cu intenţia de a relua totul de la capăt, din acel punct şi a continua frul întrerupt al vieţii.
E numai la câţiva paşi de mine şi mă aşteaptă... Încerc să merg, dar nu am putere să ofac. Picioarele nu mă ascultă...
– Stai! O strig şi ea se întoarce spre mine.
- Dragul meu, nu se poate. E mult prea târziu, totul s-a terminat. Rămâi acolo unde eşti, rămâi şi continuă ce ai început să faci. Trebuie, te rog! Scrie!!! Nu te opri, nu deznădăjdui, orice s-ar întâmpla. Numai aşa vom rămâne pururea împreună: tu, eu, Farul şi Sulina! Eu voi fi aici, întotdeauna, te voi aştepta alături de Farul nostru drag... Trebuie să termini cartea începută, deşi ştiu cât ţi-e de greu.
Ai grijă de tine, dragul meu, te rog, te rog mult să mă asculţi.
Şi hai, trezeşte-te, te rog trezeşte-te, încă nu timpul... Treeeezeeeşte-te!!!!
- Trezeşte-te, Michi, mă auzi?
Trezeşte-te, te rog! Strigă în cele din urmă doctorul, răsuflând uşurat la
primele semne de reîntoarcere la viaţă ale pacientului.
Parfum de femeie...
• Dan Micu- Acasa Media
Arhimede spunea ”Daţi-mi un punct și răstorn Pământul”. Maia,.. Maia
Morgenstern îl găsește
și s-a apucat
de treabă. Ne întoarce sufletele cu
furcă, ne întreabă, ne povestește,
ne ia inimile în palmele ferme dar delicate, se joacă cu noi, ne întristează,
ne bucură și ne lasă
parcă mai lămuriți
asupra sensurilor vieții,
asupra priorităților
ei, asupra a ce este sau ce nu este deşertăciune...
Acesea au fost gândurile pe care mi le depănam
la ieșirea din sală,
după spectacolul ”Jubileu” în regia meșterului
Radu Beligan, vinerea trecută, în care Maia Morgenstern a interpretat rolul
unei dive, Amelie de Guerand.
Luasem bilete în primul rând, să o ascult, să
o văd, să stăm așaaa..
la o şuetă. Drept să vă spun, cineva apropiat din familie, care joacă la
Naţionalul bucureștean,
mi-a pus o vorbă bună, mi-a dat cu câteva săptămâni înainte numărul de celular
al Domniei Sale ca să-i pot lua un interviu.
Nu am îndrăznit, era prea mult pentru mine și prea frumos. Anul trecut când am
urcat pe Golgota, la Ierusalim, mă așteptam
să o văd, în umbra crucii, planșă
și cernită, așa cum am văzut-o cu toții în „The Passion of the Christ” în
urmă cu câțiva ani. Păi cum era să o întreb eu banalități, despre proiecte de viitor, alte
roluri sau despre șușanele apărute în presă? Maia este o
minunăție prin ceea
ce ne dăruiește ea și mai puțin pentru ce am aștepta noi de la ea. Întotdeauna e înainte cu un pas.
Așa că m-am așezat cuminte în rândul întâi și am așteptat-o cu răbdare să se facă lumină.
Autorii piesei „Jubileul”, Jean Marie Chevret și Michele Ressi, tradusă cu grație de Mona Radu, ne înfățișează într-un mod inedit viața artistei Amelie de Guerand, care așteaptă să participe la un show de
televiziune organizat cu ocazia jubileului propriei cariere. Dacă până mai ieri era, dacă nu uitată, cel
puțin neglijată
de lumea teatrului, Amelie pare să reintre iar în centrul atenției, cu ocazia aniversării.
Pentru cei care nu au văzut piesa, la
ridicarea cortinei, o vedem pe Amelie de Guerand așteptând nerăbdătoare în propriul
apartamentul de lux, pe șoferul
studioului de televiziune, care urma să o conducă la showul cu pricina. Făcea
vocalize, își încălzea
glasul, își îndulcea dicția și făcea ultimele retușuri toaletei impecabile, manechiurii
și altor
neînsemnate detalii ce aveau să farmece telespectatorii. Cum-necum, după câteva confruntări cu femeia
în casă (Victoria Dicu), Amelie a noastră rămâne singură în așteptarea șoferului și are neinspirată idee să se joace
cu telecomanda sistemului de închidere și
blocare a locuinței.
Sistemul fusese cumpărat de curând de spaima hoților care spărseseră casa de câteva
ori în ultimul an. În consecință,
din stângăcie, Amelie se blochează pe terasa imensă a aprtamentului, fără
telefon, celular, telecomanada TV, fără mâncare, apa și accesul la dependințele casei. Poate asculta pentru o vreme prin ușa blindată a terasei mesajele
celor care o căutau la telefon până când
amuțesc și acestea.
Amelie De Guerand rămâne din acest moment singură, singură cu ea însăși, pentru aproape o zi și o noapte întreagă, pe acoperișul Parisului, fără putința de a fi auzită, remarcată,
”salvată”. Și atunci ce se
întâmplă? Rămâne doar cu amintirile, așa cum rămânem la un moment dat toți, la momentul adevărului.
Din acest moment pe Amelie o cuprinde
disperarea, că a pierdut șansa
de a participa la show-ul TV care îi putea aduce iarăși faima de altădată. Începe așadar
o cursă printre amintiri. Aflăm că ea se numește în realitate altfel, că a avut o
copilărie fericită dar scurtă, întreruptă brusc de trei tineri care îi răpesc
brutal fecioria. Rămasă însărcinată,
este alungată de părinți
de acasă și închisă
într-o mânăstire, unde își
desăvărseşte educația
și își crește fetița.
Norocul îi surâde și
ia drumul teatrului pe care îl iubește
cu toată ființa și pentru care își jertfește condiția de mamă și iubită. Ce reușește să primească înapoi este faima de
divă care se risipește
încet o dată cu înaintarea în vârstă
Acum a ajuns să cerșească ”un rol, un rolișor, o telenovelă sau măcar o
reclamă”. Își visează zilnic iubitul de o viață căruia nu îndrăznește să i se dăruiască de teamă că va
trebui să îi dezvăluie secretele. Ce îi
rămâne la apusul carierei este o glazură din ceea ce a fost, mărunte minciuni
convenționale și răceala lumii ce o
înconjoară.
Acum în singurătate începe să își reconsidere multe dintre
hotărârile pe care le-a luat în viață. Își
dă seama că lucrurile cu adevărat importante sunt cei dragi pe care i-a părăsit
în diferite feluri, ceea ce este ea în adâncul sufletului cu bune și cu rele, și iubirea de care s-a ferit spre a
nu-i aduce și mai multă
suferință. Se simte împăcată cu ea însăși și se hotărăște să ia viața de la un nou început așa cum o fi el, chiar de mâine când
va fi iarăși o zi. Nicodată nu este prea târziu.
Pe toate acestea Maia le parcurge cu o infinită gamă de nuanțe, cântând simfonia vieții la toate instrumentele, cu vocea
convingatore cu inflexiuni care te duc din înalturi până în abisul cel mai
întunecat, și invers ,
iarăși și iarăși mereu, ca viața însăși. Maia aleargă pe scenă într-o
condiție fizică
excelentă, are grație,
se zbate, meditează, stă în cap pe scenă, ne prinde de încheietura mâinii și ne arată vâltorile prin care
trece, așteptându-se ca
din fiecare frază să înțelegem
câte ceva, dacă nu tot și
să o iubim nemărginit pentru asta. Și noi, asta facem!
Am ajuns la sfârșitul spectacolului ostenit,
sensibilizat, dar fericit că eroina și-a
recăpătat echilbrul, că și-a
regăsit iubitul, fiica și
că toate urmau să fie spre bine...
La căderea cortinei, am aplaudat cu toții îndelung chemând-o pe Maia la
rampă de câte ori am putut, arătându-i la rândul nostru că i-am fost alături cu
mare drag și îi vom fi de
câte ori va urca pe scena din Toronto.
Mulțumim Maia!
Am ieșit în foier și am zăbovit câteva clipe, gândind
să rămân să îi cer un autograf și
să schimbăm câteva cuvinte. Am renunțat repede înțelegând că era greu să mai pun ceva
în plus la aceea seară minunată. Am plecat agale, bucurându-mă că am văzut o
piesă de excepție,
că am fost cu Maia, i-am ascultat povestea din seara aceea, iar din primul rând
i-am simțit parfumul de
femeie. Pe curând!
MONICA LOVINESCU, SAU DESPRE DARUL ŞI NAŞTEREA DISCERNĂMÂNTULUI ÎN FAŢA GÂNDIRII
TOTALITARE
…la 19
noiembrie, ar fi împlinit 89 de ani…
Moto: “În toate apologiile
retrospective ale comunismului regăsim apelul la afectivitatea care ar scuza
cele mai mari fărădelegi” (Jean-François
Revel)
de Angela Furtuna- Romanian Times
În jurul marilor teme culturale şi existenţiale ce
se întrepătrund în conştiinţa intelectualei livreşti care era Monica Lovinescu
la vârsta tinereţei şi a debutului existenţei din exilul parizian, paradigma
morţii şi a sinuciderii potenţează trăiri afective intense; e, pentru suflet,
pretextul de a renaşte din propria cenuşă precum Pasărea Phoenix – dar, în
acelaşi timp, e o avanscenă a identificării şi a autocreaţiei prin avatarurile
structurilor temperamentale, cognitive şi reactive, recognoscibile şi asumate
de scriitoare: „mi-am dat seama, în faţa
acestui vid, că de fapt nu agnostică
sunt, ci jansenistă, dintre cei cărora graţia le fusese refuzată”. Pentru
prima dată, autoarea face mărturisirea că la mijloc a fost un act tranşant cu
propriul ei stil de gândire, că a existat o decizie foarte personală, cu rol
terapeutic, luată la limita de suportabilitate a suferinţei imense pe care o
trăise până atunci, căci conştientizase în sfârşit originile răului care o
măcinase sufleteşte. Amputarea liniilor de forţă ale traseului existenţial este
o soluţie de sacrificiu. Pierduse într-un timp scurt cei trei piloni ai
libertăţii: pe tata, ţara de origine şi pe mama (rămasă ostatică în ţara
pierdută, şi aflată acum sub ocupaţie bolşevică). Singură de acum, în faţa unei
lumi formată numai din pământ şi din cer – construită doar din tărâmul fără
graniţe al exilului, ca lume imponderabilă şi fără piloni de susţinere –,
copleşită de povara de a fi doar prin ea însăşi ceea ce fusese menită a fi, dar
încă nu putuse cuprinde, Monica are intuiţia să renunţe la bocet, la
auto-compătimire, la scâncetul interior al fiinţei speriate, „suprimând din Jurnal orice accent de jelanie”. Din
slăbiciunile omului expus reimplantării într-un mediu de cultură străin, deşi
nu tocmai necunoscut – căci asimilat prin educaţie –, Monica Lovinescu se va
reinventa, după legi noi, care o opuneau sieşi pe sine. Plus d’états d’âme, ça suffit, va nota autoarea, când în româneşte,
când în franţuzeşte, decizând să o rupă
cu „sufletul” prohodit, să fie discretă, să elimine oglinzile şi revoltele.
Monica Lovinescu avea să-şi prescrie singură reţeta psihologică a
supravieţuitoarei, căreia îi va adăuga mai târziu, drept corolar, componenta
etică. Maturizarea mea: îndepărtarea de
mine, va spune, cu tenacitate, scrâşnind din dinţi. Prin urmare, va alege
obiectivarea, estomparea introspecţiilor sterile, eliminarea autocontemplaţiei
şi a dispoziţiilor narcisice. Până la urmă, este vorba, de fapt, despre un lung
exerciţiu de iertare de sine, de acceptare a mutaţiilor care îi bulversaseră
viaţa prin caracterul lor de forţă – politic şi de atitudine –, de deprindere a
strategiilor de dezvoltare personală şi chiar de autodepăşire morală, prin
ridicarea permanentă a pragului de sensibilitate şi prin adecvarea mecanismelor
de apărare. În fond, sentimentele pe care le învingea acum, la maturitatea ce
începea abrupt şi nemilos, făceau parte din gama trăirilor decisive:
sentimentul de copil orfan, sentimentul de culpabilitate al supravieţuitorului, sentimentul de alungare al exilatului, precum
şi sentimentul de ireversibilitate a timpului trăirii. Figurau, evident,
printre compulsiile adaptative ale Monicăi Lovinescu, şi trăirile metafizice,
ca la Louis Vincent
Thomas[1] ; în
faţa morţii – asimilată cu Marea Necunoscută –, expirul devine astfel o formă a
non-cunoaşterii, fiind neesenţială, având ordin taxinomic de proces, dar numai muritul putând fi perceput de
conştiinţă. Or, tocmai la acest murit
avusese acces autoarea în ruminaţiile sale încredinţate Jurnalului. Iar acest acces se făcea de pe poziţiile tuturor
speciilor de extrapolări, plecând de la angoasele colective, nu numai
personale, tipice pentru civilizaţia europeană.
Pe de
altă parte, atmosfera de teroare răspândită în Europa de stalinism şi ulterior
de efectele bolşevizării Estului a marcat-o pe Monica Lovinescu, la fel cum a
marcat puternic pe exilaţii români răspândiţi în toată lumea şi mai ales dintre
cei care erau la curent cu fenomenul represiunii culturale şi politice din Gulag,
extins şi asupra României, ţara lor ocupată. Chiar dacă cifrele exacte privind
situaţia din România au întârziat să apară (iar evaluările încă nu vorbesc nici
la data actuală prin cifre şi nume concrete, decât sporadic), începuse să fie
cunoscută situaţia scriitorilor din Uniunea Sovietică[2],
invocată şi de Angelo Mitchievici în recentul tratat asupra scriitorilor români
şi francezi faţă cu Uniunea Sovietică[3]:
„În anii 1950 a rezultat că din 700
de scriitori reuniţi la primul congres al Uniunii Scriitorilor Sovietici din
1934 numai 50 au supravieţuit pentru a-l vedea şi pe cel de-al doilea, în 1954.” Marea literatură rusă şi sovietică e
traversată, sub totalitarismul roşu, de un val de tragedii, de sinucideri în
cascadă ale marilor scriitori, sub presiunea lipsei de libertate, sub apăsarea
persecuţiilor şi a cenzurii, prin inducţia distructivă a invitaţiei la
autodistrugere provocată de schingiuirea conştiinţei şi de viaţa sub permanenta
ameninţare sau suprimare, în condiţiile supliciilor de formare a utopiei omului nou, proiect ideologic anti-uman
şi criminal. Despre toate aceste orori, Monica Lovinescu începe să afle veşti,
disparate dar sigure, încă de la începutul exilului parizian, ceea ce îi
permite să înţeleagă rapid faptul că modelul teribil impus conştiinţelor libere
de către nomenclatura societăţii totalitare comuniste care cuprinsese şi România
e unul apocaliptic[4]:
„Esenin se sinucide în 1921, Maiakovski în 1930, marele poet gruzin Iaşvili se
sinucide în 1937 „ca urmare a arestării altor personalităţi literare gruzine,
în special a prietenului şi egalului său, poetul Tiţian Tabidze”[5]
”. Maria Ţvetaeva se sinucide la
Ielaburg, pe 31 august 1941, „soţul fiind împuşcat iar fiica
deportată în Gulag, unde a stat 16 ani, Fadeev în 1956. Cei care nu se sinucid
sunt deportaţi şi mor în Gulag, precum Panteleimon Romanov, Mihail Kolţov, S.
Tretiakov, Pavel Vasiliev, Osip Mandelştam, Isaak Babel. În 1938 are loc
lichidarea teatrului Meyerhold, Vselvod Meyerhold este arestat şi împuşcat la
data de 2 februarie 1940[6]
”, după ce fusese torturat. În epocă, la Moscova aveau loc adevărate epurări de o
sălbăticie greu de conceput de către lumea civilizată, iar cauza o reprezentau
ideile pe care elitele culturale, intelectuale şi artistice ale URSS le opuneau
dictaturii staliniste[7]
: „aceşti scriitori nu reprezentau interfaţa potrivită pentru literatura
sovietică şi nici un scriitor român nu se întreabă în relatările sale de
călătorie de ce nu i-a văzut, de ce tocmai aceste personalităţi, referindu-ne
la cele de o notorietate internaţională, nu reprezentau reperele semnificative
în contactele stabilite cu lumea literară sovietică”. Scriitorii ruşi din epocă deveneau martorii Apocalipsei, fiind marcaţi de amprenta indelebilă a terorii revoluţionare[8]. Monica Lovinescu a trăit în plină
epocă a contestării şi a revoltării Estului împotriva totalitarismului
sovietic, în timp ce România a fugit din calea acţiunii pentru libertatea
conştiinţei şi a creaţiei[9]: „la
noi, se lucra cu migală la cuvânt, se încerca saltul în contemporaneitate nu
prin tematică, ci prin forme. Din zbuciumul intelighenţiei răsăritene se
năştea o contestare radicală. Şi doar câteva opere de valoare universală prin
simbol mai mult decât prin şlefuire de imagini. Soljeniţîn, Pasternak,
kafkaismul integrat în universul comunist de către Tibor Dery, umorul negru al
lui Mrozek, interminabila procesiune de îndoieli la un Andreievski. În acest
timp, la noi, nicio operă cu astfel de dimensiuni deoarece marile accente nu se obţin prin ignorarea unei obsesii. Şi cine
poate tăgădui că noaptea adâncă a stalinismului reprezintă obsesia majoră
atunci când te întrebi asupra condiţiei omeneşti şi te înfiori de treptele pe
care a coborât în acest miez întârziat de secol. Nici o operă majoră deci. În
schimb generalizarea talentului. Pluralul
acesta înlocuind singularul reprezintă originalitatea cazului românesc. În
uitarea astfel pogorâtă peste trecut,
morţii mor a doua oară”.
Aceasta era realitatea care
ajungea, după un deceniu, la Monica Lovinescu şi la ceilalţi exilaţi români
din Occident, dar care nu răzbătea şi în Bucureştiul acelor ani, datorită faptului
că România se găsea deja, la rândul ei, sub dictatura Moscovei, PCUS, PMR (PCR)
şi a comisarilor sovietici, iar elitele româneşti – cele care ar fi putut avea
discurs critic şi analitic – înfundau deja puşcăriile anilor obsedantului deceniu. Dominanta psihologică a conştiinţelor libere era
amprentată, tocmai de aceea, dincoace sau dincolo de Cortina de Fier, de
perspectiva morţii prin represiune sau a sinuciderii logice. Cauza rezidă în
autismul puterilor comuniste, în lipsa de toleranţă a statului totalitar faţă
de expresia liberă a conştiinţei, precum şi în refuzul de a promova omul real,
cu toate formele sale de manifestare.
La 99 de ani,
Nicolae Mateescu-Matte si "secolul in care visele se implinesc"
de Laetitia Militaru- ZigZag Roman-Canadian
De la o prima corespondenta radio pe care am
facut-o de la Montreal, rezonanta numelui Mateescu-Matte m-a apropiat de
frecvente romanesti. Eram la o conferinta a Organizatiei Aviatiei Civile
Internationale si unii au completat discret: "Profesorul
Mateescu-Matte"; iar altii, au adaugat discret: "Avocatul
Mateescu-Matte". Evenimente ale comunitatii romanesti au facut posibila cunostinta
noastra si am aflat ca si unul si celalalt din apelative era corect.
In luna decembrie domnul Nicolae
Mateescu-Matte a implinit 99 de ani! L-am intilnit intr-un cadru in care ii
avea alaturi pe copiii sai, Anne-Karyne si Daniel, si nepotul, Jordan, care
ne-a intrecut pe toti in inaltime. Lipsa Monicai, sotia domniei sale, ne-a
facut pe toti mai stingaci, dar mai increzatori ca a plecat "inainte"
ca sa pregateasca, ca o buna sotie, tarimul eternitatii pentru
"Nicu", cum ii spunea ea.
I-am cerut atunci permisiunea unei intilniri
in care sa putem evoca cei 99 de ani, aproape un secol despre care dl.
Mattescu-Matte a spus cu ocazia unui alt interviu, "Un vizionar
pragmatic", de Mariella Dumitriu (nr. 5, Tribuna Noastra): "Am avut
sansa sa ma nasc in secolul in care
visele se implinesc". Si nu este greu sa ii dai dreptate cind il
asculti. Vocea ii este mai stinsa decit cea de la catedra, dar ochii te privesc
drept in lumina ochilor tai atunci cind iti vorbeste.
Ascensiunea de la premiatul clasei
la personalitatea recunoscuta international
Nicolae Mateescu-Matte s-a nascut la Craiova
si primele sale amintiri sint legate de viata de scolar, cind el si fratele sau
Mircea erau mereu premianti. In timpul Crizei din 1929, Niculae Tinichia, cum
se numea tatal lor, este obligat sa plece la Bucuresti, sperind sa gaseasca
conditii mai bune de lucru si existenta. Tatal tinea o pravalie de stofe, dar
era si croitor de costume barbatesti. Stofele ii veneau din Anglia, fapt ce ii
asigura oarecum succesul fata de concurenta. Niculae-tatal avea convingerea ca
scolile particulare sint mai bune, asa ca s-a straduit sa-si mentina copiii la
cursurile lor. Pe de alta parte, si copiii erau foarte constienti ca pentru a
pastra bursele trebuie sa fie printre primii in clasa. Iata de ce toata viata dl.
Mateescu-Matte a spus studentilor sai: "Nevoia face legea!"("Nécessité fait la loi"). Desi erau cu un
croitor in casa, cei doi frati aveau un singur costum - pe care il imbracau
cind unul, cind celalalt, dupa ocaziile de "rendez-vous"’ cu
domnisoarele. La numai 15 ani, mama celor doi frati a murit, victima a
tuberculozei ce facea ravagii in acel timp, iar tatal si copiii au ramas toata
viata foarte uniti si, in ciuda dificultatilor,
casa lor n-a fost niciodata trista - cum tatal era chiar antrenorul unei echipe de fotbal,
baietii chiar au si arbitrat deseori meciurile organizate de el. Iar lungile
ore de studii erau compensate de verile petrecute in Muntii Branului, acolo de
unde se intinsesera radacinile materne ale celor doi elevi sirguinciosi.
Dupa cursuri liceale, Nicolae Mateescu-Matte
s-a inscris la Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti, pe care a
absolvit-o in 1937, apoi si-a continuat studiile, obtinind in 1939 doctoratul
in drept. Patru ani mai tirziu s-a casatorit cu Monica Bunger-Brezeanu si unul
din primele obiective ale cuplului a fost de a-si valida studiile in
strainatate. In1947, in timp ce Monica a obtinut diploma Academiei de Drept
International de la Haga, sotul ei termina inca un doctorat, de data aceasta la
Facultatea de Drept International a Universitatii din Paris si impreuna se
regaseau, pina in 1948, in amfiteatrele Institutului de Studii Internationale
din Paris. De doi ani parasisera definitiv Romania, ca refugiati politic, iar
Franta era la acea vreme gata sa plateasca burse studentesti, dar nu si sa
acorde cetatenia franceza.
Dl. Jacques Caen este si acum cel mai bun
prieten al lui Nicu Mateescu-Matte si nasul lui Daniel Matte. Are 86 de ani si
isi aminteste de tinarul avocat, calm, echilibrat, mereu generos, plin de respect
si cu maniere alese, gata in orice moment sa ajute cu vorba si fapta, care nu
era numai foarte omenos, ci de-a dreptul "un
vizionar… Nu degeaba am optat pentru domeniul calculatoarelor intr-un moment
cind aceasta indistrie era <<in fasa>>. Nicu Mateescu Matte a fost
intotdeauna un strateg, o memorie uimitoare, un optimist, un indragostit de
viata, glumet, foarte increzator in sine, cu sfat bun pentru cel care l-a
cerut. Niciodata n-a impus cuiva parerile sale, a fost disponibil si plin de
afectiune. A fost mentorul meu", spune Jacques Caen, ca o concluzie a
scurtului nostru dialog telefonic peste ocean.
La sfirsitul anilor de studii in Franta,
sotii Mateescu au fost obligati sa-si gindeasca viitorul in alta limba decit
cea materna. Daca din 1937 pina in 1946 Nicolae Mateescu a fost membru al
Baroului Bucuresti, la sfirsitul perioadei de studii nu avea numai acumularile,
ci si o noua viziune a stiintelor juridice, un nou vis: acela de a schimba legi
desuete sau de a scrie unele noi, pentru a se aplica unor situatii si stari noi
in plan international (era la sfirsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial!),
intentie exprimata convingator in prima sa conferinta intitulata "Individ,
Stat, Comunitate internationala, Noul Drept international", sustinuta in
timpul stagiului parizian. Tinarul doctor in stiinte a obtinut pentru inceput
un post de profesor la Institutul de Studii Internationale si Cercetari
Diplomatice de la Paris (1948-1950), dar nu si stabilitatea de care are nevoie
un cuplu pentru a-si continua visele familiale.
Canada si deschiderea aripilor
spre un domeniu nou: Dreptul Aerian si Spatial
Familia Mateescu-Matte a trecut oceanul in
1950 si s-a instalat in Canada, la Montreal. Juristul a continuat sa scrie si
sa se gindeasca din ce in ce mai profund la conflictul care se contureaza intre
URSS si SUA - dorinta marilor puteri de a cuceri spatiul producea ingrijorare
si temere in ceea ce priveste armonia internationala.
Anul urmator, studentii de la Facultatea de
Drept a Universitatii din Montreal si-l amintesc la noua Catedra de Drept
Aerian (si Drept al Spatiului, dupa 1957) si, in paralel, si profesor de Drept
International la Facultatea de Stiinte economice si sociale a Universitatii din
Montreal. Era primul profesor care preda in lb. franceza acest curs
universitar! 1951 este si anul in care, sub egida Universitatii McGill, ia
nastere Institutul de Drept Aerian si Spatial, primul de acest fel in lume - de
altfel, prima institutie cu programe de masterat si doctorat in domeniul
juridic aerian.
Din 1955, Nicolae si Monica Mateescu-Matte
primesc cetatenia canadiana, si ca urmare ca el a fost acceptat ca avocat in
Baroul din Quebec. Este perioada in care se nasc cei doi copii, Daniel (1956)
si Anne-Karyne (1959), dl Mattescu afirmind cu tandrete ca se numara printre
norocosii carora imigratia nu i-a distrus familia: Monica i-a fost intodeauna
sprijinul cel mai de pret si intelegere totala, toate deciziile pe care le-au
luat, le-au luat impreuna.
Articolele publicate in Revista Baroului din
Quebec -"Pacea prin prisma Dreptului international", "Cui
apartine mediul aerian?" sau "Vointa si libertatea in Dreptul
aerian-aeronautic canadian"- nu sint decit multiple fatete ale cautarilor
si cercetarilor facute de profesorul Mateescu-Matte. Din 1961, cind a acceptat
postul de profesor invitat la IASL, in cadrul Universitatii McGill, a avut
oportunitatea sa publice in revista institutului o suita extrem de consistenta
de articole, in care a denuntat toate pericolele "cursei tehnologice"
in care omenirea a intrat fara sa-si dea seama si, mai mult, faptul ca omenirea
intra in aceasta era fara sa fie pregatita legislativ pentru a contra abuzurile
marilor puteri.
In Quebec fiind, profesorul Mateescu-Matte
s-a solidarizat cu miscarea de pastrare a limbii franceze, dar in acelasi timp
s-a implicat in viata comunitara alaturi de sotia sa. Urmatoarea consemnare, ce
face referire la perioada alegerilor din Brossard din 1961, o gasim in cartea
lui Michael Pratt aparuta in 2009, "Un pont entre hier et demain",
Ed. Histoires Québec: In Rive-Sud, in Brossard, "serviciile publice sint aproape inexistente, dar in luna iulie
1962 se inaugureaza un prim sediu de Primarie pe bulevardul Matte (denumire
data dupa numele profesorului de origine romana -n.a) datorita generozitatii
lui Nicolas Matte, care a oferit terenurile si o suma de bani. Cinci ani mai
tirziu, dl Matte devine primul cetatean de onoare al orasului".
Dincolo de prelegerile universitare de la
Montreal, in perioada 1961-1974 a fost invitat in Franta, in fata studentilor
si specialistilor de la Institutul des Hautes Études Internationales al
Universitatii din Paris, celor de la Universitatea din Aix-Marseille si a celor
din Nantes. Cu o credibilitate profesionala crescinda, in 1974 este numit
director al IASL de la Montreal, apoi director al Centrului de cercetare in
domeniul Dreptului aerian si spatial la Universitatea McGill (pina in anul
1993). Sistematic, Institutul de Drept pentru pace si dezvoltare din Nisa ii
solicita colaborarea, si nu rareori, a predat ca profesor asociat la Academia
de Drept international de la Haga!
Cu un asemenea pionerat, intr-un domeniu care
devanseaza fenomenul de mondializare, era de asteptat ca premiile si
distinctiile sa nu lipseasca. E drept ca altadata peretii biroului sau de lucru
erau capitatonati cu documente care atestau valoarea muncii sale - si imi
amintesc ca niciodata, discutind despre recompensarea activitatii sale, nu am
vazut falsa modestie facindu-si loc in frazele juristului. Profesorul
Mateescu-Matte a fost intotdeauna foarte constient de capacitatea sa
intelectuala, de forta sa de negociere si argumentare, de rolul sau novator in
domeniul legislativ.
Premii si distinctii
Aceste recunoasteri l-au onorat, dar nu l-au
izolat de "colegii de breasla".
@Din 1951 este presedinte al Consiliului Permanent al Clubului de Relatii Internationale al Universitatii Montreal, alaturi de d’Iberville-Fortier, Lévesque, Morin, Trudeau.
@Intre 1968-1972 a fost membru desemnat al Comisiei Gendron, care a recomandat ca franceza sa devina limba oficiala a provinciei Quebec.
@1973: i s-a acordat gradul de Cavaler al Ordinului militar Sf.-Lazar din Ierusalim si tot atunci a fost acceptat ca membru al Societatii Regale a Canadei.
@1976: gradul de Ofiter al Ordinului Canadei "pentru recunoasterea activitatii sale de o viata, pentru contributia sa importanta in Canadei si asupra binelui omenirii".
@1984: este recunoscut ca membru fondator si presedinte onorific al filialei canadiene a Asociatiei de Drept international.
@1986, Franta: Medalia de argint a orasului Paris pentru serviciile aduse educatiei si stiintei si gradul de Cavaler al Legiunii de onoare.
@1989: Director emerit al Universitatii McGIl.
@1996: Asociatia Exploratorilor Spatiului (SUA), constituita "numai din persoane care au zburat in spatiu", ii decerneaza prestigiosul premiu Crystal Helmet.
@2008: Ordinul national al Quebec in grad de ofiter.
@2010: Premiul Edward Warner, inalta distinctie acordata de Organizatia Aviatiei Civile Internationala (OACI), cu sediul la Montreal. In deschiderea Adunarii trienale a OACI, presedintele Consiliului organizatiei, Roberto Kobeh Gonzales, spunea despre rolul profesorului Mateescu-Matte ca fiind "motorul dezvoltarii si prestigiului institutului pe care l-a fondat (IASL), institut devenit un centru de Drept civil exceptional, de reputatie mondiala". Remarcind nuanta clara a "misiunii implinite"’, Roberto Kobeh reliefa rolul Analelor de Drept aerian si spatial (publicatie a IASL), ce vor ramine o referinta primordiala in dreptul mondial "prin promovarea dezbaterilor si ideilor in domeniul legislatiei aeriene si spatiale, prin maniera de a stabili metodele de conciliere a dreptului si a noilor tehnici de difuzare a informatiilor juridice utile despre evolutia structurilor si doctrinelor".
@Din 1951 este presedinte al Consiliului Permanent al Clubului de Relatii Internationale al Universitatii Montreal, alaturi de d’Iberville-Fortier, Lévesque, Morin, Trudeau.
@Intre 1968-1972 a fost membru desemnat al Comisiei Gendron, care a recomandat ca franceza sa devina limba oficiala a provinciei Quebec.
@1973: i s-a acordat gradul de Cavaler al Ordinului militar Sf.-Lazar din Ierusalim si tot atunci a fost acceptat ca membru al Societatii Regale a Canadei.
@1976: gradul de Ofiter al Ordinului Canadei "pentru recunoasterea activitatii sale de o viata, pentru contributia sa importanta in Canadei si asupra binelui omenirii".
@1984: este recunoscut ca membru fondator si presedinte onorific al filialei canadiene a Asociatiei de Drept international.
@1986, Franta: Medalia de argint a orasului Paris pentru serviciile aduse educatiei si stiintei si gradul de Cavaler al Legiunii de onoare.
@1989: Director emerit al Universitatii McGIl.
@1996: Asociatia Exploratorilor Spatiului (SUA), constituita "numai din persoane care au zburat in spatiu", ii decerneaza prestigiosul premiu Crystal Helmet.
@2008: Ordinul national al Quebec in grad de ofiter.
@2010: Premiul Edward Warner, inalta distinctie acordata de Organizatia Aviatiei Civile Internationala (OACI), cu sediul la Montreal. In deschiderea Adunarii trienale a OACI, presedintele Consiliului organizatiei, Roberto Kobeh Gonzales, spunea despre rolul profesorului Mateescu-Matte ca fiind "motorul dezvoltarii si prestigiului institutului pe care l-a fondat (IASL), institut devenit un centru de Drept civil exceptional, de reputatie mondiala". Remarcind nuanta clara a "misiunii implinite"’, Roberto Kobeh reliefa rolul Analelor de Drept aerian si spatial (publicatie a IASL), ce vor ramine o referinta primordiala in dreptul mondial "prin promovarea dezbaterilor si ideilor in domeniul legislatiei aeriene si spatiale, prin maniera de a stabili metodele de conciliere a dreptului si a noilor tehnici de difuzare a informatiilor juridice utile despre evolutia structurilor si doctrinelor".
Premiat
si de Eleanor Roosvelt.
Pina in anul 2009, avocatul Nicolas
Mateescu-Matte nu si-a incetat activitatea de consilier juridic in cadrul unor
binecunoscute cabinete precum Rochefort-Fortier, MacKenzie-Gervais sau BCF.
Dupa cum se vede, Canada este foarte mindra sa il considere printre savantii ei
de pret!
La ultimul sau loc de munca, ca si
avocat-consilier la "Brouillet, Carpentier, Fournier", drept marturie
a momentelor de succes ale companiei, in sala de sedinte stau si acum citeva
poze ale dlui Mattescu-Matte si... scrisoarea adresata domniei sale de catre
Charles de Gaule. Alaturi este legitimatia sa de tinar stagiar la sediul ONU
din Paris, perioada in care chiar Eleanor Roosevelt, sotia celui de la 32-lea
presedinte al SUA (dintre anii 1933-1945) l-a premiat pentru perioada sa de
"invatacel".
Evenimentele din 1989 din Romania au schimbat
si relatia profesorului Nicolae Mateescu-Matte cu orasul sau natal, Craiova (al
carei cetatean de onoare a fost numit), dar si cu domeniul academic al
legislatiei romane. Iar acum, cu ocazia implinirii virstei de 99 de ani,
Academia Romana, prin Institutul de cercetari juridice "Andrei
Radulescu", i-a acordat titlul de "cercetator stiintific de
onoare" pentru activitatea sa de pionerat la dezvoltarea Dreptului aerian
si spatial, precum si pentru afirmarea Dreptului international ca drept al
pacii si cooperarii.
Mereu cu gindul la Monica:
"Eu am facut parte din spatiu, dar ea a fost mai curajoasa"
Dar cea mai valoroasa distinctie a vietii
Omului Nicolae Mateescu-Matte ramine sotia sa, Monica, de care ii este tare
dor, si familia pe care au intemeiat-o aici. Anne-Karyne spune in romaneste: "Au fost un cuplu puternic,
increzatori. Valorile lor corespundeau cu valorile societatii anilor '50 din
Montreal, de aceea s-au integrat asa de bine. Recunosc, mama si tata au muncit
mult si ne-au aratat clar cum se pregateste o viata. Au facut mult pentru
noi".
Peste atitea zbateri si dezbateri, acum s-a
asternut calmul. Fara sa fie resemnare, dl Mateescu-Matte imi repeta, mingiind
cu privirea poza Monicai: "Am facut
parte din spatiu, dar Monica a fost mai curajoasa". Si mi-a reamintit
un alt gind pe care l-a rostit cu ani in urma, in acelasi interviu amintit in
deschidere: "... Am avut sansa sa ma
nasc in secolul in care visele se implinesc… Toata viata, gindul la viata,
speranta, m-au dus catre infinit… sau poate catre Dumnezeu"...
Cu „Chef Cezar” în jurul
lumii!
Madalina Diaconu-Gandacul de Colorado
Gastronomia, arta
culinară, este muza care îl inspiră neîncetat pe Cezar Munteanu, cunoscut
publicului ca „Chef Cezar”. Reţetele
lui au încântat personalităţi ale vieţii culturale şi politice de pe toate
meridianele lumii. “E o chestie
interesantă.” spune Cezar Munteanu. “Pe
vremea când ne-am cunoscut, erau în funcţii mici şi toţi au ajuns mari, foarte
sus. Povestea cu Giorgio Napolitano ... îmi aduc aminte cu mare drag de el, pe vremea
când era ministrul Justiţiei în Italia. Acum este preşedintele Italiei. Un istoric
al celor cu care am lucrat şi pentru care am gătit, pentru preşedinţi şi câti
nu au trecut prin mana mea?... Şi uite că sunt încă în viaţă.”
Pentru Cezar este
foarte important şi pentru cine pregăteşte o cină, de multe ori inspirându-se din
personalitatea oaspeţilor. “Îmi aduc
aminte cu drag că am gătit pentru Colin Powell. La finalul mesei era foarte
impresionat fiindcă i-am pregătit o supă cremă de ţelină cu trufe albe.
Prezentarea era pe măsură pentru că era într-o cupă de ţelină. La felul de bază
am creat un fel special pentru el pe care l-am numit ‚Temptation’, muşchi de vită cu un escalop
de ficat de gâscă pe care am pus icre negre, icre roşii, un sos de ciocolată
amară, un sos de busuioc dulce şi un sos de Hokkaido squash - un dovleac
japonez care are o aromă a lui. M-a chemat şi a rămas şocat. Şi zice: ‚Eşti român?’ Şi i-am zis: ‚Da’ şi mi-a zis: ‚Eşti
extraordinar.’ Am lucrat cu St. Andrew’s Foundation pentru Embassy Series. Am avut
o colaborare - să-i spunem foarte okay - unde am avut un dineu privat cu
Hillary Clinton.”
Tot pe pământ american talentul i-a fost pus la încercare nu
numai în prezenţa multor diplomaţi ci şi a comitetului olimpic şi a presei
americane. “Am gătit pentru Nadia
Comăneci când a împlinit 40 de ani. Am avut piept de raţă cu nectar de cactus
cu orez negru hawaiian. Am primit 10 de la Nadia. Am un autograf acasă: ‚Nota 10 pentru Cezar de la Nadia’ şi de la
Washington Post spuneau despre Nadia, despre performanţele ei, despre o seară
minunată încheiată cu un desert extraordinar care o reprezenta pe Nadia la
aparatul care a consacrat-o. Era o figurină din ciocolată pe o bârnă.”
Reţetele şi poveştile
lui Cezar pot continua la infinit. “Stând vreo 10 ore în bucătărie cu Florin Piersic,
la final a zis: ‚Ciocoflendere,
vorbeşti mai mult decât mine. Eşti un pericol social.” Asta se întâmpla în
Viena. A vrut să mănânce în bucătărie cu mine şi zice: ‚Ştii ce aş vrea să mănânc, mă? Mi-ai face
o bucurie dacă mi-ai da să mănânc numai burta, băi, ciocoflendere’, aşa că toată ziua am făcut numai
produse din burtă mai puţin desertul.”
Un generos periplu literar prin comunitătile românilor din America
de Doina Popa -Curentul International
Este Mihai Eminescu poetul
național al românilor? Cu această ȋntrebare ȋși ȋncepe
d-na prof. dr. Anca Sȋrghie de la Universitatea “Alma Mater” din Sibiu una
dintre prelegerile oferite romȃnilor
stabiliţi ȋn America şi Canada. După popasul făcut la Cenaclul Românesc din
Denver, Colorado, și după ce a lansat la New York ultimele două cărți editate
în țară și a ținut o comunicare la Simpozionul Internațional Mihai Eminescu la
Institutul Cultural Român, a urmat să răspundă invitației de a vorbi românilor
din Windsor, Canada. Licenţiată a Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca, Anca
Sȋrghie ne oferă modelul dascălului consecvent, devotat ȋnvățămȃntului, tradiţiilor
strămoşeşti şi culturii noastre naţionale. O ȋntȃlnim de-a lungul anilor, de la
terminarea facultătii şi pȃnă ȋn prezent, neobosită pe tărȃm educaţional şi
literar, ȋn activităţi multiple ca profesor, conferenţiar, scriitor, membru ȋn
Uniunea Scriitorilor din România, în UNITER, Asociația pentru istoria presei
românești, ASTRA şi ȋn Asociaţia de
Literatură Comparată din Romȃnia, cȃştigătoare a premiului “Radu Stanca” al
revistei “Euphorion” şi premiul “Biblios” la Festivalul Internaţional “Lucian Blaga” de la Lancrăm-Sebeş-Alba
Iulia. A fost intronizată Cavaler în
Franța pentru merite culturale în anul 2000, ca după alți 7 ani să primească de
la Președenția României Ordinul Serviciul
Credincios. Este autoare a peste 400 de articole apărute în publicaţii
din ţară şi în străinătate, precum și a
numeroase volume, desigur peste 25.
O
ȋntȃmpinăm cu căldură ori de cȃte ori străbate mări şi ţări, aducȃnd ȋn
mijlocul romȃnilor din America şi Canada suflul cald al literaturii romȃne de-a
lungul istoriei, ȋnsoţită fiind mereu de cărti nou lansate, de proiecţii şi
prelegeri interesante.
Anul
acesta d-na Anca Sȋrghie ne rezervă surpriza de a fi prezentă pe data de 3
februarie la Windsor- Canada, invitată a Societăţii Culturale romȃno-canadiene
“Graiul Romȃnesc” şi a membrilor Catedralei Ortodoxe Sfȃntul Gheorghe, care a
găzduit evenimentul în primitoarea ei sala social.
Prelegerea
d-nei Anca Sȋrghie a fost deschisă cu ȋntrebarea de mai sus, pusă cu scopul introducerii ȋn sfera luminoasă a poeziei romȃneşti ȋn
care imaginea poetului nostru naţional este simbol şi model viu, nicidecum
“exponentul cel mai valoros al Muzeului Literaturii Romȃne”(M.Spiridon). Este subliniat faptul că
poetul aparţine nu numai ţării care trece prin anotimpurile capricioase ale
postmodernismului, ci tuturor romȃnilor din lume indiferent pe ce meridian
vieţuiesc.
El
şi nu un altul dintre creatorii talentaţi ai neamului nostru este poetul
naţional al romȃnilor, căci de un secol şi jumătate toate generaţiile tinere
intră ȋn viaţă rostindu-i versurile. Ne sunt prezentate ecouri ale creaţiei
eminesciene transmise de pe ȋntreg globul pămȃntesc, fie prin internet, fie
prin Academia Recordurilor Mondiale, care a declarat “Luceafărul” cel mai lung poem de dragoste
din lume, reacţii spirituale ale acestui “summum” romȃnesc, geniul absolut al
literaturii neamului, “often regarded as the famous and influential Romanian
poet” (sursa Google).
D-na
profesor ȋndeamnă părinţii, profesorii de literatură și bibliotecarii
documentarişti din școli să atragă
tȃnăra generaţie spre cunoaşterea creaţiei eminesciene, care continuă să rămȃnă
“Everestul cuvȃntului romȃnesc” cum cu evlavie a fost declarat de admiratorii
care i-au pătruns sensurile tainice şi pline de ȋnţelesuri. “Mai mult decȃt
oricȃnd,-a conchis dânsa- ȋn tulburele
peisaj al prezentului, tinerii cititori au nevoie de modele, de pilda
conştiintei lui curate şi drepte. Este nevoie de un etalon al valorii estetice,
cum niciun alt creator roman de poezie nu ne-a lăsat. Eminescu dăinuie peste timp
şi esenţa lui pură veghează devenirea noastră ca o coloană de lumină”.
S-a
continuat cu lansarea volumelor editate de d-na Anca Sȋrghie şi Marian Diaconu
“Fratele fiului risipitor”de Aurel Cioran şi “Dăltuiri” de Radu Stanca. A fost
consemnată contribuţia pe care cele două volume o aduc la cunoaşterea unor
personalităţi transilvănene, cum sunt Radu Stanca din creaţia căruia, ȋn volumul
“Dăltuiri,”sunt scoase la lumină pagini uitate din publicistica celor trei decenii
antume şi Aurel Cioran, care a ȋnţeles să ȋnfrunte toate obstacolele
păstrȃndu-şi crezul pȃnă la moarte.În fapt, “Fratele fiului risipitor”este
cartea celor doi intelectuali din Raşinarii Sibiului, Emil şi Aurel Cioran, ale
căror destine convergente nu i-au
ȋmpiedicat să păstreze cu sfinţenie sentimentul originilor. Legat de
prezentarea cărţilor a vorbit profesoara Doina Popa din Dexter, Mi, introducȃnd
auditoriul ȋn viaţa şi bogata activitate profesională şi literară a poetului,
dramaturgului, publicistului sibian Radu
Stanca, subliniind capacitatea poetului de a cultiva trinomul baladesc ce nu
este un pretext istoric, ci un lied scenic, poetul ȋnchipuindu-se un “cneaz
valah la porţile Sibiului”. Marele cȃştig al poeziei romȃneşti datorat lui Radu
Stanca constă ȋn extinderea sferei baladescului de la o scară naţională la una
planetară. Doina Popa a lecturat apoi
versuri din poemele “Corydon”, “Ars Doloris” și “Argonautică”.
D-na
Emilia Matei a rostit cuvinte alese despre
cartea “Fratele fiului risipitor” , despre Emil si Aurel Cioran, iar d-l
Beni Pelger, preşedintele societăţii “Graiul Romȃnesc”, a ȋncheiat acţiunea
vorbind despre cele două cărţi prezentate, mulţumind tuturor celor ce şi-au
adus aportul la acest eveniment cultural de suflet: familia preotului George
Săndulescu, Monica Mihălceanu, Carmen Ognean, iar din partea societăţii,
Nicoleta Burlea ȋnsoţită de ceilalţi membri.
O
agapă binevenită a fost oferită de colectivul doamnelor bisericii, iar participanţii și- au ȋmpărtăşit
impresii și promisiuni de a se reȋntȃlni mai des la astfel de acţiuni de
suflet sub semnul marilor personalităţi ale literaturii romȃne.
_____________________________________________________________________________
EDITORIAL
Mituri americane : “Cine vrea să facă rost de armă,
tot face rost”
Octavian
D. Curpaş- Miorita USA
Recentul masacru de la şcoala din Newtown,
Connecticut, este un semnal de alarmă pentru
societatea americană,
ale cărei standarde morale s-au redus simţitor în ultimii ani. Armele de foc se
află la dispoziţia oricui şi sunt doar mobilul prin care se poate pune în
aplicare ceea ce copiilor li s-a inoculat deja in minte din filmele cu crime,
cu care aceştia îşi alimentează imaginaţia încă de la o vârstă fragedă.
Guvernatorul statului Connecticut, Dannel Malloy, a spus că “răul a vizitat această comunitate în ziua de vineri”. Şcolile din care binele a fost dat afară (copiii nu mai primesc nici un fel de educaţie morală) sunt vizitate tot mai des de acest “rău”.
Vina o poartă în primul rând, societatea, care este refractară în a-şi găsi un timp minim pentru a stabili cauzele ce conduc la astfel de situaţii. Dacă încerci să discuţi despre violenţa propagată în toate filmele şi despre liberalizarea accesului la arme, nu te ia nimeni în seamă. Se discută puţin despre aceste lucruri, în general, doar când au loc astfel de masacre. Oamenii s-au obişnuit deja să nu facă nimic în acest sens.
Ce măsuri se pot lua pentru prevenirea altor evenimente de acest gen (nu numai în şcoli, dar şi în alte locaţii)? Din păcate, nu cred că există un remediu imediat. Ar trebui să se înceapă prin a-i educa pe copii împotriva violenţei si a restricţiona accesul la materialele care le sădesc în minte astfel de idei, continuând cu îngradirea accesului la arme.
Dacă legea ar interzice aceste arme, sunt convins că numărul masacrelor ar scădea. Americanii au urmatorul mit: “Cine vrea să facă rost de armă, tot face rost”. Acesta nu este un argument, nu are nici un suport logic. În acest caz, ar trebui să se liberalizeze de pildă, şi drogurile. Prietenii mei care sunt pro-arme spun că accesul la arme îi protejează împotriva unui eventual regim totalitar. Cine ştie cum se mai schimbă situaţia pe viitor?
Dacă populaţia din Siria ar detine 10% din armele pe care le
au cetăţenii americani, regimul Assad ar fi căzut demult, spun ei.
Ar trebui să fie obligatoriu un examen psihologic atent pentru cei care încearcă să achiziţioneze o armă, iar deţinerea permisului de port-armă ar trebui sa impună controale periodice pentru a se stabili dacă posesorul armei este o persoană fără probleme psihice.
În SUA există mai multe arme pe cap de locuitor decât în
oricare altă parte a lumii. Americanii sunt de părere că dreptul de-a purta
armă este “sfânt”, fiind stipulat în al doilea amendament al Constituţiei, ceea
ce înseamnă mult pentru ei. Cred că majoritatea nu gândesc mai departe de atât.
Ei consideră că acest amendament ne separă de alte ţări ale lumii. Libertatea,
inclusiv aceea de-a purta armă, îi face mai puternici decât orice altă naţie de
pe glob. Este clar că “plusurile” şi “minusurile” nu sunt analizate în mod
serios. Ce este mai important: să ne credem liberi şi diferiţi faţă de toată
lumea sau să reducem numărul unor astfel de mascare şi copiii noştri să fie mai
siguri în şcolile americane?
Viaţa unui comis-voiajor
• Mihai Manolache- Acasa Media
Fraza -celebră- cum că românul s-a
născut poet este acum doar un clişeu searbăd. E adevărat, folclorul rămâne un
barometru bun de măsurat atât alcoolemia cât şi violenţa mioritică - se ştie că
la băutură românul ori face scandal, ori începe să recite. Un lucru ne-a scăpat
totuşi, după atâtea secole pline de dovezi clare. De la pâra să moară capra
vecinului, până la peşcheşul dat ”naşului” din trenul românesc, toate ne arată
că românul ştie să se orienteze şi este unul dintre cei mai performanţi agenţi
de vânzări cunoscuţi vreodată.
A nu se crede că este o treabă
uşoară. Probabil că mintea s-a ascuţit în ultimii douăzeci de ani când a fost
tot mai greu să mai faci un ban cinstit în România. Inflaţie, şomaj la stat şi
concurenţă acerbă la patron - românul s-a reinventat. Urechea ciulită strategic
la cei de jos şi taiorul descheiat către cei de sus, bârfa bine ticluită, pila
”de încredere” - toate acestea se traduc în metode de ascultare a ”pieţei”,
tocarea concurenţei, networking strategic. Nimic altceva decât cestiuni în
numele cărora vesticii scriu discursuri motivaţionale, cărţi bestseller şi
cheltuie milioane de dolari pentru producţii hollywoodiene.
Cea mai grea poveste este
automulţumirea, şi aici românul este lider de necontestat. Ca să ai succes,
trebuie să nu te mulţumeşti cu ce ai. Indiferent cât ai avea. Munca la salariu
de bază plus comision presupune efortul pentru acel comision şi când acesta nu
este deloc, şi când e mult. Un miliardar (în lei vechi) care are o afacere
legală şi de succes o are doar de paravan, de bază. El "simte nevoia"
de comision - să mai facă un ban separat din, să zicem, câteva returnări de TVA
(care nu mai au loc). Un întreprinzător care vrea să îşi deschidă un butic
sigur se va pensiona pe caz de boală, ca să aibă o bază. E la altă scară, dar
din acelaşi film. La fel şi şeriful de mahala care fură cabluri de telefon din
subsolul blocului pentru un comision la fiare vechi. Sau naşu' nostru de pe
Bucureşti-Oradea care are un salariu bunicel controlând bilete dar care lucrează
”comisionul” chiar şi la a zecea raită. Anestezistul care nu îţi face injecţia
dacă în plic ai pus doar 200 de lei în loc de 300 cât e ”tariful minim" -
la fel: este doar un bun negociator, nu? Profesorul care vrea să te asculte cu
hainele pe cuier, la fel. Pe acelaşi palier, orice om "care se
descurcă", proprietar de "câte o combinaţie" din care iese ceva.
Otevistul puşcăriaş care în loc să trimită resumee conform studiilor făcute se
apucă să mai cumpere câte un Oltchim pe banii altora (inexistenţi) nu face
decât să lărgească paleta de exemple pestriţe din ţara
lui Fură-Tot-Vinde-Oricum. Supravieţuieşte cel ce vinde mai bine şi mai mult.
Cel care nu se mulţumeşte cu ce are deja în mână. Cioara de pe gard e
întotdeauna rudă cu S-a-Cântat-Bingo. Să nu ne mai crucim deci, când citim
despre "tarifele neconvenţionale" la operaţiile din spitale sau la
călătoria cu trenul. Fără a generaliza, este de admis că aceşti indivizi nu fac
altceva decât să ne arate calităţile înnăscute de comis-voiajori pe care le au.
Termenul sună mai elegant decât acela de "vânzător". Cel din urmă
elogiază cel mult pe ţăranii care vând la piaţă o marfă muncită cu sudoare; pe
când primul identifică speculantul-gropar al viitorului naţiunii.
Puternica Fragilitate
Emanuel C.
Pavel – Romanian Times
Pasionatii traseelor montane exulta adesea la vederea
unor bijuterii botanice ce-si traiesc existenta efemera in aspre conditii
climatice, dar care nu le impiedica sa etaleze un colorit si o prospetime
rar intalnite la plantele de la ses. Un exemplu este celebra “floare de colt”,
care-si datoreaza rafinamentul impresionant unei combinatii rare de tarie si
gingasie. Acesti trei factori – fragilitate, tarie si efemeritate – caracterizeaza
mediul inalt, viata pe inaltimi.
Si viata duhovniceasca ofera un corespondent de aceeasi
factura, pe acelasi palier existential: la inaltime, mai aproape de Dumnezeu.
In plan spiritual exista o componenta relationala ce inglobeaza aceste trei
elemente iar importanta ei este punctata de Isus Christos insusi.
Intr-o gradina imbibata de un puternic miros de maslin,
in semi-intunericul glazurat cu reflectii selenare, un Om Se ruga. Era singur
si transfigurat, iar rugaciunea Lui era intensa. Sufletul ii era apasat de agonia
ce urma sa vina peste El, dar care nu-L impiedica sa rosteasca in soapta
cuvinte care priveau umanitatea care nu-L putea auzi: "Eu nu mai sunt in
lume, dar ei sunt in lume… Eu vin la Tine... Ma rog nu numai pentru ei, ci
si pentru cei ce vor crede in Mine prin cuvantul lor. Ma rog ca toti sa fie
una, cum Tu, Tata, esti in Mine, si Eu in Tine; ei sa fie una in Noi, pentru ca
lumea sa creada ca Tu M-ai trimis… ei sa fie una, cum si Noi suntem una - Eu in
ei, si Tu in Mine - pentru ca ei sa fie in chip desavarsit una, ca sa cunoasca
lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine..." (fragmente
din Evanghelia dupa Ioan 17:11,20-23)
Gandurile acestui Om, in momentele premergatoare
executiei Sale nedrepte si brutale, se indreapta spre cei ce-i erau aproape –
atunci, dar si care-L vor urma in secolele urmatoare – pentru ca ei sa
cunoasca, sa experimenteze o profunda si durabila unitate, suportul necesar in
fata oricaror incercari viitoare. Importanta vitala a unitatii celor
credinciosi – chiar daca pare si este un amalgam de fragilitate si tarie – reiese
implicit din context si explicit din pasiunea cu care Isus
Hristos a formulat-o inaintea lui Dumnezeu.
Este ciudat si tragic cat de usuratic urmasii Mantuitorului
se cearta, se pierd in conflicte si dezbinari, pierd unitatea, renunta s-o mai
doreasca si sa mai lupte pentru ea. Lejeritatea, neglijenta, inconstienta de a
actiona in virtutea axiomei “my way or freeway”; nepasarea si poate chiar
confortul resimtite in fata fiecarei scindari – ne aduc inainte o concluzie
implacabila: unitatea are mult mai putina valoare pentru noi decat o avea/are
pentru Domnul Isus Hristos. Orice om dinafara crestinismului practicant, care
ar vrea sa observe in ce masura invataturile christice se regasesc in stilul si
obiceiurile de viata ale crestinilor, nu va putea sa nu constate cat de putin mai
tinem azi la aceasta dorinta a Mantuitorului.
Pe cale de consecinta, putem intelege ca respingerea manifestata
de oamenii necredinciosi se poate intelge si explica prin faptul ca ei observa ca
noi respingem la randul nostru invatatura Domnului Isus despre unitate – pe
care n-o traim si n-o urmarim!
Un grup de oameni ai lui Dumnezeu ce se dedica pastrarii
unitatii de dragul si in jurul lui Hristos va experimenta incontestabil bucuria
indescriptibila a unui ansamblu de relatii armonioase puternice si a unei
marturii clare. Expresia spiritualitatii lor nu va fi credibila prin faramitare
si prin evidentierea unui grup in detrimentul altuia... Legatura pacii este ceea
ce-i uneste pe credinciosi in pastrarea unitatii de Duh (Efeseni 4:3).
Cei ce cauta unitatea si-o doresc datorita prezentei
Duhului Sfant in ei. Dorinta dupa unitatea nu este ceva natural, nu vine spontan...
Unitatea costa si te expune unei investitii emotional-spirituale si unei
vulnerabilizari chiar – de care nu toti se pot achita. Dezbinarea este cea care
insa apare fara greutate. Este mult mai usor sa deconstruiesti sau sa demolezi ceva,
decat sa construiesti.
Crestinilor li se porunceste sa pastreze unitatea pe care
Duhul lui Dumnezeu a creat-o. Cum? In primul rand fiind partasi aceluiasi Duh.
Duhul Sfant este in stare sa realizeze acea legatura necesara si neobisnuita
(in substanta) intre oameni diferiti: provenind din etnii variate, cu obiceiuri
si manifestari diverse, care au crescut si lucreaza in culturi/medii diferite.
Diversitatea poate fi si un factor care ne expune si ne confera
si fragilitate, plasandu-ne intr-o zona de disconfort si nesiguranta. Dar diferentele
si diversitatea sunt ingredientele unitatii promovate de Dumnezeu in Biblie. Diferentele
exista pentru completare si nu pentru competitie, de aceea mi se pare esential
ca biserica sa (re)actioneze constructiv si complementar, sa gaseasca
modalitati de a completa si nu de a concura marturia altor grupuri crestine
locale.
Fara indoiala, unitatea poate fi inteleasa gresit sau
reclamata in mod necorespunzator. Se intampla adesea sa fim alaturi, dar pe o
alta baza decat Cuvantul lui Dumnezeu. Cel mai simplu pentru unii lideri este
de a asocia unitatea cu uniformitatea – confuzie care se intalneste des la
nivelul gandirii si exprimarii in biserica contemporana. Unul din efectele
adiacente este fenomenul de clonare; ajungem sa adoptam si sa afisam gesturi si
interpretari (ce pot fi departe de intelesul lor biblic) doar din dorinta de a
ne arata atasamentul, unitatea.
Diferentele si diversitatea sunt doi factori ce nu pot fi
evitati si nu trebuie eliminati in biserica crestina. Conformismul teologic si
organizational nu confera o baza reala pentru o stare de unitate fara probleme.
Unitatea in Duh/Spirit echipeaza intregul grup de
crestini cu putere sprituala si rodeste solidaritate in acoperirea nevoilor
Imparatiei lui Dumnezeu. Caracterul delicat si fragil al acestei stari este
subliniat ca pretios prin simplul fapt ca reprezinta tinta preferata a
atacurilor celui rau. Recunoscand acest fapt, ar trebui sa ne preocupe cu
precadere, ca sa depistam si sa contracaram pericolele ce tind sa destabilizeze
unitatea.
Armonizarea diferentelor creeaza premizele unor aspecte
si forme de crestere spirituala unice. A cauta unitatea dincolo de diferente
produce o marturie mult mai puternica pentru cei din jur decat doar a agrea, de
dragul unitatii.
Apostolul Pavel vorbind despre unitatea in Duh promoveaza
doua stari/concepte/idei noi: “Viata Duhului” si “Dragostea Duhului”(Efeseni 4).
Doar experimentand si practicand natura spirituala a unitatii noastre putem
vorbi despre un trup, un duh, o speranta, un Domn, o credinta, un botez si un
singur Dumnezeu si Tata al tuturor. Noi suntem una pentru ca impartasim una si
aceeasi viata a Duhului lui Dumnezeu care se misca printre noi si ne inspira, ne
mustra, ne calauzeste, ne mangaie...
In
discursul apostolic este punctata si acea treapta a maturizarii crestine atinsa
prin capacitatea de a spune adevarul in dragoste. Cum pot construi unitatea respectand
recomandarea de a spune adevarul in dragoste? In primul rand, asigura-te ca
ceea ce spui este adevarat. Comunica certitudini, evidente si nu doar pareri;
verifica cat de clar este acest adevar pe care vrei sa-l subliniezi, pentru a
nu fi doar o unealta de destabilizare si dezinformare. In al doilea rand, alege
bine momentul cand sa comunici acest adevar; vezi sa nu vorbesti atunci cand ar
fi bine sa taci, si vezi sa nu taci atunci cand ar fi bine sa vorbesti! Uneori
spunem lucruri adevarate, dar nu cand trebuie, si poate chiar unei persoane
gresite. Apoi exprima-ti parerea intr-o maniera corespunzatoare – care degaja
preocupare, pretuire, dragoste. Cand vorbesti in dragoste nu te aperi, si nici
nu te scoti in evidenta doar pe tine.
In comunitatile in care se dezvolta astfel de relatii
este necesar sa se manifeste intotdeauna atentia si interesul pentru mentinerea
climatului ce nu creeaza uniformitate, ci evidentiaza darurile asa de diverse
oferite de Duhul lui Dumnezeu pentru maturizarea credinciosilor si exprimare
unei marturii bune despre Dumnezeu. Pentru ca doar asa vom fi (si nu doar vom
parea) cu adevarat crestini!
Votati-l pe romanul din Top 25 Canadian
Immigrants!
de Cristina Sofronie- ZigZag Roman-Canadian
In fiecare an,
RBC Royal Bank si o publicatie din Toronto organizeaza competitia Top 25
Canadian Immigrants, concurs in care, in general, se primesc primesc peste 500
de nominalizari, iar dintre fostii cistigatori sint citeva nume mari, precum
Olivia Chow -sotia fostului lider NDP, Jack Leyton-, cintaretul K'Naan (cei mai
multi stiu probabil piesa "Wave your flag") etc.
Ei bine, anul
acesta organizatorii au primit peste 600 de nominalizari, iar cea pentru Sorin
Mihailovici a venit din partea unui alt roman din Edmonton. Evident,
nominalizarile au fost triate si in competitie au mai ramas doar 75, printre si
Sorin - trebuie precizat ca toti cei selectati (impreuna cu motivatia pentru
care au fost propusi) sint afisati pe site-ul http://canadianimmigrant.ca si
origanizatorii isi vor rezerva dreptul sa aleaga si ei separat citiva dintre
cei selectionati, indiferent de numarul voturilor primite de respectivii. Dar
acesta nu este un motiv sa nu ii acordati suportul dvs. lui Sorin, pentru ca
realizarile sale merita votul romanilor din Canada!
In Romania, Sorin Mihailovici a fost
ziarist (pe cit de bun, pe atit de vesel si bun coleg!), iar in 2001, pe cind
lucra la Gazeta Sporturilor, a venit in Canada la Campionatul Mondial de
atletism, gazduit de Edmonton. Atunci a decis ca vrea sa ramina aici si a facut
demersurile necesare, acum lucrind ca si producator si coordonator in cadrul
unui post de televiziune multicultural, OMNI TV, Sorin fiind
"liantul" de legatura cu comunitatile etnice. Acesta este unul din
motivele pentrru care a fost selectionat.
Celelalte doua "fronturi" de
munca, asa cum le numeste Sorin, sint diferite de primul... desi viata
dovedeste de cele mai multe ori ca tot ceea ce pare diferit are abilitatea de a
se intrepatrunde cu succes.
Un "front" se refera la o
aplicatie de telefon (iPhone si Android) creata de Sorin si care expune peste
650 de "scams" din intreaga lume. "Aplicatia spune exact cum
opereaza sarlatanii si ii educa pe cititori cum sa se fereasca. Se numeste Scam
Detector si are peste 2 milioane de utilizatori in intreaga lume, in peste 120
de tari. Este gratuita si este online (la www.scam-detector.com)",
ne-a declarat Sorin. Cert este ca aplicatia sa a primit 2011 Consumers Champion
Award din partea Guvernului provinciei Alberta, si a fost cea mai descarcata
aplicatie in Canada, in categoria Lifestyle (septembrie 2011). Legat de acest
domeniu, va mai spunem ca in 2008 Sorin a realizat in Canada filmul "419:
The Nigerian Scam", bazat pe povestea reala a unui prieten apropiat care a
fost inselat de un excroc nigerian.
Cel de al treilea plan pentru care
Sorin Mihailovici a ramas in cursa dupa masiva triere operata de organizatorii
Top 25 Canadian Immigrants este proiectul sau "Travel by Dart".
Despre ce este vorba ne-a povestit chiar el: "Impreuna cu un amic aruncam
o data pe an o sageata pe harta lumii. Ne legam la ochi si unde nimereste
sageata pe harta, acolo mergem. Mai mult, organizam o stringere de fonduri
pentru a ajuta locul sau lumea unde mergem. De exemplu, daca este vorba de
Africa mergem sa ajutam la construirea unei scoli sau a unui adapost uman. Anul
trecut am fost linga... Polul Nord si am donat bani la WWF (World Wildlife
Fund), pentru protectia ursilor polari. Acum chiar ne pregatim sa aruncam
sageata pentru anul asta si sintem in mijlocul campaniei, vom vedea unde ne va
trimite sageata".
Sa nu spuneti ca, fie si numai pentru
aceste realizari, Sorin nu merita suportul dvs!
Succes,
prietene, il meriti!
Proxenetismul politic
"Politica se presupune a fi , ca şi vechime ,
cea de-a doua meserie din lume .Am ajuns să îmi dau seama că se aseamană foarte
mult cu cea dintâi." - Ronald Reagan
Viorel Vintila-Gandacul de Colorado
Politica din România a devenit o formă de proxenetism
legalizat, în care poporul român este tratat și dijmuit precum o curvă de lux.
Toți am sperat că după 1989 vom gustă din fructul - până atunci interzis - al
democrației occidentale și speram(naivii de noi) că odată cu poposirea așa
-zisei democrații, și a noastră viață să se „altereze" spre mai bine.
La noi se pare că , totuși, cuvântul democrație - care
conform DEX-ului, ar fi trebuit să însemne „ o formă de organizare și de
conducere a unei societăţi, în care poporul îşi exercită (direct sau indirect)
puterea - are, din nefericire, o cu totul altă conotație. Se pare că demos
nu mai înseamnă popor, ci o mână de parveniți, și kratos înseamnă încă
putere, dar puterea este în mâna celor care asupresc și sug de la vulg.
Frank Field spunea că:"Democraţia nu va mai putea sa
funcţioneze atâta timp cât politicienii de doi bani vor continua să se
considere ca o rasă aparte." Mi-aş permite să adaug că această " rasă
aparte" de politicieni sunt, într-adevâr , politicieni de doi lei, la care
insa mai primesti si restul...dar, din păcate pentru românaşii de rând, in
real life, sunt politicieni de milioane de dolari, care nu dau doi bani pe
cei care i-au ales.
Proxeneţii politici din România au fugărit în ultmii 20 de
ani peste 3 milioane de mioritici, care au
migrat către pășuni mai verzi și fără lupi hapsâni care să
îi jupoaie de vii.
În România, din păcate, mojicia a luat locul valorii,
mitocănia este substitutul caracterului curat, iar contul în bancă decide și
are putere de viață și de moarte asupra oropsitului mioritic.
Valorile se află la baza piramidei, pe când cocalaria și
parvenitismul se află în top, râzându-le în nas celor educați, corecți,
cinstiți și cu bun simț. Oameni de valoare precum doctori, ingineri și oameni
de știință sunt umiliți și batjocoriți în propria lor țara, cu salarii de mizerie,
dar apreciați la adevărata lor valoare odată ce trec granița ținutului
mioritic.
Cât mai poate acest popor, bun și ospitalier în esența, să
mai îndure această formă de prostituție la care este supus de peste 20 de ani?
Chiar nu se poate fura în această țara la modul moderat?
Pentru că ar fi o utopie să credem că puteam avea politicieni care să nu fure
deloc, ar fi doar un scenariu bun pentru un film cu Tom Cruise in "Mission
Impossible".
Chiar nu există un plafon al nesimțirii ordinare care să
limiteze jaful și nermernicia? Politicianul român pus pe căpătuială rapidă l-ar
face să roșească până și pe Machiavelli și ar putea figura ca material didactic
în școli, la lectia: " Cum si ce se mai fură în Romania"
Plebea mioritică este intoxicata și anesteziată de presă
și de televiziunile aservite și de către jurnaliști și moderatori slugarnici –
a căror coloană vertebrală de meduză se îndoaie precum ordonă stăpânul - care
în stil machiavelic și ordinar pupa mână stăpânului(dar și partea dorsală) și
care dejecta mizerii și minciuni cu iz electoral, menite să atragă voturile
necesare pentru a-i instala la conducerea țării, pe cei pe care-i slugăresc
orbește și cu sfințenie.
Cineva spunea ca:"Politicienii , asemenea scutecelor
, trebuie sa fie schimbati in mod regulat , din aceleasi motive." Uite ca i-am schimbat, insa mirosul persista!
USL-ul este noul jupan al tarii!
Ce mă sperie cel mai mult acum, este lipsa unei
alternative viabile care să dea jos această hidră cu două capete, acest anus
contra naturii, numit USL, care a pus
monopol pe aceasta tarisoara si care, in opinia mea, se indreapta catre un
colaps total.
Unde e opozitia? Pur si simplu exista, dar lipseste cu
desavarsire...
PDL-ul, un cavaler
al tristei figuri, un partid a carui locomotiva a deraiat, lasandu-si i
vagoanele garate undeva pe linia a noua, un partid care se alfa in
“life-support” si care are nevoie de o
revizie generala care sa-i dea un suflu nou..
Si mai avem acest PPDD, un partid emanat din cenusa
Elodiei care s-a trezit netam-nesam in Parlament si, unde, in mod sigur isi va
gasi sfarsitul fiind inghitit de balaurul cel mare – USL, sau, pur si simplu se
va autodizolva – sigur peste 4 ani nu isi va mai putea gasi locul in
Parlamentul Romaniei. PPDD o emanatie OTVista patetica si diabolica care, din
pacate, a reusit sa orbeasca plebea
mioritica cu o demagogie ieftina si infantila, suficienta insa de a pacali
plebea miortica sa puna stampila pe partidul
domnului Dan, domn care, spre nefericirea lui, nu a intrat in Parlament
si ramane sa faca pe coach-ul de pe tusa.
Acest PPDD, nu face altceva decât să add insult to
injury ... este o ironie a sorţii,
tipic românească...o aşa-zisă alternativă politica, chiar mai rea decât status
quo, deşi sincer nu ştiu cât de rău ar mai putea fi, dar, probabil,
întotdeauna e loc şi de mai rău.
Câtă dreptate a avut Esop când a spus că: "Pe hoţii
mărunţi îi trimitem la spânzurătoare , iar pe cei mari îi numim in funcţii
publice."
„Ce facem cu România?“ Dezbatere deschisă de ziarul adevărul
de Corneliu Florea-Curentul International
Izbitoare vulgaritatea cu care
patronii acestui cotidian bucureştean şi o parte dintre redactorii lefegii
şi-au intitulat dezbaterea, dovedind continua poziţie antiromânească, de
blamare, discreditare şi denigrare a României şi Românilor. „Ce facem cu…“ este o întrebare comună pentru
lucruri şi întâmplări cotidiene, mărunte, dar cu totul nepotrivită când ne
referim la ţara ai cărei cetăţeni suntem. Fiind vorba despre o pretinsă
dezbatere a situaţiei unui popor, a unei naţiuni, consider titlul nepotrivit,
ofensator, iar cei ce l-au proiectat sunt absolut limitaţi intelectual,
educaţional, social sau plătiţi să
umilească şi să defăimeze încă din titlu.
„Ce facem
cu cloşca c-o lăsat ouăle? Dumnezău ştie!
Ce facem cu porcu’ vecinului, că
o intrat la noi în gradină? Să-l ia dracu’!
Ce facem cu ăia de la A4 că au pus WC-ul lor pe locul nostru? Îl zgâriem
cu şurubelniţa! Ce facem cu fata asta că ne face de râs în tot Bucureştiul? O
trimitem la Bruxelles să-i meargă vestea şi acolo! Ş.a.m.d.
Ne-dragi bucureşteni de la adevărul, acesta vă este adevăratul
nivel, dacă începeţi o dezbatere cu un asemenea titlu. Dar se pare
a fi doar o dezbatere de umplutură de
pagini, de la o zi la alta, să vă ţină atenţia trează, la datorie, să
blamaţi şi denigraţi, să-i faceţi pe români să-şi pună cenuşă în cap, să-i
depersonalizaţi până la nepăsare, apatie şi să fiţi fericiţi că părăsesc
România sau că au ajuns la concluzia pe
care le-aţi infiltrat-o ani de zile: sunt de nimic şi nu se mai poate
face nimic!
Ştiu românii de ce nu se mai poate
face nimic?!? Le-o spuneţi tot voi, urmărind scenariul primit: au greşit
in istorie, mai ales de la Întregirea României! Frumos scenariu, bine ticluit, ţinteşte şi
nimereşte! Şi aduceţi probe şi martori: Radu Ioanid.
Radu Ioanid ştie ce face din România, doar cu asta se ocupă de când a plecat din
România, iar acum, ca invitat la aceasta dezbatere, „doctorul în istorie şi
filozofie“ a spus: „Istoria României moderne nu poate fi
despărţită de antisemitism“, aşa cum se intitulează interviul lui
din adevărul, din 26 ianuarie 2012. ŞI?!?
Nu se desparte, nu se desparte, ce valoare mai are această afirmaţie, în
2013, când, de peste şaptezeci şi cinci de ani, evreii de astăzi nu pot
dovedi în faţa unui tribunal liber un act concret de antisemitism în România! Facta
non verba. Cu toate acestea, se tot bat tobele cele vechi
şi perimate, de la un colţ al Pământului la altul, se inventează noi ficţiuni
care să menţină starea de vinovăţie peste generaţii. În criză de fapte concrete
de antisemitism în România, caută cu detectoare speciale antisemiţii. Au bani
de propagandă. Este adevărat că, şi în România, ca peste tot în lume, a fost şi
există un grad de antisemitism, care până în 1990 a fost din amintiri şi
dormit, dar au venit echipa de la
Holocaust Industry şi a sunat deşteptarea! Mă întreb dacă sunt
fericiţi că l-au generat în mijlocul unui popor, care i-a primit creştineşte,
văzându-i fugăriţi şi pribegi de prin alte părţi, pentru ca, apoi, să-şi
despoaie binefăcătorii prin exploatare perfidă. Acum, în lipsă de acte şi fapte
concrete de discriminare împotriva lor, au lansat propaganda cu neo-antisemitismul
şi „holocaustul în România“,
impunându-ne, fără discuţii, comentarii,
argumente, să ne cerem iertare, să ne punem cenuşă în cap, să le despăgubim
averile plus taxă de holocaust, calculată de ei, pentru sute de
mii de evrei şi, pe deasupra, au cerut cetăţenie românească, cu pensii şi
ajutoare băneşti! Paradoxul paradoxurilor: evreii cer cetăţenia unei ţări pe
care o acuzi că a declanşat holocaustul în lume! Pe toate cele cerute le-au
primit de la ochlocraţia postdecembristă, şi nici aşa nu ne lasă în
pace!
Dragi evrei din toată lumea, mai
lăsaţi-ne în pace, acum aveţi ţara voastră, nu mai este ca în urmă cu o sută,
două de ani când, neavând ţara făgăduită, trebuia să suferiţi prigoanele ca venetici. În Israel, nu
veţi suferi de antisemitism ca în Europa trecută, acolo sunteţi cetăţeni
liberi, puteţi să faceţi o mare dezbatere
despre Ce facem cu Israelul, o
oază lipsită de antisemitism, dar în mijlocul unui deşert ostil! Nu aveţi
destule probleme cu vecinii?! Trebuie să ne vârâţi pe sub uşă evrei
americani, să latre la
români că sunt antisemiţi? Oare nu era mai corect să-i duceţi în Israel,
să vadă în ce stare de alerta permanentă
trăiţi şi atunci ar fi văzut cu adevărat cine, şi câţi, le sunt duşmani!
Atunci, din Israel, sunt convins că şi-ar fi cerut şi ei cetăţenie românească
pentru siguranţă în caz de manifestări reale de antisemitism!
Radu Ioanid, sărmanul, este limitat în gândire şi orizonturi, o păpuşă cu
o singură melodie cu cheie de la Holocaust industry – sintagma
şi cartea aparţin profesorului universitar evreu Norman G. Finkelstein (cf. The Holocaust Industry: Reflections on the Exploitation of
Jewish Suffering, New Edition 2nd Edition) – pe care o cântă, de douăzeci
de ani, cât îl ţine gura: romanii sunt antisemiţi! E liber, scrie
şi-n Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului. Numai românii nu sunt liberi să se apere împotriva antiromânismului, fiindcă pentru ei Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
a fost abrogată şi în locul ei s-a introdus neo-inchiziţia Secolului XX.
Exemplific, citind interviul „luminatului şi justiţiarului doctor“ Radu Ioanid; am constatat la
postările cititorilor că mai mult de jumătate au fost refuzate fiind
neacceptabile, deci: Everyone has the right to freedom of opinion and
expression.. nu e la fel pentru
orice fel de Radu... mă cheamă. În România-U.E. să ai dreptul la opinie trebuie
să fii, întâi de toate, supravieţuitor de holocaust sau descendent, european
occidental, minoritar maghiar şi, ceea ce mai rămâne, e doar pentru lefegii
români ai celor dinainte. În acest context, pervertit de dezinformări şi
rea-credinţă, nu se poate forma o strategie de viitor pentru România! De fapt,
e clar, se urmăreşte altceva.
Strategic, se urmăreşte, prin
manipulare insistentă, dezmembrarea statului naţional român până
în anul 2018! Întâi le facem regiuni şi, pe urmă, vecinii sunt poftiţi să-şi
aleagă ce doresc, ipocritul Băsescu, Boc slugă ardeleană la U.D.M.R., M.-R.
Ungureanu cu studii serioase în ebraică, kicsi Ponto sunt înhămaţi de
alţii la acest proiect „în doi timpi şi trei mişcări“. Şi cum Istoria Modernă a
României, pe lângă antisemitism, pe care îl plătim precum despăgubirile de
război faţă de U.R.S.S., e plină-plinuţă şi de antiromânism, în bună parte din
cauza evreilor – lucru pe care ochlocraţia de astăzi şi structurile ei îl
ascund sub preş –, s-ar putea ca regionalizarea şi, apoi, dezmembrarea spre
care suntem împinşi să se împlinească. Un motiv în plus de îngrijorare este şi
faptul că românii au fost puşi la punct şi cu toleranţa! Atât de manipulaţi şi de
dezinformaţi au fost în legătură cu preceptul de toleranţă în democraţie încât
au fost împinşi în toleranţa fără prag şi limite: care cum vine trebuie să
beneficieze de câtă toleranţă vrea, precum odinioară în casele de toleranţă,
numai că de data asta e pe gratis…
Am în faţă cele zece pagini ale
interviului „doctorului în filozofie şi istorie“ de la Muzeul Holocaustului din Washington, care s-a
deplasat la Bucureşti, bănuiesc pe cheltuiala lui, ca să-şi dea cu presupusul ce
e de făcut în România, dar el a pedalat numai pe antisemitismul românilor.
Verificaţi, este public! Şi, vorba lui Nenea Iancu, ne-am procopsit, am
luat-o a doua oară de la paş’opt, aceeaşi
placă de 23 de ani ! Întrebarea mea, de român obişnuit, este: ce mai vor?
Toate câte le-au pretins le-au
primit, le primesc cu vârf şi îndesat! Dacă vor un al doilea stat
israelian, de rezervă, în România, nu e o problemă: se poate aranja cu ochlocraţia
şi cleptocraţia de la Bucureşti, dar atunci trebuie să-şi asume şi posibilele
riscurile reale, nu numai pe cele supraexpuse de 23 de ani, fără nici un caz
concret în acest timp. Ceea ce mă uimeşte pe mine este că în România se refuză
o dezbatere amplă, în public şi mass
media, care să pună în balanţă dreaptă, numai cu argumente, antisemitismul
românilor şi antiromânismul evreilor.
De ce evreilor şi elitelor dâmboviţene
le e frică să dezvelească adevărurile? Cât vor mai continua mass media din România cântatul în
strună la orchestrările evreieşti?
________________________________________________________________________
INTERVIU
Victoria Bancilă Bularda,
pasiunea de a munci - condiţia sine qua non a
succesului
• Monica Lichi
Comunitatea
românească din Canada, şi în special Toronto/Ontario, este privilegiată să
înveţe câteva principii de viaţă sănătoase de la câţiva reprezentanţi de seamă
ai ei. O astfel de persoană este Victoria Băncilă Bularda. Dacă nu o ştim, sau
nu am întâlnit-o încă pe Victoria, înseamnă că ori suntem paraleli cu actele de
caritate organizate în parteneriat cu câteva filiale ale Crucii Roşii din
România, ori nu avem spirit de antreprenoriat, ori, ori... ori. Colega noastră
Monica Lichi a consemnat un interviu cu Victoria, despre trecut, prezent şi mai
ales viitor. (ACASĂ)
Victoria, te rog să
detaliezi, pentru cititorii ziarului nostru, ce reprezintă, în accepțiunea ta, succesul.
Mulțumirea că îți trăiești viața cum îți dorești ori sentimentul de la începutul
zilei, că îți începi ziua cu energia necesară să
continui entuziast drumul spre viața
ce ți-o dorești.
De multe ori întâlnim,
asociat noțiunii
"succes", noțiunea
de "atitudine" (de succes). Care crezi că este atitudinea cea mai
potrivită, care precede succesul?
Optimism,
perseverența să continui
găsirea soluțiilor pentru a
trăi cum îți dorești.
Totodată, cum s-ar
putea explica cel mai bine sintagma "femeie de succes" aici, în Canada?
Doar
în Canada?
Cred că oriunde în lume femeia de succes este o femeie optimistă, învingătoare
în a-și trăi viața cum și-o dorește, fiind în continuă îmbunătățire a propriilor cunoştiinţe,
abilități, fie că
vorbim despre femeia dedicată în totalitate familiei, femeia de carieră ori
femeia de afaceri.
Pentru cititorii și cititoarele noastre, ai putea
defini conceptul pe care se bazează organizația "Women of Success"?
Totul
a început de la dorința
de a ne ajuta unele pe celelalte, și
promovarea româncei, cu naturalețea
și
generozitatea ce o caracterizează. Femei de Succes realizează mediul
catalizator, unde prin întîlniri de networking directe și virtuale, lunare, prin grupuri
virtuale de discuții
în Linkedin și Yahoo, adună
la un loc femei și
afaceri, crescînd vizibilitatea membrelor asociației și a mediului de afaceri a comunității românești.
Chiar
pe 27 martie s-au împlinit doi ani de la crearea formală a comunității Femei de Succes, și am sărbătorit această ocazie în 5
aprilie, la Muv Bar Marche.
Cum reușești să îmbini serviciul, viața personală și activitatea depusă la "Women
of Success"?
Doar
împreună cu înțelegerea
și ajutorul
celor din jurul meu, soțului
și copiilor
mei, cît și a
voluntarelor de la Femei de Succes.
Ai vreun sfat de dat
celor care sunt "newcome-ri" în Canada?
Cred
că fiecare nou venit își
cunoaște mult mai
bine prioritățile personale
decît mine, deci nu cred că sînt în poziția
să dau sfaturi.
Româncele
care ne contactează cu diverse întrebări, ori participă la întâlnirile de
networking, află sursele de informare care să le ajute, ele decizind ce le este
și ce nu, de
folos. Comunitatea Femei de Succes oferă prin întâlnirile de networking, prin
discuțiile virtuale și programele de mentoring,
oportunitatea găsirii surselor de informare.
Dintre femeile celebre
și
nu numai, ai un model feminin care te-a impresionat de-a lungul timpului,
despre care să putem spune că este un exemplu de urmat pentru a reuși ceea ce ne propunem?
Ana
Aslan este impresionantă prin persevereta și
dedicația ei.
Totuși prefer să vorbesc despre femeile
ce mi-au influențat
direct și care m-au
ajutat să fiu EU, Victoria
de astăzi. Mamei mele îi datorez cel mai mult, ceea ce cred că este valabil
pentru mamele multor cititori, mamele noastre însamânţînd în noi obișnuințe, principii ce ne călăuzesc
continuu în viață.
Profesoara de Palentologie Natalia Trelea,
care mi-a fost unul din cei doi îndrumători la lucrearea de licență, continuă să-mi rămînă un model de
calm și găsire a
soluțiilor pentru
orice situații, printr-o
atitudine care inspiră respect reciproc.
Mulțumesc Victoria, și mult succes în viitor!
Mulțumesc
și eu!
Interviu cu IPS IOAN
SELEJAN , Arhiepiscop al Episcopiei Covasnei şi Harghita
de Virgil Raţiu şi Corneliu Florea - Cuget Liber Canada
"Aici sunt sate în care locuiesc români
care vorbesc limba
română numai cu
Dumnezeu"
Împreună , scriitorul Virgil Raţiu şi cu mine, am hotărât să facem o vizită la
Episcopia Covasnei şi Harghitei, să-i
luăm un interviu Î.P.Sale Ioan Selejan
pentru a cunoaşte realitatea
socială şi religioasă românească din aceste judeţe în care, în timpul
ocupaţiei horthiste , armata ungară a profanat, distrus sau dărâmat bisericile
ortodoxe române iar preoţii şi obştiile
călugăreşti alungate. La recucerirea Adrealului de Nord Vest de către armata română nici o biserică din
Secuime nu a fost profanată sau distrusă. Adevăr istoric pe care mulţi români
nu îl cunosc iar democraţii maghiari de
după 1990 îl nesocotesc şi îl ascund în
spatele ţipetelor lor iredentiste.
Virgil Raţiu a făcut toate aranjamentele telefonice ca Sâmbătă, 15 iunie
2013, să ne întâlnim cu I.P.S. Ioan Selejan şi să ne acorde un interviu. Am
calculat timpul şi kilometri şi pentru că drumurile sunt, cum sunt, între
Bistriţa şi Reghin am luat-o prin Şieu şi am avut ce pomenii la Băsescu şi
guvernanţii săi, care bine înţeles circulă cu avionul, helicopterul sau pe
perine de aer. De la Topliţa până la Miercurea Ciuc şoseaua naţională este bună
şi am oprit să întrebăm de direcţii rutiere de patru ori. De trei ori persoanele întrebate ne-au dat indicaţiile cerute, cu amabilitate
şi accent. Le-am mulţumit. A patra persoană, un tânăr, ne întors spatele cu nem
tudom ! Săracul, ce i-au mai spălat crierul !! Ne-am descurcat şi am aflat, în
spatele unui gard înalt şi plin, Clădirea Episcopiei. Ne-am anunţat sosirea
unei măicuţe. Era multă lume, dar ziua era foarte frumoasă iar curtea cu flori
şi arbuşti o adevărată plăcere. După un
timp l-am văzut pe I.P.S, împreună cu măicuţă, era foarte modest în purtare şi
îmbrăcăminte, faţă şi barbă patriarhală, privire senină şi zâmbet de bună
voinţă creştină. Măicuţa i-a prezentat o familie, apoi alta, iar când a ajuns
la noi, ne-am prezentat iar dânsul ne-a întrebat cum am călătorit şi ne-a
rugat, aşa a zis, să-l mai îngăduim un timp. După acel timp, a revenit şi ne-a
invitat să-l urmăm într-o încăpere. De la început i-am simţit apropierea şi
căldura. Ne-a invitat să luăm loc, ne-am privit cu omenie deschisă. Dinainte,
de la Bistriţă, Virgil Raţiu a hotărât
să încep eu interviul.
Părinte
Episcop am venit la dumneavoastră, scriitorul Virgil Raţiu de la Bistriţa şi eu
din Canada să vă rugăm să ne împărtăşiţi nouă,
şi noi mai departe cititorilor din România şi Canada, starea Episcopiei Covasna şi Harghitei ce are
o situaţie specială printre celelalte episcopii din România, fiind o episcopie
tânără aşezată într-un foarte vechi spaţiu romanesc dar bântuit de vechiul
iredentism şi segregaţionism unguresc. În Canada foarte mulţi români au aflat
despre greutăţile pe care le întâmpinaţi în desfăşurarea activităţii
creştin-ortodoxe în Covasna şi Harghita,
ceea ce contravin sistemelor democratice atât în Europa cât şi în Nord
America. Înainte de a trece la întrebări dorim să vă mulţumim că ne-aţi primit
şi am dori să aflăm câte locaşuri creştin-ortodoxe aveţi în această eparhie
?
Biserici
de mir, capele de spital şi militare cu mânăstirile sunt o sută şaizeci şi cinci.
Mânăstiri sunt ridicate opt şi avem şi două schituri.
Cum
se manifestă aici libertatea bisericească ? Aveţi libertate deplină fără nici o
nelinişte sau grijă, teamă ? Cum vă desfăşuraţi activitatea creştin-ortodoxă
?
Din
mila lui Dumnezeu nu am fost îngrădiţi în construirea de biserici şi mânăstiri.
Există însă o anumită categorie de oameni – nu din partea autorităţilor – un
anumit segment de oameni care sunt împinşi de idei şi concepte revizioniste, şi
s-a întâmplat astfel că am avut biserici şi mânăstiri profanate. Zideam Mânăstirea
Izvorul Mureş şi, într-o sâmbătă, a pătruns o maşină cu ostili agresivi verbali
prin porţile mânăstirii, a făcut un adevărat raliu prin curte, am reuşit să
închidem porţile şi uşile reuşind să-i identificăm. I-am identificat şi deferit
Poliţiei. Nu am auzit să se fi întâmplat ceva în urma plângerii noastre. Am
cerut ca persoanele respective să fie trase la răspundere, dar nu s-a întâmplat
nimic. Pe urmă au fost scrise pe zidurile mânăstirii cuvinte jignitoare. Astfel
de fapte însă nu au avut nici un fel de urmări. Am mai avut momente de acest
fel. Înainte de înfiinţarea
Episcopiei Covasnei şi Harghitei
în 1994 , un preot îmi povestea că s-a deplasat într-un sat cu puţini
credincioşi români ca să ţină slujba Învierii. La Înviere, după obicei, se
înconjoară biserica cu Evanghelia şi se cântă ’’Hristos a înviat’’ . Preotul mi-a spus că la un moment
dat erau aruncate pietre peste acei puţini
credincioşi, iar preotul, ce să facă, şi-a pus Evanghelia în cap şi a continuat
să cânte ’’Hristos a înviat’’ Acel preot nu s-a plâns niciodată. Nu a făcut
plângeri la autorităţi , a rămas cu Hristos şi cu crucea. Nu de mult, mai puţin
de o lună de zile, aici, la Catedrala noastră din Miercurea Ciuc, unul sau mai
mulţi cetăţeni, care bănuiesc că nu au fost români, au spart geamurile
stativelor unde se pun luminări pentru
vii şi pentru morţi din pridvorul biserici, geamuri care apărau de vânt flacăra
luminărilor. Urme de violenţă şi profanare erau foarte clare pentru faptul că
au luat lăzi de gunoi de pe stradă şi le-au vărsat acolo în pridvorul
bisericii. Dimineaţa când au ajuns maicile noastre acolo, totul era o mizerie
şi un gunoi. Acestea sunt evenimente recente. La această dată persoanele care
au profanat biserica a fost identificată de Poliţie. Dar la astfel de fapte nu
poate fi încadrată toată populaţia maghiară din oraş. Subliniez că există doar
o grupare, un lanţ de idei şi fapte care exprimă ca noi să nu fim pe aici. Ei
cred că pot face totul ca în această zonă
să rămână un spaţiu pur etnic, spaţiu care să fie oarecum decupat din harta României. Nu să-l mute în altă
parte, ci un decupaj unde să nu se mai afle urmă de român. Este interesant ce
am găsit şi am aflat aici. Mereu aud din partea maghiarimii că ar fi trăit demult sub opresiunea statului
român, fapt care este de mare mirare. Susţin că îşi pierd identitatea şi alte chestiuni similare răuvoitoare. La
noi, aici, au venit mulţi ziarişti,
sociologi care vor să afle şi să studieze problemele relaţiilor interetnice. Le-am
indicat să cerceteze în oraşele şi satele din această zonă dacă există un
maghiar care, sub o formă sau alta, a fost împiedecat să înveţe limba lui
maternă, care să nu ştie vorbi maghiara. Dar vă pot trimite în satul cutare şi
în satul cutare şi veţi putea constata că sunt români care vorbesc limba română
numai cu Dumnezeu. Adică, numai în biserică. Ei aşa puţini cum se află într-un
loc, vin şi spun: ’’Părinte Episcop daţi-ne un preot aici, român, să facă
slujbă românească’’. Sunt puţini, este adevărat, dar prin asta se dovedeşte că
cea care pătrunde cel mai adânc în fibra conştiinţei umane este credinţa.
Credinţa. Celelalte elemente de ştiinţă, de cultură îşi au partea lor pozitivă,
ele pot preveni, însă credinţa este darul lui Dumnezeu. Este darul pe care nu
ţi-l dă să-l aşezi undeva în casă, ci ca să lucrezi cu el, să dobândeşti cu el
alţi talanţi, de viitor, cum spune
Mântuitorul. De aceia spun eu, că plângerile maghiarilor despre noi, românii de
aici, la curţile Europei nu sunt
justificate. Dimpotrivă, de pildă, pentru maghiari toate şcolile sunt puse la
punct, toate dispun de materiale didactice necesare procesului de învăţământ.
Nu plouă în ele. Nu mi-e frică să spun, dar aici situaţia din şcoli este
inversă, de aceia abandonul şcolar este mai accentuat în cele româneşti. Noi ,
Episcopia am ajutat şi ajutăm în fiecare iarnă aproximativ 200 de copii, cărora
le oferim în fiecare zi câte o masă
caldă , pentru că în această perioada presiunea materială asupra părinţilor
este mai mare. În situaţii grele i-am ajutat şi cu încălţăminte şi
îmbrăcăminte.
Cât
de mult, la rândul ei, vă ajută pe Dumneavoastră cu adevărat Patriarhia Română ? Mă interesează dacă
patriarhia bucureşteană îşi face datoria din plin faţă de credincioşi ortodocşi
romani din Secuime. Vă întreb aceasta pentru că în Nord America, unde trăiesc
mulţi români ortodocşi, s-a conturat o opinie oarecum nefavorabilă, chiar
dubioasă faţă de activitatea patriarhiei bucureştene, în special de actualul
patriarh. Vă adresez această întrebare şi din partea lor, fiindcă există
convingeri, că aici faţă de Dumneavoastră, care sunteţi o episcopie tânără şi
într-o situaţie cu totul şi cu totul specială faţă de celelalte, nu se face
diferenţierea şi nu vă acordă tot sprijinul moral şi material. Avem impresia,
pe baze de fapte, că în Secuime Budapesta face mai mult decât Bucureştiul , de
la Patriarhie la Guvern şi Parlament.
Cel
mai important lucru, care constă mult mai mult decât un ajutor material, a fost chiar înfiinţarea Episcopiei
Covasnei şi Harghitei în această zonă în 1994. După Decembrie 1989, toate instituţiile statului se aflau în
derivă, iar aici, pe toate zidurile scria: ’’Români, plecaţi de aici’’ şi plecările au început. Patriarhia a fost
prima instituţie care a contracarat
iredentismul maghiar, manifestat atât de brutal şi antidemocratic, prin
înfiinţarea Episcopiei şi numindu-mă pe mine să o păstoresc. În 1994 mă aflam
la Ierusalim la studii, după ce am restaurat
mânăstirile de la Tismana şi Polovraci, după construirea noi biserici de
la Mânăstirea Lainici şi am venit aici, într-o profundă rană românească. …. Vă
pot spune ce era în sufletul meu când am venit aici ? … Pot, dar cui foloseşte
? … M-am dus într-o duminică dimineaţă, cu maşina, într-o anumită direcţie, şi
am bătut la uşa a nouă biserici româneşti, dar acolo nu erau nici preoţi, nici
credincioşi. M-a primit o singură biserică, care era pe jumătate dărâmată, fără
uşi şi fără ferestre. Rămăsese aşa,
dărâmată din 1940 de către armata de ocupaţie a lui Horthy ! În ea am putut intra fiindcă nu mai avea uşi, nici
acoperiş şi devenise o ladă de gunoi şi crescuseră rugi de mure. Era
duminica, era vremea Liturghiei şi mi-am zis ‚’’Doamne, am ajuns ca bufniţa, pe
dărâmături ’’ În acel moment pe zidul bisericii s-a aşezat o pasăre cerească şi a început să cânte. Atunci
am zis în sinea mea că Dumnezeu mi-a trimis o mângâiere şi am săvârşit şi eu o
liturghie a lacrimilor. Ceea ce a întreprins
Patriarhia, atunci în 1994, a fost un act de mare curaj creştinesc,
ortodox, pentru că populaţia maghiară nu
a văzut cu ochi buni înfiinţarea ei. Şi iată că, după nouăsprezece ani, în
Episcopia Covasnei şi Harghitei nu mai este nici o biserică românească ortodoxă
fără cruce, toate au fost reparate sau reclădite. Biserica aceia de care v-am vorbit, este din
Herculean, a fost dărâmată de un colonel maghiar în 1940, când şi-a pus
conaţionali să lege crucea, turlele şi acoperişul cu funii pe care boii le-au
tras jos. Astăzi e refăcută, după 55 de ani !
În alt sat românesc, tot după Dictatul de la Viena, când a intrat armata
horthistă în el, ofiţerul maghiar a
ordonat ca toţi bărbaţii români din sat să vină mâine la primărie cu unelte de
construcţie. Fiind sub stăpânire maghiară, s-au prezentat gândindu-se că vor fi trimişi undeva la muncă. La primărie
acelaşi ofiţer cu soldaţii lui le-a
ordonat :’’Cu toţii mergeţi la biserica voastră şi o dărâmaţi’’ Atunci toţi
românii au rămas încremeniţi, iar ofiţerul
i-a ameninţat : ’’Dacă nu executaţi ordinul pun armele pe voi’’. Românii
nu s-au mişcat şi soldaţii maghiari au
început să tragă intermitent rafale de avertizare deasupra lor, şi la fiecare
nouă rafală coborau puştile până ce gloanţele au început să treacă razant
deasupra capetelor lor. Se adunase tot satul, femeile romanilor plângeau cu copii
în braţe în timp ce maghiarii îşi manifestau bucuria în fel şi chip. Românii
văzându-şi femeile şi copiii cu sufletele frânte au executat ordinul de
distrugere a bisericii ce era sufletului credinţei lor …
În
ce localitate a avut loc această bestialitate antiumană ?
La
Doboşeni , mi-a povestit un om bătrân din sat, care vorbea tare rău româneşte,
dar s-a dovedit a fi român. A fost de faţă tot satul, a fost o mare tragedie
pentru românii. Biserica fără acoperiş
s-a degradat an de an, cincizeci şi cinci , până ce am venit noi şi am
reconstruit-o .
Şi
nici un regim, nici un guvern, nici un român din 1940 până în 1995 nu a refăcut
nimic în Doboşeni, în timp ce guvernele româneşti respectau dreptul la limbă şi
credinţă a minorităţilor?
Aici este marea tragedie antiromânească. Şi
tragedia continuă fiindcă mai avem şi astăzi probleme la biserici. În unele
locuri am fost obligaţi să punem bârne, scânduri la ferestre pentru a nu fi
sparte după ce au fost restaurate. Într-un caz am chemat Poliţia
fiindcă cineva a spart fereastra bisericii. Arata ca şi cum cineva a
înfipt o suliţă în piept. Azi aşa, mâine aşa, iar rănile acestea le purtăm
mereu. Acum am început să avem mai multă înţelegere şi ajutor de la Consiliul
Judeţean. Trebuie să revin la Patriarhia
română care ne-a ajutat foarte
mult să obţinem locuri la Seminarul şi Facultatea de Teologie din Bucureşti
pentru elevi de la noi din zonă care după absolvire să revină din nou aici. Şi
aşa am reuşit să şcolim peste patru sute de români din Covasna şi Harghita
dintre care o sută au fost hirotonosiţi, ceilalţi lucrând în învăţământ,
cultură şi alte ramuri sociale ce rămăseseră vacante după 1989. Aici preoţii
trebuie ajutaţi mult mai mult pentru că unii au parohii doar cu 50 – 60 de suflete.
Aici suntem grăniceri, grănicerim în interiorul României, unde avem mai multe
probleme decât la frontierele externe. Cu părere de rău spun la români încă nu
funcţionează deplin sentimentul de
solidaritate.
De
la Episcopia Ortodoxă Română din America de Nord a fost cineva aici, să vă
cunoască, să afle ceea ce am aflat noi acum ? Să vă ştie, să vă ajute ?
Am
fost eu odată în zona Montrealului, la hirotonia Episcopului Nicolae. Aşa se
face că ţinem legătura iar unii români de acolo ne mai trimit daruri sau le
aduc când trec pe la noi.
Este
adevărat că în şcolile ungureşti se predă dintr-un manual special istoria
secuilor ?
Da.
Este adevărat. În manual, printre altele, se scrie că aici românii au fost nişte slugi ale maghiarilor. Distorsionări.
Cu părere de rău, pentru România noi nu facem tot ce ar trebui să facem.
România este foarte puţin cunoscută în străinătate, de exemplu, dacă vrei să te
documentezi despre ea în marile
biblioteci de acolo, abia găseşti câteva cărţi vechi sau depăşite, în timp ce
despre Ungaria sunt rafturi întregi la zi. Mai mult, fiind prin străinătate, am
aflat că în ambasadele noastre nu avem nici hărţile ţării.
Aveţi
mare dreptate, trăiesc în străinătate, de treizeci şi cinci de ani, şi cunosc
ce fel de ambasade şi ambasadori avem în Nord America. De ataşaţii culturali, în ghilimele, nici să
nu mai vorbim. Am o întrebare, o curiozitate personala, rămâne la latitudinea
Dumneavoastră: Patriarhia Română din fondurile sale cât dă la Muntele Atos ?
Din
Fondul Central Misionar, un fond mic, ce se strânge odată pe an, în Duminica
Ortodoxiei, o mică parte se trimite la
Muntele Atos, însă statul român îl sprijină cu mai mult.
Părinte Episcop, în aceşti aproape
douăzeci de ani, aţi împlinit ceea ce nu s-a făcut în cincizeci şi cinci de ani
după abominabila silnicie horthistă ce se continuă, e drept atenuată, sub
aripile iredentiste şi segregaţioniste
ale unor unguri de azi, meritaţi toată consideraţia românilor de
pretutindeni, la care o adăugăm şi pe a noastră. Ce perspective aveţi ?
Acum,
ne pregătim pentru hramul bisericii de la Valea Mare, unde Sfânta Liturghie o
vom sărbători pe un tăpşan unde vom împărţi credincioşilor câte un tricolor,
este steagul României. Am cumpărat deja doi kilometri de steag naţional, măicuţele
noastre lucrează la ele iar de la o mănăstire am primit port-drapele. Trebuie
să facem liturghia cu drapelele noastre în mâini.
Să
vă ajute Dumnezeu. Şi vă va ajuta, aşa cum a făcut-o în toţi aceşti ani.
Î.P.S. Ioan Selejan
nu ne-a lăsat să plecăm la asemenea drum lung, până la Bistriţa, până nu
ne-a poftit la masă. A rugat măicuţele
să aibă grijă de noi, dânsul fiind aşteptat de mulţi credincioşi. Când am plecat în curtea mânăstiri încă era
aşteptat de alţi români.
Am
fost foarte impresionaţi de personalitatea Î.P.S. Ioan Selejan, am fost emoţionaţi şi tulburaţi de
cele relatate de acest patriarh spiritual şi naţional, ce trebuie cunoscut şi
respectat.
Canadianul Eric si pasiunea sa pentru Romania:
"Mai mult decit o simpla poveste de dragoste"
de RAZVAN DUPLEAC-ZigZag Roman-Canadian
Asa descrie
Eric DesLauriers relatia sa cu tot ceea ce inseamna pentru el "aceasta
fascinanta tara din Europa de Est", care, dupa cum marturiseste, in
"ochii, inima si sufletul lui ocupa un loc important". A fost si in
Romania, iar la intoarcerea in Canada nu a avut, spune el, decit un singur
gind: sa invate limba, cultura si istoria acestei minunate tari. Acum citeste in
romana, urmareste constant actualitatile si se declara incintat ca astazi
Romania face parte din viata sa.
Stabilisem mai
acum un an sa facem un interviu, dar tumultul activitatilor cotidiene a
intirziat acest moment. Dar cum nimic nu este intimplator in viata, iata ca
acum prilejul s-a "copt" acum in preajma de Paste si va invit sa-l
descoperiti pe canadianul Eric DesLauriers si povestea sa de dragoste pentru,
geografic vorbind, mica tara din Europa de Est. Este chiar o lectie pentru
multi romani.
- Cine este
Eric si cum a inceput povestea ta de dragoste pentru Romania?
- Numele meu
este Eric DesLauriers si am onoarea sa va prezint in ziarul ZigZag
Roman-Canadian legaturile mele cu comunitatea romaneasca, dar si pasiunea pe
care o am fata de aceasta fascinanta tara din Europa de Est. Va multumesc ca
imi oferiti posibilitatea sa ma exprim prin publicatia dvs, caci de mult doream
sa imi prezint aceste sentimente.
Sa incepem cu
inceputul, caci este o poveste care a debutat cu multi ani in urma. In timpul
studiilor la Facultatea de politici aplicate de la Universitatea Sherbrooke, am
aprofundat si mi-am largit cunostintele despre un subiect care ma pasioneaza:
tarile europene in general si Europa de Est in mod special, mecanismul si
fundamentele crearii Uniunii Europene.
In 2009, in
cadrul studiilor de masterat -Administratie in management public-, am efectuat
un Master-II la Universitatea Aix-Marseille III din Franta, la Institutul de
management public si teritorial, unde am intilnit un extraordinar grup de 10
fete incintatoare din Romania care studiau in cadrul aceluiasi program. Printre
ele, am cunoscut acea ''perla rara'', cu care de atunci am ramas in cuplu si
pentru care am demarat procedurile de stabilire definitiva in Canada.
- Ai ai
inceput sa inveti romaneste, ai fost in Romania... ce ai descoperit?
- Prima mea
calatorie in Romania a fost in 2009, impreuna cu ea, care este originara din
Craiova. A fost o experienta de neuitat. Inaintea plecarii eram un pic nervos
si chiar temator, dar am fost imediat incintat de farmecul si primirea
calduroasa a romanilor.
Daca in
spatiul public romanii nu sint foarte amabili, in particular este cu totul
altceva! Efectiv, de la primul contact cu familia prietenei mele mi s-a urat
''Bine ai venit'' si am fost tratat ca si cum faceam dintotdeauna parte din
familie. Bineinteles, am descoperit gastronomia si bauturile romanesti, micii,
sarmalele, mamaliga, clatitele si... tuica, precum si faimoasa ciorba de burta,
pe care atunci cind mi-au servit-o au avut grija sa imi ascunda din ce e facuta,
pina cind am gustat-o.
Am descoperit
o gramada de lucruri noi! Asa ca, la intoarcerea in Canada nu am avut decit un
singur gind: sa invat limba, cultura si istoria acestei minunate tari. Pentru a
ma ajuta, prietena mea imi trimite revista ''Regards'' a comunitatii francofone
din Romania, iar eu urmaresc constant actualitatile la TVR si citesc un ziar.
Imi imbunatatesc astfel cunostintele de limba romana, spre suprinderea familiei
si a prietenilor ei din Romania, care ramin mereu uimiti de progresele facute.
Ca un amanunt: eu sint directorul unui organism din Sherbrooke, Local des
jeunes des Jardins Fleuris, care este membru al Clubului Garçons et Filles du
Canada, asociatie ce organizeaza tot felul de activitati extra-scolare pentru
copiii de 6-12 ani. Anul acesta, sub tematica '' Passeport pour l’aventure'',
am petrecut o saptamina in Romania, prilej cu care tinerii au descoperit
elemente reprezentative pentru aceasta tara: drapelul si stema Romaniei, citeva
dansuri populare, invatind totodata si citeva cuvinte romanesti. De altfel,in
vizitele mele in Romania am avut prilejul sa vizitez nu doar Craiova, ci si
Bucurestiul, acest ''Mic Paris'' al Europei de Est, un oras minuntat cu un
patrimoniu arhitectural de exceptie. Am fost incintat sa aflu ca politica
municipala prevede punerea in valoare a patrimoniului arhitectural in cadrul
dezvoltarii urbanistice a acestui minunat oras. Am avut onoarea sa vizitez a
doua cea mai mare constructie din lume, Palatul Parlamentului, ca si Bulevardul
Unirii, am fost si la Brasov dar si la Sinaia, locul unde isi petrecea o parte
din vacante Nicolae Ceausescu. Evident, imi ramin multe de descoperit, de la
Carpati si pina la Dunare si minunata ei delta.
- Multi romani
aleg sa studieze la Universitatea Sherbrook. Ai prieteni printre ei?
- Dupa
revenirea la Sherbrooke, am impresia ca intilnesc romani peste tot. De fapt, am
citiva prieteni romani, angajati sau studenti la Universitatea Sherbrooke sau
Bishops.
In ochii mei,
dar si in inima mea, in sufletul meu, Romania ocupa un loc important, si ce
mi-as dori cel mai mult este intarirea legaturilor intre Romania si Canada, si
in special Quebec. In fapt, avem in comun faptul ca sintem membri ai
Organizatiei Internationale a Francofoniei, iar schimburile culturale,
comerciale si universitare se inmultesc continuu. Deja, din ce in ce mai multe
companii canadiene isi dezvolta afacerile in Romania. Nu intotdeauna intr-o
maniera pozitiva, cum este cazul industriei miniere, dar in fine, posibiltati
exista.
Nu in ultimul
rind, mai mult decit gasirea sufletului pereche, am cunoscut o tara cu o
cultura atractiva si sint incintat ca Romania face parte azi din viata mea. Am
avut placerea anul trecut sa celebrez romaneste cea mai importanta sarbatoare
religioasa crestina - Pastele. Am fost cu o luminare aprinsa la miezul noptii
la biserica, de fapt in fata ei, caci multimea umpluse interiorul bisericii si
multi eram afara. Iar a doua zi am revenit si am luat Paste, piine inmuiata in
vin, apoi ne-am intors acasa, unde am mincat copios, incepind festinul prin a
ciocni un ou rosu. A fost o experienta de viata extrem de interesanta.
Filmmakerul de origine română, Alex Rotaru, a cucerit fortăreaţa numită Hollywood
ziarul Gandacul de Colorado
Hollywood-ul este o fortăreaţă greu de
cucerit. Puţini români au reuşit să arboreze steagul României deasupra cetăţii
de unde se dă ora exactă în lumea mondială a cinematografiei.
Alex Rotaru a găsit calea potrivită...Cu un
fond biotipologic pe măsură – copil de actor (mama - Maria Rotaru) şi de
dramaturg (tatăl - Eugen Rotaru) - Alex a debutat în cinematografie la
vârsta de 9 ani; şi-a făcut ucenicia copilărind printre “cireşari”, fiind parte
din distribuţia cunoscutei trilogii din anii '80 – “Cireşarii”
("Cireşarii", "Aripi de zăpadă" şi "Cetatea
ascunsă").
Călit la şcoala “ cireşarilor”, în anul 1992
Alex şi-a făcut bocceluţa şi a plecat în căutarea succesului pe
“pământul făgăduinţei” pe care scria - USA.
A fost primul român acceptat cu bursa de
merit integrala de către prestigioasa universitate MIT (Massachusetts Institute of Technology) – universitate care se află
în Top 3 în lume – pe care a absolvit-o cu “highest honors” fiind
şef de promoţie!
Impresionanta sa carieră continuă cu
multiple studii de masterat la University
of Southern California, School of Cinematic Arts in Los Angeles, în regie,
scenaristică, producţie, montaj, imagine, sunet şi chiar si actorie.
Chiar îşi permite luxul de a renunţa la un
doctorat în fizică, pentru studiul primei sale iubiri – cea de-a şaptea artă,
cinematografia - la USC SCA, celebra şcoala a lui Steven Spielberg, George
Lucas, Robert Zemekis şi Ron Howard.
Eforturile sale academice au fost încununate
de succes şi au fost răsplătite cu titlul de Master of Fine Arts in Film/TV Production.
Acum lucrează cu nume de
rezonanţă din lumea hollywoodiană. Amintesc câţiva dintre aceşti “heavyweights”:
Ian McKellen, Michael York, Kevin Spacey, Richard Dreyfuss, Van Cliburn,
Marilyn Manson, Hugh Hefner sau Val Kilmer.
Alex Rotaru este unul dintre cei mai buni
documentarişti de la Hollywood şi nu ar fi exclus ca în anii următori să vedem
numele său încrustat pe una din râvnitele statuete OSCAR, fie pentru
documentar, sau, cine știe, poate chiar pentru film de fictiune!
De mai bine de 10 ani, Alex locuieşte pe
coasta oceanului Pacific, în Beverly Hills, într-o locaţie paradisiacă - locul
unde s-a filmat celebrul serial, Beverly Hills – 90210.
Recent, am avut plăcerea să stau de
vorbă cu Alex Rotaru – scenarist, regizor si producător; un filmmaker român
care menţine steagul României pe cele mai înalte catarge ale industriei
filmului, steag arborat pe redutabila fortăreaţă - Hollywood - care aduce
României cinste şi onoare.
Aşadar, zi de zi, descoperim că avem, peste
tot în această mare lume, români valoroşi....Alex este un reprezentat magnific,
este un reprezentat de frunte.....un alt premiant al României.
Te rog să îmi spui, în câteva fraze, cine este Alex Rotaru...
M-am născut în Bucureşti dintr-o mama actriţa - Maria Rotaru - şi un tata dramaturg - Eugen Rotaru - si am avut parte de o copilărie extrem de plină, norocoasă şi aventuroasă.
Am avut sansa de a fi actor de film, încă din
copilărie; membru al lotului olimpic naţional de fizică în adolescenţă; si
student in America la prima tinerete.
Înainte de
obţinerea licenţei ca şef de promoţie al departamentului de fizică al MIT,
am gustat experienţa unui stagiu de studiu al filmului la Sorbona. Sub
influenţa acestuia, după facultate, mi-am întrerupt doctoratul în fizică
şi m-am transferat la şcoala de regie a USC pentru masteratul in cinema.
M-am stabilit apoi la Los Angeles, oraşul marii mele iubiri, profesând în
prezent ca regizor, producător, scenarist şi - uneori - actor.
Nu pot să nu te întreb şi despre experienţa ta din trilogia "Cireşarii", regizată de Adrian Petringenaru, unde ai interpretat rolul lui Dan. Ce a reprezentat pentru tine acest rol? Regreţi că nu ai continuat o carieră în actorie?
Nu pot să nu te întreb şi despre experienţa ta din trilogia "Cireşarii", regizată de Adrian Petringenaru, unde ai interpretat rolul lui Dan. Ce a reprezentat pentru tine acest rol? Regreţi că nu ai continuat o carieră în actorie?
Aşa cum am mai spus-o, de multe ori,
experienţele de pe platourile de filmare pentru "Cireşarii",
"Aripi de Zăpadă" şi "Cetatea Ascunsă" au fost printre cele
mai frumoase şi formative din întreaga mea viaţă; au hrănit puternic în mine
dorinţa de a face film, dorinţa sădită de simpul fapt de a fi copilărit printre
oameni de prim rang din teatrul şi cinematografia română.
Simţul aventurii creaţiei unui film
s-a-ntipărit de-a pururi în mine, fie că este vorba de lucrul pe platou, deplasarea
într-o prospecţie, discuţiile cu actorii sau colaboratorii, ori pur şi simplu
actul de a sta de vorbă cu propria mea imaginaţie.
Iar de aici până la a îndrăzni să întind
pasul spre Los Angeles n-a mai fost decât distanţa dintre obsesie şi ocazie.
Cât despre regrete, nu am. Actoria îmi
place enorm ca menire expresivă, dar mai puţin ca monogamie profesională, şi
cred că pot lucra pe scenă sau în faţa aparatului de filmat la orice vârstă,
dacă îmi place rolul şi există oferta. De exemplu, chiar săptamâna
aceasta am acceptat să joc un rol destul de important într-un film de artă
francez care va rula atât în mari muzee de artă modernă (ca Armand Hammer în
Los Angeles), cât şi în cinematografe din America.
Nu-mi pot imagina viaţa fără impulsul
actoricesc, dar, să fiu sincer, nici nu mi-o pot imagina cedându-i în
întregime.
Ştiu că ai fost ofertat cu un rol în celebrul film Liceenii, dar pe care l-ai refuzat datorită părinţilor care au considerat că este mai bine să te concentrezi pe activitatea academică, şi pe fizică în special...Ce poţi spune despre acest moment ? Poate dacă acceptai rolul din “Liceenii” nu ai mai fi ajuns şef de promoţie la MIT...
Ţin minte, cu extremă claritate, momentul în
care regizorul Nicolae Corjos m-a sunat să mă invite să joc în
"Liceenii". Eram în clasa a X-a şi tocmai aflasem că luasem
premiul de interpretare masculină la Festivalul de Film pentru Copii şi Tineret
de la Piatra Neamţ cu rolul din "Cetatea Ascunsă"... S-a-ntamplat că
eram acasa si am răspuns la telefon. Am ascultat cu surprindere oferta lui
Corjos: era vorba de "un rol principal, foarte important" în noul lui
film, "Liceenii", şi nu se punea problema unei audiţii, rolul îmi era
oferit direct. Desi as fi putut decide de capul meu - slava Domnului, o
mai facusem de-atatea ori - nu stiu de ce in acel moment instinctul m-a
indemnat să-l chem pe tata si sa-i inmanez telefonul. "Anul ăsta Alex are
de studiat pentru treapta II," a precizat tata, după ce s-a salutat si a
vorbit putin cu Nicolae, iar apoi, ţintindu-mi privirea în a lui parcă pentru
a-mi opri potenţialul regret, a adăugat: "aşa încât ne pare rău, dar nu
poate să facă un film acum." După câteva politeţuri, convorbirea lua
sfârşit.
În mod straniu, nu am simţit regret nici pe
moment, nici mai tarziu când am văzut "Liceenii" şi uriaşul lui
succes - poate datorită faptului că între timp devenisem extrem de pasionat de
fizică şi matematică. La Sf. Sava, unde eram elev, concurenţa pe
subiectele acestea era acerbă... şi mie întotdeauna mi-au plăcut competiţiile -
cu cât mai dificile, cu atât mai bine.
N-am aflat nici până în ziua de
azi despre ce rol era vorba, si nici nu sunt curios. Unele mistere merita
pastrate.
Cum ţi se pare sistemul de învăţământ din State? Cum ai fost primit şi acceptat de către profesori şi colegi?
Cum ţi se pare sistemul de învăţământ din State? Cum ai fost primit şi acceptat de către profesori şi colegi?
Norocul şi destinul au conspirat să mă pună
în situaţia de a studia la două dintre cele mai puternice instituţii de
învăţământ superior din lume - de exemplu la fizică anul acesta MIT este
clasată numărul unu mondial, iar la film numărul unu este USC SCA (University of Southern California's School
of Cinematic Arts – n.a). Ceea ce mi s-a părut fantastic la MIT era
atmosfera aproape palpabilă de geniu şi tradiţie, iar ca system, în general,
insistenţa pe rotunjirea studiilor. Prin asta înţeleg cerinţa ca cei care
studiau domenii ştiinţifice să aibă şi un procent din studii dedicat domeniilor
aşa-zis "umane" - artă, sociologie, istorie, filozofie, lingvistică,
etc.
Această cerinţă m-a abilitat să studiez serios film, muzică, şi istorie la MIT (domenii care m-au fascinat dintotdeauna) pentru a absolvi fizica, si, paradoxal, mi-a facilitat insasi pregătirea umanista universitara de care aveam nevoie să părăsesc fizica şi să intru pe fagasul filmului!
Forţa USC-ului constă, de asemenea, în tradiţie
şi în profesorii extraordinari - profesionişti de vârf din Hollywood care
între proiecte vin sa predea un an sau doi - dar ceea ce m-a cucerit definitiv
a fost independenţa cuasi-totală care ni se dădea în producţie, înainte de a fi
criticaţi la sânge atât de profesori cât şi de colegi... Sentimentul
competiţiei şi colaborării erau induse în noi în egală măsură prin faptul că
toţi studenţii de la regie erau obligaţi să lucreze ca operatori sau sunetişti,
monteuri sau asistenţi la filmele altora: o pregătire optimă pentru o industrie
în care multe personalităţi de tip alfa trebuie să colaboreze zilnic fără să
cedeze nervos.
Primirea pe care ambele locuri mi-au făcut-o
a fost extraordinară. Niciunde nu m-am simţit mai protejat şi ajutat ca
în mediul academic american. Poate că nu se ştia exact atunci ce-i cu
România (am auzit-o pe viu şi eu pe aia cu "capitala voastră este la
Budapesta, nu?"; am fost întrebat dacă ii cunosc personal pe Nadia
Comăneci, Hagi sau Năstase, si chiar dacă sunt strănepotul lui Dracula……), dar
asta era în anii 90 şi între timp multe s-au schimbat în ceea ce priveşte
percepţia României în USA.
Din punctul meu de vedere, calitatea
esenţială a învăţământului american este aceea că sistemul oferă studentului
şansa de a se răzgândi şi de a-şi schimba direcţia de studiu, chiar şi radical,
la o etapă care poate fi percepută ca tardivă în alte părţi ale lumii.
În plus, sistemul împinge înainte şi
răsplăteşte fără echivoc valoarea.
Concret, cum ai ajuns sa studiezi la University of Southern California's School of Cinematic Arts si sa obtii un Master of Fine Arts Degree în Film/TV Production?. Apoi ai intrat în pâine...care sunt documentarele realizate de tine până acum şi cu cine ai "rubbed elbows" în lumea de la Hollywood?
Intram în ultimul an la MIT şi îmi pregăteam dosarele de admitere pentru doctorat, când un faimos profesor de film şi media, Henry Jenkins, care credea in mine si ma incuraja constant, mi-a recomandat insistent să încerc admiterea la cele mai bune două facultăţi de film din SUA - USC şi NYU. M-am înscris cam in dorul lelii şi am fost extrem de placut suprins cand am fost admis la ambele, dar nu existau burse pentru masteratul de regie. La NYU primeam o bursă doar pentru studiul criticii de film, pe cand eu doream sa fac regie... iar la USC, canci. Aşa că am renunţat la bursa Guggenheim pe care mi-o oferise Princeton (Ivy League University -n.a) pentru doctoratul în fizică, şi am ales să încerc a merge la USC pentru a face în paralel un doctorat în fizică (pentru care primisem o bursă) şi un masterat în regie (în "timpul liber"!). După alte peripeţii, am renunţat la doctorat pentru că timpul nu-mi dădea luxul de-a le face pe-amândouă, şi iată-mă student la regie "full time", plătindu-mi studiile la cea mai scumpă şcoală de regie din lume, prin ţinerea de seminarii de fizica şi matematica studenţilor de anul I şi II din cadrul aceleiaşi universităţi.
Fast forward doi ani... Încă din timpul
studiilor de la USC am început să fiu angajat ca scenarist şi mai, mai că mi-am
luat nasul la purtare - pentru că eram singurul dintr-o promoţie de 45 de
oameni care deja era plătit să scrie, şi asta în limba engleză, care nu este
limba mea maternă.
Paradoxal, insa, îmi era teamă de lumea
reală a Hollywood-ului şi adastam la umbra culoarelor universităţii, luând
aproape toate cursurile posibile pentru toate direcţiile de masterat (regie,
scenaristică, imagine, montaj, sunet, producţie, plus studiile suplimentare de
actorie, muzică şi design vizual).
După ce am fost rugat de profesori, cu multă
blândeţe, să-mi iau, totuşi, diploma(ele) şi zborul, având în vedere că lucram
deja in industrie ca scenarist profesionist de vreo doi ani, nu a mai durat
mult (apx. o jumătate de an) până mi-am dat seama că dezvoltarea de materiale
scenaristice (aşa-numitul "development") nu era de mine.
Duceam dorul platoului.
M-am reîntors pentru sfaturi la foştii mei
profesori de la USC, care după cum mi-a fost norocul, erau nişte regizori şi
producători cu multe nominalizări şi câştiguri - la box office şi la cel mai
înalt for al cinematografiei americane - cu precădere mentorul meu Mark J.
Harris, care are trei statuete ale unchiului OSCAR.
Toţi mi-au recomandat să mă
reîntorc către producţie, dându-mi două căi de ales: film de ficţiune, începi
ca asistent III-IV, ascensiune lentă dar nesigură, sau film documentar, începi
ca asistent I cameraman sau de montaj, ascensiune rapidă dar nesigură.
Am ales documentarul, ştiindu-mă
nesubordonat şi nerăbdător, insa având si conştiinţa faptului că nu voi renunţa
niciodată la filmul de ficţiune. Mark m-a trimis să lucrez cu batranul
Mel Stuart, un mare regizor şi producător din perioada clasică a televiziunii
americane, care în mod paradoxal îmi era cunoscut din copilărie datorită unor
seriale şi filme difuzate în România comunistă, precum "The
Chisolms" sau "Believe it - Or not!" cu Jack Palance, "The
Rise and Fall of the Third Reich", "Making of the President",
"Dacă e marţi, e Belgia" şi bineînţeles "Willy Wonka and the
Chocolate Factory" cu Gene Wilder.
După câţiva ani în care am făcut o
duzină de filme alături de Mel Stuart, şi am evoluat de la asistent
cameraman la producător, director de imagine şi monteur, am decis să încep
regia - întâi de documentare.
KIDS WITH CAMERAS www.kidswithcamerasmovie.com despre
un grup de copii autişti care fac filme, şi terapie prin filme. A fost
selecţionat şi a caştigat câteva festivaluri, inclusiv Monaco, şi s-a vândut
într-un număr bun de teritorii. Voice-over de Annie Potts, o vedetă de
televiziune şi de Broadway.
THEY CAME TO PLAY www.theycametoplay.com despre
concursul de pianişti amatori Van Cliburn. A fost selecţionat şi a caştigat mai
multe festivaluri, inclusiv B-EST Film Fest şi Ft. Lauderdale. A rulat în
cinematografele din America, şi pe canalul de televiziune publică PBS.
Selecţionat de New York Times drept Critic's Choice.
SHAKESPEARE HIGH www.shakespearehigh.org despre cel mai vechi concurs de teatru shakespearian
pentru tineri din America. Produs alaturi de Kevin Spacey, avându-i în
distribuţie şi pe: Richard Dreyfuss, Val Kilmer şi Mare Winningham, filmul a
avut premiera la Tribeca, a câştigat un premiu al publicului la Palm Springs,
si a fost selecţionat şi a câştigat la un numar relativ mare de alte
festivaluri. De asemenea, a rulat în cinematografele din SUA, şi începând
din 13 septembrie va rula şi pe canalul Showtime.
Pe lângă actorii menţionaţi, am colaborat cu Sir Ian McKellen, Michael York, Darren Criss, şi am cunoscut pe mulţi alţii.
Ca documentarist (deocamdata!) atribui frecvenţa cu care lucrez alături de actori – vârfuri şi referinţe în domeniu - faptului că mă aplec cu precădere asupra artei, şi teatrului, ca subiect, precum şi faptului că am lucrat, caţiva ani de zile, în conjuncţie cu Screen Actors Guild (SAG) la galele lor anuale de premii.
Eşti ambasador cultural al USA în lume. Ce implică acest titlu?
Cea mai înaltă onoare profesională pe care
am primit-o, până acum, este incluziunea mea, atât personal cât şi prin
intermediul a două din filmele mele (KIDS WITH CAMERAS si SHAKESPEARE HIGH) în
programele culturale ale Departamentului de Stat american, sub direcţia lui
Hillary Clinton.
American Documentary Showcase şi American
Film Showcase sunt programe care aleg în fiecare an 15-20 de documentare
independente produse şi/sau regizate de cetăţeni americani, care să reprezinte
valori tipic americane prin călătorii în toată lumea în care cei aleşi au
titlul neoficial de ambasadori culturali ai Americii.
Un detaliu care continuă să mă onoreze este
acela că am fost primul şi singurul documentarist ales în acest program, care
nu era cetăţean american din naştere.
În această calitate de
reprezentant cultural al SUA am călătorit în Kazakhstan, Cipru, România şi
Liban.
Te rog, spune-mi despre vizita realizată de
tine anul trecut în România...cu ce ocazie ai mers acasă?
Anul trecut, în noiembrie, am fost invitat
de ambasada SUA de la Bucureşti să particip la un program sub egida American
Documentary Showcase, cu diferenţa că ataşata culturală USA a insistat să
prezinte nu doar filmul meu inclus oficial - KIDS WITH CAMERAS - ci şi
alte proiecte de ale mele. A fost un turneu extrem de intens şi
interesant, la Bucureşti, Cluj şi Tg. Mureş, cu multe întâlniri cu studenţi,
cineaşti, profesori, edili, membri ai presei sau ai programului Fulbright, etc.
Noi am mai vorbit puţin, între patru ochi, despre faptul că anul trecut în România s-a proiectat rodul iubirii tale la care a participat, of course, şi soţia ta. Despre ce este vorba?
Prietena mea, Gabriela Oltean, pe care am
cunoscut-o la Los Angeles, este designer şi model de origine română şi se trage
din Tg. Mureş. De fapt, ca să fiu sincer, de asta am şi insistat să
includ Tg. Mureş pe lista oraselor din turneu - voiam să profit de ocazie şi să
mă prezint cât se poate de bine în faţa familiei ei, pe care, încă, nu o
cunoscusem! (râde)
Lucrurile au mers foarte bine în turneu, iar
când ne-am întors acasă în Los Angeles am descoperit că peregrinarea în Romania
ne-a adus şi un alt cadou, nesperat - Gabi rămăsese însărcinată, fie la
Bucureşti, fie la Tg. Mureş.
Între timp Gabi a trecut prin etapele
prietenă-logodnică-soţie, iar foarte recent, pe 4 august a devenit mamă, odată
cu naşterea primului nostru fiu, Max. Dealtfel ar fi cazul
sa le marturisim cititorilor tai ca in secunda aceasta eu vorbesc cu tine,
chiar dupa ce am sosit de la maternitatea spitalului Cedar Sinai, de unde sotia
si cu mine ne-am adus fiul acasa pentru prima oara.
O veste extraordinara, venirea pe lume a
pruncului tau Max. Felicitari! Crezi ca te vei descurca in schimbarea
pampersilor sau vei avea nevoie de un training special? Daca vrei, iti
pot impartasi din experienta mea vis a vis de schimbarea de scutece,
imbaiere etc...
Sigur că da, mulțumesc pentru orice sfat de la tine - sunt un novice in domeniu... desi la frecvența cu care poți vedea vedete cu pruncii lor prin cafenelele din Beverly Hills (Jessica Biel? Jessica Alba? Jessica Simpson? Sau daca nu doriti Jessica, poate Charlize Theron?) încat parca aș prefera s-o intreb pe una din ele.
Dacă nu se supară soția, bineînteles.(râde)
Sigur că da, mulțumesc pentru orice sfat de la tine - sunt un novice in domeniu... desi la frecvența cu care poți vedea vedete cu pruncii lor prin cafenelele din Beverly Hills (Jessica Biel? Jessica Alba? Jessica Simpson? Sau daca nu doriti Jessica, poate Charlize Theron?) încat parca aș prefera s-o intreb pe una din ele.
Dacă nu se supară soția, bineînteles.(râde)
Locuieşti în Beverly Hills, o locaţie paradisiacă din zona LA, locul unde s-a filmat celebrul serial Beverly Hilss 90210. De cât timp eşti acolo?
Am început să frecventez zona în care
locuiesc în urma cu 16 ani - compania de productie unde lucram ca student era
la marginea liniei de demarcaţie a oraşului Beverly Hills. Acum vreo 7
ani mi-am mutat biroul chiar în Beverly Hills, şi de 3 ani atât biroul cât şi
locuinţa sunt aici. Ador faptul că nu trebuie să conduc maşina - zona
este uşor de bătut cu piciorul, într-un oraş în care aşa ceva nu prea există.
Ce hobbyuri ai? Ce iţi place şi ce nu iţi place în USA?
Ce hobbyuri ai? Ce iţi place şi ce nu iţi place în USA?
A face film profesionist este un hobby în sine! Lăsând gluma la o parte, ador muzica şi natura. Pe cât de des pot, mă plimb într-un minunat şi foarte mare parc ascuns între Mulholland Drive şi Coldwater Canyon, o comoară arătată mie prima dată de prietenul meu, scriitorul Petru Popescu, de care mă leagă o veche şi puternică admiraţie.
Nu sunt încântat de ideea lipsei de
siguranţă socială şi scumpetei asigurărilor medicale în America, deşi,
calitativ, aici medicina este extraordinară.
De asemenea, distanţele intra-americane pot
fi extrem de obositoare. Trăind în Europa poţi călători în orice colţ al
continentului la fiecare sfârşit de săptămână. Aici este mult mai greu -
spre imposibil.
Însă libertatea de expresie, de a-ţi alege
drumul în viaţă, de-a te-nconjura numai de oameni pe care tu îi selectezi, şi
de-a-ţi plasa oricât de sus ştacheta succesului personal - toate acestea, chiar
daca nu sunt valori exclusiv americane, rămân tipice acestei ţări.
Chiar dacă visul a devenit mai dificil de
conturat sau de atins, "the American Dream" supravieţuieşte,
reinventat de fiecare nouă generaţie de imigranţi în colaborare cu
tradiţionaliştii autohtoni.
Care este reţeta succesului în USA? Cum ai reuşit să îmblânzeşti „monstrul” din Hollywood şi să îl faci să te accepte ca pe unul de-al lor?
Nu ştiu să existe vreo reţetă universala a succesului. În cazul meu a contat foarte mult pregătirea de acasă: limba engleză învaţată la sânge, şi educaţia cinematografică datorată părinţilor mei şi cercului lor de prieteni. Apoi şcoala la care am avut norocul să studiez, USC, are un cerc de absolvenţi despre care se spune că dacă ar intra toţi în grevă pentru o zi, în acea zi toate producţiile de film din America ar fi obligate să se oprească.
Nu în ultimul rând, Hollywod-ul este compus din foarte mulţi "venetici", ca mine. În anii '30 erau atât de mulţi imigranţi din estul Europei care lucrau în marile studiouri ca scenarişti, regizori sau producători, încât marele cineast de origine maghiară Sir Alexander Korda emisese un panseu care figura pe panourile publicitare ale vremii în Hollywod: "It's not enough to be Hungarian; you also need to have talent" ("Nu este suficient sa fii ungur; trebuie deasemenea sa ai talent.")
Dacă ungurii pot, noi de ce nu? :)
Eşti singurul regizor român care a făcut filme la Hollywood, filme care să fie distribuite în cinematografe?
Din câte ştiu, de la Jean Negulesco încoace,
cu excepţia lui Petru Popescu care între două din multele lui romane de succes
a regizat şi un film în urma cu caţiva ani, sunt singurul cineast român
care regizează şi produce în prezent filme în circuitul de finanţare
Hollywoodian, în limba engleză, care să aibă distincţia deosebită de a fi
distribuite în cinematografe.
Ce proiecte de viitor ai?
Sincer, proiectele mele profesionale nu mi se mai par atât de importante acum că mi s-a născut un copil... Dar cariera merge înainte odata cu viata... Pe lângă continuarea dezvoltării de proiecte documentare şi de ficţiune, de călătoriile mele ca ambasador cultural, sunt în discuţii să predau un curs de regie la USC curând, şi - poate în primul rând! - mă aflu în derularea producţiei cu primul meu film de ficţiune, finanţat de CNC (Centrul National al Cinematografiei - n.a.) în urma câştigării concursului acestuia. Nu vă spun mai mult, decât că va fi prima oară când CNC produce un film în Hollywood, în limba engleză, şi că am emoţii puternice.
Interviu cu avocata Anca Iacob din Arizona Specialist in Criminal Defense, Immigration,
Bankruptcy & Chapter Seven
Octavian Curpaş- Miorita USA
Anca Iacob s-a născut şi a crescut în Bistriţa, iar de opt ani locuieşte, împreună cu soţul şi fiul ei, în Phoenix, Arizona, unde i s-a stabilit de altfel, şi restul familiei (fratele şi părinţii). A absolvit dreptul, este specialist în “Criminal defense, Immigration, Bankruptcy şi “Chapter 7” şi a reprezentat sute de cazuri în care inculpaţii se făceau vinovaţi de posesie şi vânzare de droguri sau arme, furturi, fraudă ori infracţiuni contra persoanei. S-a orientat mai mult spre “family based immigration” şi considera că datorită crizei economice, numărul cazurilor de “backruptcy” va creşte în fiecare lună. Deşi până acum a lucrat mai mult pentru români, intenţionează să îşi diversifice clientela şi cu persoane din alte naţionalităţi. Principiul după care se conduce în muncă este onestitatea, mai ales că în relaţia client-avocat, spune Anca Iacob, nimic nu este mai important decât comunicarea, acesta fiind şi unul din motivele (pe lângă imposibilitatea de a dezvolta o relaţie bazată pe încredere) pentru care mai şi refuză unele solicitări. Îşi percepe onorariul în funcţie de complexitatea cazului, iar recunoştinţa clientului este pentru ea cea mai mare recompensă, cu atât mai mult cu cât profesia pentru care s-a pregătit este o permanentă provocare intelectuală.
Dacă ar fi să schimbe ceva, Anca Iacob declara că
şi-ar dori mai puţin stres, însă ce mai contează acest lucru, din moment ce
face totul din pasiune, astfel că satisfacţia pe care o are atunci când câştigă
un caz este enormă. După părerea ei, greşeala nu face casă bună cu avocatura,
iar atunci când vine vorba să le dea un sfat celor mai tineri în branşă, le
recomandă networking-ul.
Octavian
CURPAŞ: Aţi fost un copil cu simţul dreptăţii? Există în trecutul dumneavoastră
„pre-universitar" ceva care să indice că aveaţi să vă hotărâţi pentru
drept? De ce aţi ales totuşi, dreptul?
Anca IACOB: În cazul meu, cred că simţul dreptăţii s-a
dezvoltat din copilărie şi s-a perpetuat de-a lungul timpului. Consider că
întotdeauna am „simţit" că vreau să mă dedic acestei profesii, de aceea
toate deciziile pre-universitare pe care le-am luat au pornit de aici. Am ales
dreptul tocmai pentru că nu vedeam ce altceva aş fi putut face – nimic nu mă
atrăgea mai mult.
Octavian
CURPAŞ: În munca dvs. aveţi voie să greşiţi?
Anca IACOB: Cu toţii greşim, a greşi este omeneşte,
dar în această meserie, prudenţa este imperativă.
Octavian
CURPAŞ: Sunteţi căsătorită şi dacă da, când şi unde a avut loc acest eveniment?
Vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre soţul dvs.
Anca IACOB: Da, sunt căsătorită, tot cu un bistriţean,
pe care l-am cunoscut însă, aici. Cosmin şi cu mine am spus „da" pe 31
decembrie, 2004, în Phoenix.
După ce şi-a terminat MBA-ul, soţul meu s-a specializat în financial services.
Octavian
CURPAŞ: Aţi mai locuit ȋn alte oraşe/state ȋnainte să vă stabiliţi în Arizona?
Anca IACOB: Înainte să venim în Arizona,
am mai locuit doi ani şi jumătate în Tallahassee,
Florida, unde am şi urmat de
altfel, dreptul, la Florida State University College of Law.
Octavian
CURPAŞ: Cu ce viziune asupra viitoarei profesii aţi ieşit de pe băncile
facultăţii; credeţi că în cazul unui absolvent de drept, notele obţinute pe
parcursul anilor de studii reflectă în mod clar tipul de activitate pe care o
va desfăşura ca avocat? În ce ramură v-aţi specializat?
Anca IACOB: Pe perioada studiilor am lucrat pentru mai
multe organizaţii non-profit care ofereau servicii celor mai puţin
privilegiaţi. Oricum, la absolvire nu ştiam încă spre ce mă voi îndrepta în
carieră, ci doar ca pasul următor era să trec examenul de barou în Arizona, iar apoi să îmi
caut un post. Pentru un proaspăt licenţiat, notele nu reflectă sub nici o formă
opţiunea pe care o va face ca viitor avocat, întrucât aceasta depinde de o
mulţime de alţi factori. Imediat după ce am terminat studiile, am lucrat
ca avocat din oficiu pentru Maricopa
County – criminal
defense.
Octavian
CURPAŞ: De ce aţi decis să vă specializaţi în criminal defense şi care sunt
cele mai frecvente cazuri pe care le reprezentaţi?
Anca IACOB: M-am specializat în „Criminal
defense" mai mult printr-un joc al soartei. De când am început să profesez
şi până acum, am reprezentat sute de persoane aflate în diferite situaţii – ar
fi multe de enumerat, dar printre altele, aş aminti posesie şi vânzare de
droguri sau arme, furturi, fraudă, infracţiuni contra persoanei, etc.
Octavian
CURPAŞ: Cum este să aperi inculpatul şi de ce credeţi că unui inculpat este mai
bine să i se aplice pedeapsa minimă şi nu cea maximă, în cazul în care se
dovedeşte că este vinovat?
Anca IACOB: Răspunsul nu este unul concret – depinde
de situaţie. Uneori, ai cazuri foarte bune, în sensul că dovezile nu suportă
acuzaţiile şi deci, poţi face foarte multe pentru client. Alteori însă,
cazurile sunt mai dificile şi avocatul apărării are datoria să obţină cel mai
bun rezultat, în funcţie de dovezile existente. Referitor la cea de a doua
întrebare, trebuie să ştiţi că nu toţi inculpaţii merită o pedeapsă minimă.
Câteodată, în cazul recidiviştilor, unde acuzaţiile au fost deja dovedite, este
potrivită o pedeapsă mai aspră, însă nu trebuie neglijate nici diferitele
aspecte ce ţin de situaţia inculpatului, cum ar fi cele socio-economice,
intelectuale, psihologice, etc. Foarte mulţi dintre aceştia prezintă
circumstanţe atenuante care în ansamblu, sunt cea mai bună explicaţie pentru
comportamentul lor deviant. Iată de ce, din când în când, măsura care se impune
nu este pedeapsa, ci mai degrabă rezolvarea acestor probleme.
Octavian
CURPAŞ: Cum este să rămâi singur în apărarea celui vinovat?Anca IACOB: Aşa cum am mai amintit, depinde de
situaţie. Dacă ajungi să câştigi, satisfacţia este enormă. Alteori, deşi suntem
datori să facem tot ce putem pentru client, nimeni şi nimic nu ne ajută, pentru
că practic, toate dovezile sunt împotrivă.
Octavian
CURPAŞ: Ce ne puteţi spune despre activitatea în “immigration” şi care sunt
cele mai frecvente cazuri cu care vă confruntaţi în acest domeniu?
Anca IACOB: Mi-am concentrat atenţia mai mult spre
family based immigration, deşi am atins, desigur şi alte aspecte. Din păcate,
imigrarea - un subiect foarte dezbătut în ziua de azi, nu lasă prea multe şanse
pentru cei ce vor să rămână legal în această ţară.
În specialitatea mea, majoritatea cazurilor sunt cele care implică solicitările
de rezidenţă permanentă din partea unuia dintre membri familiei pentru alt/alţi
membru/membri ai familiei.
Octavian
CURPAŞ: S-a întâmplat să reprezentaţi vreodată vreun emigrant care avea ordin
de deportare din SUA? Mai există vreo şansă pentru asemenea persoane?
Anca IACOB: Sigur că am întâlnit şi astfel de situaţii
şi de curând chiar am încheiat un proces de acest gen. Bineînţeles că mai
exista unele şanse pentru persoanele ce se încadrează la anumite categorii de
emigranţi, dar posibilităţile ca persoanele ilegale să rămână în SUA sunt
destul de puţine.
Octavian
CURPAŞ: Spuneţi-ne câteva cuvinte şi despre bankruptcy. Care este procedura în
Statele Unite pentru o persoană fizică aflată în incapacitate de plată,
în ce măsură poate fi aceasta iertată de datorii, în ce condiţii şi cu ce
consecinţe?
Anca IACOB: Datorită schimbării majore din 2005, orice
persoană fizică poate să aplice pentru „iertarea" de datorii, însă
condiţiile au devenit tot mai multe şi mai stricte. Desigur că datoriile
respective pot fi stinse, pentru ca să nu uităm că există diferite tipuri de
bankruptcy, care se aplică în funcţie de fiecare situaţie în parte. De exemplu,
conform Chapter 7, în cazul unei persoane care ajunge la curtea federală şi se
califică, este posibilă iertarea datoriilor, cu mici excepţii, însă standardele
sunt diverse şi utilizarea lor depinde de circumstanţe.
Octavian
CURPAŞ: Sunt uşor sau dificil de reprezentat în instanţă asemenea cazuri. Criză
economică influentează incidenţa acestor procese? Ce gen de persoane ajung la
bankruptcy?
Anca IACOB: Încă o dată, nu am un răspuns direct.
Exista cazuri grele, unde pot să apară o serie de dificultăţi pe parcurs sau
altele, care trec foarte repede şi uşor prin sistem, însă aşa cum vă puteţi
imagina, datorită crizei economice, numărul lor va creşte în fiecare lună.
Oricum, în această situaţie ajung persoane din toate paturile sociale pentru că
repet, criză economică nu ţine cont de bariere sociale.
Octavian
CURPAŞ: Cine sunt posibilii dvs. clienţi/reclamanţi şi cum îi descoperiţi? Joacă
Internet-ul vreun rol în acest sens?
Anca IACOB: Deocamdată, marea majoritate a clienţilor
mei sunt romani, însă intenţionez ca pe viitor să îmi diversific clientela, în
sensul că aş dori ca persoanele care vor apela la serviciile mele să fie şi din
alte naţionalităţi.Desigur, Internetul este un factor important; tot mai multe
persoane folosesc Internet-ul ca pe un instrument cu ajutorul căruia găsesc
răspunsuri la întrebările pe care le au, indiferent de natura lor. Un procent
destul de semnificativ dintre cei care mă contactează obţin coordonatele mele
de pe Internet.
Octavian
CURPAŞ: Pe ce se bazează în primul rând relaţia pe care o aveţi cu clienţii?
Anca IACOB: Vreau să cred că relaţia mea cu clienţii
se bazează pe încredere şi îmi doresc în primul rând, ca toţi cei care mă
contactează să descopere în mine şi un om cu care să poată să comunice.
Octavian
CURPAŞ: Cum vă adunaţi informaţiile pentru cazurile la care lucraţi?
Anca IACOB: Depinde de tipul de informaţii. În
general, clienţii ne furnizează informaţii cu caracter personal, însă dacă am
nevoie de altfel de date, Internetul este de obicei, o sursă foarte bună şi
desigur, la fel şi cărţile.
Octavian
CURPAŞ: Obişnuiţi să refuzaţi anumiţi clienţi sau acceptaţi toate cazurile
pentru care sunteţi solicitată?
Anca IACOB: Nu accept toate cazurile, sunt situaţii
când o anumită relaţie profesională pur şi simplu nu poate sau nu ar trebui să
existe, iar eu încerc să evit asemenea lucruri.
Octavian
CURPAŞ: Ce anume înclină balanţa atunci când acceptaţi un caz şi din ce motiv
refuzaţi alte cazuri?
Anca IACOB: Ori de câte ori accept un caz, factorul
cheie este comunicarea între mine şi client, iar dacă pe altele le refuz, de
vină sunt fie conflictul de interese, fie faptul că eu consider că nu pot să
fac nimic în acea situaţie, fie lipsa de comunicare şi imposibilitatea de a
dezvolta o relaţie bazată pe încredere.
Octavian
CURPAŞ: Cum colaboraţi cu alţi avocaţi?
Anca IACOB: Depinde de împrejurări. De obicei,
colaborez foarte bine cu colegii de breaslă, însă atunci când se întâmplă
să ne situăm pe poziţii adverse, presiunea situaţiei schimba cursul obişnuit al
lucrurilor.
Octavian
CURPAŞ: Care este principiul după care vă conduceţi în profesia dvs.?
Anca IACOB: Onestitatea.
Octavian
CURPAŞ: Aţi întâlnit oameni ai legii al căror principiu era să nu aibă nici un
principiu?
Anca IACOB: Fără îndoială că am întâlnit, astfel de
oameni există peste tot, indiferent de profesie sau de statutul lor social.
Octavian
CURPAŞ: Apelaţi de obicei la ajutorul tribunalului, în cazurile pe care le
aveţi de soluţionat?
Anca IACOB: În general, este de preferat ca
soluţionarea unui caz sau a unei situaţii să se facă în afara tribunalului, dar
acolo unde acest lucru devine imposibil, nu ai încotro şi trebuie să apelezi la
o hotărâre judecătorească.
Octavian
CURPAŞ: Vi s-a întâmplat să nu puteţi soluţiona un caz şi să vă trimiteţi
clientul la o altă firmă de avocatură?
Anca IACOB: Ca avocat, nu poţi să faci absolut totul
şi nici să soluţionezi orice tip de caz. Sunt de părere că trebuie să ne
cunoaştem limitele, de aceea dacă un caz nu este de domeniul meu, încerc să îl
pun în legătură pe cel care m-a contactat cu un avocat competent în domeniu.
Octavian
CURPAŞ: Cum vedeţi cazurile de malpraxis în profesia de avocat?
Anca IACOB: Consider că asemenea situaţii sunt
dăunătoare, de aceea ca avocat, trebuie să fii foarte conştiincios şi să
tratezi cu seriozitate orice caz.
Octavian
CURPAŞ: Cum vă percepeţi onorariul?
Anca IACOB: În general, îmi percep onorariul în
funcţie de cât de complex este cazul la care lucrez.
Octavian
CURPAŞ: Obişnuiţi să acceptaţi şi cazuri în care clientul nu vă poate achita
onorariul cerut?
Anca IACOB: Da, pot să spun că fac foarte multe ore
pro bono, ceea ce nu mă deranjează pentru că mă bucur să îi ajut şi pe cei care
nu au posibilitatea materială de a-şi permite un avocat.
Octavian
CURPAŞ: Care este cea mai mare recompensă în profesia dvs.?
Anca IACOB: Nimic nu se compara în această privinţă cu
recunoştinţa clientului, atunci când este mulţumit de rezultatul obţinut.
Octavian CURPAŞ:
Sunteţi o avocată scumpă în comparaţie cu alţi avocaţi?
Anca IACOB: Nu, nu consider că onorariile mele ar fi
mari. De obicei, sunt rezonabile, cred eu, în comparaţie cu cele practicate de
alţi avocaţi.
Octavian
CURPAŞ: Consideraţi că fiecare caz este unic şi la fel fiecare delicvent?
Anca IACOB: Sunt convinsă că fiecare caz este unic, la
fel şi fiecare delicvent. Fiecare caz este diferit şi trebuie tratat ca atare,
de asemenea, fiecare delicvent are caracteristici deosebite, care joacă roluri
diverse, ce trebuie scoase în evidenţă la momentul potrivit.
Octavian
CURPAŞ: Sunteţi de părere că delicvenţii au, ca orice om de altfel, şi părţi
bune, care din păcate, nu au fost suficient lucrate?
Anca IACOB: Cu toţii avem însuşiri bune şi rele – însă
din păcate, majoritatea delicvenţilor au o experienţă de viaţă nu tocmai
propice unei existenţe liniştite, care să urmeze un anumit curs, în funcţie de
o serie de reguli şi norme.
Octavian
CURPAŞ: Ce anume vi se pare cel mai periculos în profesia dvs.?
Anca IACOB: Nimic nu mi se pare mai periculos în
această profesie decât greşeala.
Octavian CURPAŞ: André
Malraux spunea că adevărul despre un om constă în principal, în ceea ce
respectivul trece sub tăcere. Se probează această afirmaţie în practică
juridică?
Anca IACOB: Poate că da, poate că nu. Ca avocaţi ai
apărării nu ştim în ce măsură clienţii noştri ne ascund sau nu ceva, iar dacă
fac acest lucru, este mai bine să nu ştim.
Octavian
CURPAŞ: Se practică discriminarea în profesia dvs.?
Anca IACOB: Nu ştiu.
Octavian CURPAŞ:
Este necesar ca tu, ca om al legii să fi suferit mai întâi, ca să îi poţi
înţelege pe cei care devin victime sau cazurile de violenţă?
Anca IACOB: Mi-aţi pus o întrebare interesantă. După
părerea mea, trebuie să dispui măcar de capacitatea de a te transpune
într-o asemenea situaţie, dacă vrei să înţelegi anumite aspecte şi nuanţe
ale unui caz.
Octavian
CURPAŞ: Vă dezgustă delicvenţii sau dictatorii?
Anca IACOB: Vă daţi seama că am reprezentat foarte
mulţi delicvenţi şi nu aş fi putut face acest lucru dacă m-ar fi dezgustat. În
schimb, cu dictatorii este o altă poveste...
Octavian
CURPAŞ: Dacă aţi fi fost chemată să îl apăraţi să spunem, pe Hitler, aţi fi
acceptat provocarea? V-aţi dori să reprezentanţi în instanţă o vedetă, să
zicem, pe Britney Spears?
Anca IACOB: Nu, nu cred că l-aş fi apărat pe Hitler,
iar în privinţa lui Britney Spears trebuie să recunosc că nu am neapărat
o dorinţă de genul acesta.
Octavian
CURPAŞ: Vă raportaţi la profesia dvs. ca la o permanentă provocare
intelectuală?
Anca IACOB: Da, profesia pe care o practic este
într-adevăr o permanentă provocare intelectuală, în special pentru că mereu
apar lucruri şi situaţii noi, cu care nu ai mai avut ocazia să te confrunţi.
Octavian
CURPAŞ: Sunteţi un avocat cu experienţă. Ce recomandare le-aţi face celor care
abia acum intră în branşă?
Anca IACOB: Cred că networking-ul este vital. Fără
doar şi poate...
Octavian
CURPAŞ: Ce v-aţi dori să schimbaţi în munca pe care o faceţi ?
Anca IACOB: Mi-aş dori mai puţin stres...
Octavian
CURPAŞ: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-aţi primit în profesia dvs. şi
cum l-aţi aplicat?
Anca IACOB: Cel pe care l-am dat şi eu, mai sus... Din
păcate, am început să-l aplic târziu.
_______________________________________________
REPORTAJ
Gabi Szabo - o comoară preţioasă a României
sau viaţa ca o cursă continuă
• Mădălina Corbeanu- Acasa media
Am
întâlnit-o pentru prima dată pe Gabi Szabo cu mai bine de 10 ani în urmă, în
camera de la Hotelul Sport din Bucureşti, locul unde-şi petrecea mai tot timpul
când era în ţară. Pe toată durata interviului nu a stat o clipă locului, era în
permanentă mişcare şi doar când o întrebare mai incomodă o punea în
dificultate, se oprea şi îşi îndrepta privirea albastră spre antrenorul pe
atunci, Zsolt Gyongyossy. Viaţa Gabrielei funcţiona în acea perioadă mai precis
ca un metronom, avea acelaşi program zi de zi: trezire, masă, alergat, masă,
somn, alergat, masă, somn! Pe cât părea de firavă, pe atât de mare îi era
ambiţia şi puterea. Dovadă stau acum zecile de medalii cucerite şi locul pe
care îl ocupă în clasamentul celor mai buni sportivi din lume dar şi în inimile
iubitorilor de sport. In 16 ani de performanţă, a alergat cam de două ori
lungimea Ecuatorului, asta însemnând peste 80.000 de kilometri! Peste ani, Gabi
a rămas aceeaşi prezenţă fină, naturală, care îmbină un soi de modestie cu
siguranţa a ceea ce este şi a ceea ce poate, o sportivă pentru care România
„reprezintă totul: ţara unde m-am născut, ţara unde am părinţii şi unde mi-am
petrecut o copilărie plină de amintiri dragi”.
Descoperită din
întâmplare
Gabi
Szabo s-a născut pe 14 noiembrie 1975 într-o familie de muncitori, care, prin
simplitatea lor au învăţat-o adevăratele valori. După ce a cochetat cu
gimnastica şi cu înotul, a ales atletismul. Sau, mai corect spus, atletismul a
ales-o pe ea: „La şcoală, diriginta mea a văzut ca sunt mai vioaie şi m-a
trimis la un cros şcolar, în parcul municipiului Bistriţa. Am participat la
concurs şi am câştigat cu un avans de 600 de metri. Destinul a făcut ca Zsolt,
care mergea spre stadion, să mă observe. La îndemnul lui m-am dus la atletism
şi, după doar trei luni, am ocupat locul 2 la Campionatele Naţionale de
copii”. Zsolt era Zsolt Gyongyossy, cel
care i-a devenit antrenor, singurul pe care l-a avut în carieră, şi, în 1999,
şi soţ: „Dacă nu era el, nu eram eu şi invers. Acesta a fost destinul nostru,
să ne întâlnim şi să rămânem împreună. La un moment dat, el a fost pentru mine
şi mamă, şi tată”, a recunoscut atleta. Legatura care s-a creat între ei a fost
mult mai strânsa decât una obişnuită între soţ şi soţie. Dovada contrastelor
care se atrag, ea micuţă şi cântărind 40 de kg cu tot cu hainele de pe ea, el
apărea astfel ca un colos, pregatit parcă să o protejeze de tot ce însemna
atacurile răuvoitoare din afară.
“ Nu mi-a plăcut să
pierd niciodată”
De la 15 ani, Gabi şi-a croit drumul printre
străini, departe de familie şi de locurile natale. După ce s-a transferat la
Rapid, au început să curgă şi medaliile. Astfel, în 1991 a cucerit titlul european de tineret,
performanţă repetată în 1993, pentru ca în 1994 să devină şi campioană mondială
pe aceeaşi distanţă. În acelaşi an a venit şi momentul debutului la senioare,
cu un loc 3 la Campioantele Europene de Helsinki. A fost prima întâlnire cu
Sonia O'Sullivan, cea care a câştigat în capitala Finlandei şi care o va
învinge din nou pe Szabo patru ani mai târziu, la 5.000 de metri de această
dată, tot la Europene. La începutul lui 1995, când încă nu împlinise 20 de ani,
micuţa ardeleancă a devenit cea mai tânără campioană mondială indoor, câştigând
la 3.000 de metri, la Barcelona, în faţa americancelor Lynn Jennings şi Joan
Nesbit. Un succes pe care l-a repetat şi la următoarele două ediţii, în 1997 la
Paris şi în 1999 la Maebashi, la cea din urmă impunându-se şi la 1.500 de
metri. Este foarte de greu de crezut, dar atât la junior, cât şi la seniori,
Gabi a reuşit să câştige concurs după concurs, an de an! Deşi cele mai
importante rezultate ale carierei le-a obţinut în proba 5.000 de metri, Gabi
Szabo susţine că aceasta nu i-a plăcut în mod special: „Cursele de 1.500 de
metri mi-au plăcut dintotdeauna, însă proba de care m-am îndrăgostit a fost cea
de 3.000 de metri. Această probă îmi conferea un sentiment de siguranţă, pentru
că ştiam că era foarte greu să fiu învinsă. În ceea ce priveşte proba de 5.000,
nu am iubit-o în mod deosebit, dar se pare că m-am descurcat bine, având în
vedere că am fost campioană mondială şi olimpică”. A adunat astfel zeci de
medalii, din care 12 de aur, plus 6,6 kilograme de aur, în lingouri, de pe urma
concursurilor Golden League şi Golden Four!
De
altfel, proba de 1.500 de metri i-a adus şi prima medalie olimpică, argintul la
Atlanta, în 1996, rusoaica Svetlana Masterkova învingând-o în finală cu mai
mult de o secundă. La aceeaşi competiţie, a luat startul şi la 5.000 de metri,
dar a ratat calificarea în ultimul act. În anul următor,a cucerit titlul
mondial la 5.000 de metri, la Atena, luându-şi astfel revanşa pentru eşecul de
la Olimpiadă, iar în 1998 a câştigat titlul european indoor, la 3.000 de metri.
„Nu
mi-a plăcut să pierd niciodată. Pentru mine, locul al doilea era ca şi cum aş
fi abandonat cursa. Chiar dacă ieşeam pe locul al doilea cu un timp foarte bun,
pentru mine nu însemna nimic, pentru că nu puteam să pierd. Atunci mă
ambiţionam atât de tare încât la a doua cursă trebuia să câştig”, scrie pe
site-ul Gabrielei Szabo.
O
adevărată declaraţie de intenţie, o filosofie după care şi-a ghidat întreaga
carieră. Din acest punct de vedere, cu siguranţă că 1999 a fost anul perfect.
Campioană europeană indoor la 3.000 de metri, campioană mondială în aer liber
la 5.000 de metri, dublă campioană mondială indoor la 1.500 şi 3.000 de metri,
record mondial indoor la 5.000 de metri şi, în special, marele premiu Golden
League, pe care l-a împărţit cu danezul Wilson Kipketer. Performanţe care nu
i-au adus doar titlurile de Atleta Europeană a Anului şi Atleta Anului din
partea IAAF, ci şi pe cel de Sportiva Anului, un premiu oferit de jurnaliştii
din întreaga lume.
Gabi şi tricolorul
Cea
mai mare răsplată a reprezentat-o Olimpiada excelentă pe care a făcut-o la Sydney, în 2000. Şi-a
respectat statutul de favorită la 5.000 de metri, acolo unde a stabilit un nou
record olimpic (14:40.80) şi le-a învins pe irlandeza Sonia O'Sullivan şi pe
etiopianca Gete Wami, apoi a obţinut medalia de bronz la 1.500, fiind depăşită
de algerianca Nouria Merah-Benida şi de o altă româncă, Violeta Beclea Szekely.
Nu există român care să nu îşi aducă aminte de imaginea în care românca noastră
era înfăşurată în tricolor, cu chipul transfigurat de oboseală dar gasind
puterea să zâmbească şI să mulţumescă publicului. „Cea mai mare bucurie a fost
când am câştigat Olimpiada. După cursă, am făcut controlul doping, am fost la
conferinţa de presă, am terminat toate treburile la stadion şi apoi am plecat.
În drum spre casă, oamenii mă opreau din doi în doi metri. Voiau să vorbească
cu mine, să-mi strângă mâna şi să-mi spună că sunt fantastică. Deşi, până la
urmă, mi-am pus gluga pe cap, să nu mai fiu recunoscută de nimeni şi să pot
ajunge acasă, mi-am dat seama cu bucurie ce înseamnă cu adevărat sa fii un
campion olimpic apreciat. Nu se compară cu nimic”, şi-a amintit Gabi momentele
de după cursa vieţii sale. După acel succes, o primărie de secor din capitală a
decis ca o stradă să poarte numele strălucitei atlete.
Slăbiciunile şi
pasiunile unei mari campioane
Peste
un an, la Edmonton, a reuşit să ia aurul mondial şi în proba sa preferată, cea
de 1.500 de metri, învingându-le pe Violeta Szekely şi pe rusoaica Natalya
Gorelova, însă perioada următoare a fost caracterizată de rezultate tot mai
slabe şi probleme cu accidentările. Retragerea a venit firesc, în 2005,
lasându-I un mare gol în suflet: „Înainte de a mă fi retras, mi-am dorit foarte
mult să obţin încă o medalie olimpică. Voiam să bat recordul mondial la 5000 de
metri în aer liber. Stiam că sunt capabilă să obţin acest rezultat, însă ceva
se întâmpla în timpul cursei. Am încercat să reglez problema în antrenament,
însă în concurs nu am reuşit. A trebuit să mă opresc, însă acum nu îmi mai pare
rău. Am vazut jumătatea plină a paharului, pentru că activitatea de sportiv
mi-a adus bucurii pe care nu le poţi compara cu nimic. Culmea este că abia după
ce m-am retras am realizat cu adevărat ce valoare am avut şi ce amprentă am
lasat în lumea sportului. Sunt mândră de mine şi poziţia de care mă bucur azi
în societate”. Acum, Gabi este vicepreşedinta Federaţiei române de Atletism şi
membru în Comitetul Executiv al COSR. Face tot ce îi stă în putinţă pentru ca
în Romania să mai existe campioni ca ea, ca Maricica Puică sau ca Doina
Melinte…Încă mai aleargă, pentru sănătatea ei şi pentru că încearcă să fie un
exemplu pentru tineri. Imi lipseşte stadionul, gălăgia de acolo, cu o sută de
mii de suporteri, toţi ţipând si încurajându-mă. Imi lipsesc emoţiile acelea de
după cursă, când simţi implinirea pe care ţi-o dă victoria. Şi acum am multe de
făcut, mă implic în foarte multe lucruri, totul este o cursă în care vreau să
câştig”. Este fericită în familie şi spune că cel mai mult contează înţelegerea
pe care fiecare dintre soţi trebuie s-o acorde celuilalt: “ Căsnicia nu este
uşoară, vorbesc din experienţă, sunt cu soţul meu din 1995. Am 17 ani de
căsnicie. Trebuie să ştii ce vrei, pentru că foarte multe doamne, domnişoare se
căsătoresc şi după aia îşi dau seama că nu sunt pe drumul cel bun”. Cu toate
acestea, ea are un singur mare regret: faptul că nu poate avea copii. “A fost
în calcul la un moment dat şi adopţia, dar acum nu mai ştiu, poate am devenit
un pic egoistă”, se consolează campioana noastră. Nu răspunde când este
întrebată ce a făcut cu banii câştigaţi de-a lungul carierei. Recunoaşte că
este o împătimită a artei, colecţionează tablouri şi a luat chiar câteva şi
lecţii de pictură. Adoră shopping-ul şi …pantofii, chiar dacă uneori, în febra
cumpărăturilor, ia de multe ori şi lucruri de care nu are nevoie, şi pe care nu
le poartă niciodată. Nu este un caz deosebit, doar faptul că Gabi Szabo,
înainte de toate, este femeie!
Amintiri din copilărie
•
iernile în Bistriţa, absenţa maşinilor de pe străzile oraşului şi senzaţia de
libertate deplină pe care o avea când, copil fiind, lumea întreagă îi era la
picioare.
•
”.. îmi amintesc şi că ne făceam lecţiile la lumina dată de bateria unui
tractor ori de cum încălzea mama apa la maşina de spălat ca să ne spălăm pe
cap, eu şi fratele meu”. (Gabi Szabo avea 13 ani în decembrie 89)
•
ziua în care a fost făcută pionier: “s-a întâmplat în sala de clasă. Pe noi nu
ne-a dus nicăieri, deşi era perioada în care te ducea la vreo statuie, în vreo
excursie, într-un parc. Învăţătorul nostru a marcat altfel momentul. Ne-a
servit cu rahat”.
Pasiuni „slăbiciuni”
•
„Nimic nu se poate compara cu intonarea imnului, faptul că milioane de oameni
se uită la tine. Sunt nişte trăiri extraordinar de frumoase. Cu astea rămai si
astea sunt cele mai frumoase, totul este atat de efemer…”
•
Africa de Sud: “E ţara pe care aş vizita-o
oricând. Cape Town
are un centru istoric minunat, cu clădiri coloniale vechi. Interesant e că
populaţia indigenă şi-a păstrat stilul de viaţă, pe care-l regăseşti nealterat
în întreaga Africă. Aici găseşti splendoarea
naturii în sensul real al cuvântului. Unul din ritualurile noastre e să urcăm
pe Table Mountain,
ca să observăm cele două tonuri distincte de albastru, la linia de întâlnire a
oceanelor Indian şi Atlantic.”
•
pantofii, de foarte bună calitate (Prada, Fendi, mai nou Giuseppe Zanotti…)
•
aspect („Impactul vizual contează mult, abia apoi se vede cum gândeşti şi câte
cărţi ai citit.”)
•
tablourile, pe care le colecţionează ”de dragul artei” („Nu mă pot numi
colecţionar. Dar îmi place frumosul, apreciez arta artiştilor români. Îmi place
să descopăr un obiect, persoana care l-a realizat şi motivaţia pe care a
avut-o.”)
•
Numărul 10: ” este numărul perfect, din punctul meu de vedere. A fost o
coincidenţă foarte frumoasă, în 2000, la Jocurile Olimpice de la Sydney. În
dimineaţa finalei la 5000 de metri, m-am trezit la ora 10 ca să fac cele 10
minute de alergare din ziua concursului. Am ieşit din clădire, am găsit o
monedă de 10 cenţi, am ajuns la stadion şi am primit numărul de concurs 10,
culoarul 10, am devenit a zecea campioană olimpică a României la Sydney la atletism. Şi pe
10 iunie 2004 am luat carnetul de şofer.“
Sfinţirea Bisericii Sfânta Maria din Dacula, Georgia,
de Mara Circiu, Atlanta, Georgia - Romanian Times
“Chiar dacă noi ne depărtăm de Dumnezeu,
Dumnezeu rămâne aproape de noi” ~ Sfântul Ioan Gură de Aur
În
năvalnica curgere a timpului, viaţa noastră se rostogoleşte, purtată de
evenimente diferite, către un „mâine” niciodată ştiut. ”Nu omul este peste
vremi, ci vremurile sunt peste om”, spune cronicarul vremurilor de mult apuse.
În vâltoarea vieţii, nu de puţine ori căutam un sprijin, o alinare şi un răspuns
la întrebările şi temerile noastre. De cele mai multe ori, paşii ni se
îndreaptă spre lăcasul sfânt, spre biserica, şi acolo, în genunchi, aflăm răspunsul
şi sprijinul căutat. Recent, biserica noastră - Biserica Sfânta Maria din
Dacula, Georgia a avut parte de cel mai important şi frumos eveniment din viaţa
sa, Sfinţirea. Dacă până acum noi, credincioşii, mergeam la biserica duminică
de duminică şi alături de Preotul parohiei noastre, Nicolae Clempuş participam
smeriţi la Sfânta Evanghelie, acum avem un motiv în plus să ne îndreptăm pașii
și gândurile spre frumoasa noastră biserică. Îmbracată în straie de sărbatoare,
învăluită în dragostea tuturor celor prezenţi, biserica noastră a trecut
“oficial” în rândul bisericilor ortodoxe româneşti din America, sfântă a fost
şi este în inimile şi sufletele noastre din prima zi de când a luat fiinţă.
Biserica Sfânta Maria s-a născut în anul 2000 în casa
unuia dintre creştinii ortodocşi din Atlanta. Geneza acestei Biserici este
parcă desprinsă din scrierile biblice, mai precis din epistolele pauline în
care Apostolul vorbeşte foarte des despre Bisericile pe care le-a înfiinţat şi
grija pe care o poartă fiecărei comunităţi creştine care s-a născut prin zelul
său misionar. La fel ca în primele secole creştine, în America modernă
credincioşii au început, într-o casă simpla şi în condiţii modeste, lucrarea
Domnului.
Cu
ajutorul lui Dumnezeu şi sprijinul acordat de către Înalt Preasfinţitul
Alexios, Mitropolitul Ortodox Grec din Atlanta, prima Sfântă Liturghie a avut
loc pe data de 23 decembrie 2001 în capela Ortodoxă greacă Sfânta Barbara din
Greenwood Cemetery, Atlanta. La slujbă au participat cele patru familii fondatoare
ale misiunii: Petru Ioan & Viorica Cherchezan, Mircea & Georgeta
Maghiari, Nicolae & Luminiţa Borzea, Carmen Popovitch şi mama ei, Tudora
Georgescu împreună cu familia Părintelui Nicolae Clempuş: Dan Sorescu, George
& Violeta Sorescu, d-na preoteasă Roza Elena Clempuş.
În
afară de distanţa mare parcursă de credincioşi pentru a veni la slujbă se
adaugă faptul că fiind izolată de lumea modernă, capela nu avea curent electric,
erau folosite numai lumânări şi fiecare clipă petrecută acolo era o adevărată
jertfă în slujire. În aceste condiţii neconfortabile pentru o societate modernă
s-au desfăşurat primii trei ani de activitate. Din ce în ce mai multe familii
se alăturau preotului Nicolae Clempus şi acestei misiuni, şi se cuvine sa-i
amintesc aici pe cei ce s-au implicat cel mai mult în buna desfăşurare a
activităţilor administrative: Mihai & Codruţa Campian, Valentin &
Carmen Lazăr, Solomon & Mihaela Lazăr, Ionel & Amalia Soran, Adolf
& Stefana Pauli şi alţii.
Fiind
şi ei parte din membrii fondatori ai Bisericii Ortodoxe Române Sfânta Maria şi
văzând strădania credincioşilor români din zona Atlantei, familia Mihai şi
Codruţa Campian au donat misiunii Sfânta Maria doi acrii de teren în oraşul Dacula
pentru construcţia unei noi Biserici. Pe data de 23 aprilie 2003 au fost
semnate actele de donaţie şi din acel moment a început să ia contur îndrăzneţul
plan al tinerei biserici Sf. Maria de a avea o proprietate şi Biserică proprie.
Din
cauza lipsei de spaţiu şi a distanţei parcurse de credincioşi până la capela
Sf. Barbara, în vara anului 2005 se ia decizia închirierii unei săli sociale
aparţinând Bisericii Romano-Catolice Sf. Patrick din Norcross, Georgia. Fiecare
slujba era susţinută prin efort şi strădanie pentru amenajarea şi pregătirea
acestei săli, care deşi era modestă, era arhiplină la fiecare Sfântă Liturghie.
În
toamna anului 2006 începe procesul de pregătire a terenului pentru noua
construcţie a Bisericii. Timp de un an se fac pregătirile necesare de amenajare
a proprietăţii şi ridicarea mai multor ziduri de protecţie pentru siguranţa
construcţiei şi protecţia mediului. În anul 2007 mica proprietate este pregătită
pentru construirea sfântului locaş, Prea Sfinţitul Ioan Casian, Episcopul Vicar
al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din cele două Americi, sfinţeşte piatra de
temelie pe data de 12 August, 2007.
Bucuria
duhovnicească a credincioşilor, frumuseţea naturii din jur, liniştea locului au
contribuit la elanul şi dedicaţia întregii comunităţi pentru ridicarea acestei
Biserici. Pe data de 15 aprilie 2008, în sfânta noapte de Înviere, a avut loc
prima Sfântă Liturghie în Biserica nou-construită. Visul devenit realitate a
adus lacrimi de bucurie, dar şi de recunoştinţă pe faţa tuturor ctitorilor
acestor biserici şi a celor prezenţi.
Pe
data de 23 august 2008 Înalt Preasfinţitul Nicolae deschide oficial noua
Biserică Sfânta Maria cu hramul Acoperământul Maicii Domnului. Cu ocazia
acestei vizite misionare a Ierarhului nostru, Pr. Nicolae Clempuş, preotul
nostru paroh, este ridicat la treapta de iconom-stravrofor. Biserica este
înfrumuseţată pe rând cu pictură în sfântul altar, noul iconostas, candelabru,
mobilier bisericesc etc.
Pe
data de 5 mai 2011, în febra pregătirilor, cu două săptămâni înainte de data
stabilită pentru sfinţirea Bisericii, Dumnezeu ne trimite o încercare care va
rămâne mult timp în memoria comunităţii noastre. Un incendiu izbucnit la 4:00
am produce pagube devastatoare noii clădiri. Incendiul produs va necesita o
remodelare amănunţită a interiorului Bisericii. Timp de patru luni Sfânta
Liturghie se va desfăşura în aer liber în timp ce clădirea Bisericii este în
reconstrucţie. Reconstructia bisericii aduce îmbunătățiri construcţiei iniţiale
şi cu această ocazie s-a construit actualul balcon pentru corul Bisericii.
Încercarea
primită de biserica noastră se transformă în binecuvântare, binecuvântarea lui
Dumnezeu împletită cu un efort continuu venit din partea tuturor enoriaşilor
acestei sfinte Biserici care prin eforturile lor unificate au dăruit
comunităţii din Atlanta un nou locaş de închinare pregătit să fie sfinţit şi
dedicat lui Dumnezeu chiar de ziua hramului.
Pe
29 Septembrie, 2012 cu două zile înainte de sărbătoarea Acoperământului Maicii
Domnului Biserica Sfânta Maria a fost, în sfârşit, prin voia lui Dumnezeu,
sfinţită. Înalt Preasfinţitul Nicolae, Arhiepiscopul nostru, Înalt
Preasfinţitul Alexios, Mitropolitul grec din Atlanta, Preasfinţitul Ioan Casian,
Episcopul nostru Vicar, Pr. Nicholas Apostola, Pr. David Hudson şi un sobor de
preoţi din zona metropolitană a Atlantei s-au fost alăturat Pr. Nicolae Clempuş
si enoriasilor prezenţi la praznicul sfinţirii.
“Sfinţirea Bisericii noastre a fost
un eveniment de suflet care a încununat o perioadă de zece ani de
activităţi" - ne împărtăşeste preotul nostru
Paroh Nicolae Clempuş - “Zece ani binecuvântaţi de Dumnezeu pentru a
zidi CASA DOMNULUI în aceste meleaguri. Când zic binecuvantări mă refer şi la
încercările prin care am trecut, încercări care ne-au întărit şi care ne-au
adunat. Îmi aduc aminte momentul sfinţirii locului unde urma să fie ridicată
Biserica, când pe piatra de temelie a fost turnată apa sfinţită, şi Episcopul a
rostit cu voce tare un fragment din Sfanta Scriptură: “Dumnezeu este în locul
acesta” este de fapt cuvântul lui Iacob când are viziunea scării care ducea
spre cer. Din acel moment cerul s-a unit cu pământul în acel loc. Din acel
moment noi am început să primim de sus binecuvântare şi să
dăruim înapoi o CASĂ A DOMNULUI
care se înalţă către cer ca o jertfă a sufletelor noastre. Aceasta este şansa
noastră, aceasta este mântuirea, întâlnirea noastră cu Dumnezeu, prin aceste
gesturi de sfinţenie.
Toată lucrarea noastră s-a încununat
cu slujba de sfinţire. Sufletele noastre care constituie căramizile din zidul
Bisericii, jertfa noastră curată adusă lui Dumnezeu au fost sfinţite împreună
cu clădirea. Am fost REINNOIŢI, SFINŢIŢI şi BINECUVANTAŢI cu o slujbă deosebit
de profundă, o adevarată lucrare a Duhului Sfânt.
Nimic nu este mai presus sau mai
important în viata noastră decat o astfel de întâlnire cu Dumnezeu prin
sfinţenie. Rugăciunea de sfinţire ne aduce aminte de acest lucru: “…Această
casă Tatăl a zidit; această casă Fiul a întărit; această casă Duhul a înnoit, a
luminat şi a întărit, sfinţind sufletele noastre!”
Suntem recunoscători celor care au
fost şi sunt alături de noi în această frumoasă comunitate pusă sub Sfântul
Acoperământ al Maicii Domnului. Sperăm ca toţi cei care doresc să-I slujească
lui Dumnezeu curat şi smerit, cu binecuvantare, dar şi cu jertfă să se alăture
enoriaşilor noştri pentru ca împreună să lăsam copiilor noştri un loc de
rugăciune, o Biserică si o cale către cer.”
Slujba
de sfinţire a fost urmată de o agapă creştinească şi gospodinele parohiei
noastre în frunte cu d-na Viorica Chercheza, preşedinta Comitetului Doamnelor
din Biserica Sf. Maria, au dat dovadă de un talent culinar remarcabil: micii,
sarmalele şi prăjiturile servite au fost delicioase. Pentru că tot suntem la
capitolul bucătarie, se cuvine să menționez gustoşii langoşi făcuţi cu dragoste
şi mult talent de Betty Jac, talentata noastră cofetăreasă!
Ne-am
bucurat apoi să fim împreună şi să urmărim programul
artistic oferit de tinerii bisericii noastre conduşi de instructoarea Monica
Lenghel, pe care o felicit şi pe această cale pentru dedicaţia şi talentul său.
Au fost la înălţime şi minunaţii dansatori ai bisericii noastre surori,
Biserica Sf. Împaraţi Constantin şi Elena din Lilburn, Georgia, însufleţiţi de
spiritul dinamic al d-nei Irina Milici, instructoarea formaţiilor de dansuri
populare "Bucovina" şi "Moştenitorii" precum şi de dl.
Marian State, instructorul formaţiei de dansatori juniori
"Ghiocelul". Nelipsiţi de la petreceri, d-na Daniela Ilitescu, dl.
Tsucu Stoica şi formaţia instrumentală condusă de dânsul ne-au încantat cu
programul artistic oferit. S-au legat prietenii, s-au rememorat evenimente
importante din viaţa şi traseul spiritual al bisericii noastre, am petrecut împreună
clipe unice care vor rămane mult timp în amintirea noastră, ecoul unei zile
minunate, ziua în care am sărbatorit împreună Sfinţirea bisericii noastre. Vă
invit să vizionaţi link-ul de mai jos pentru a vedea mai multe imagini de la
sfinţire: http://www.youtube.com/watch?v=s1-LMeMdXes
Cuvintele
sunt sărace să transpună emoţiile şi bucuriile sufleteşti ce au inundat
sufletul nostru, al tuturor celor prezenţi. Am simţit cu toţii că deşi departe
de casă, trăim şi gândim româneşte, că avem aceeaşi credinţă strămoşească pe
care suntem datori să o transmitem copiilor şi nepoţilor noştri. Ştiu că
printre icoane se ascund uneori tot felul de oameni, iar printre oameni tot
felul de îngeri, printre toţi însă, lumina sfântă şi dragostea de Dumnezeu şi
de semeni, fie ca ea sa vă lumineze sufletul mereu! Vă aşteptăm cu drag să
treceţi pragul bisericii noastre! Pentru mai multe informaţii, vă rog să
accesaţi link-ul http://www.stmaryro.org/
Spuneti NU
hotarit VIOLENTEI! :Cazul Simona
Tibu, romanca batuta de un politist din Alberta
de CRISTINA SOFRONIE si RAZVAN DUPLEAC -ZigZag Roman-Canadian
Medicul stomatolog Simona Tibu (41 de ani),
romanca stabilita in Canada, a fost batuta de un politist rutier pe autostrada
ce face legatura intre Camrose (oraselul din Alberta in care ea locuieste) si
Edmonton (acolo unde se afla cabinetul sau medical).
Simona
Tibu a terminat Facultatea de Stomatologie la Tirgu-Mures in 1997. Dupa rezidentiatul
la Policlinica Titan din Bucuresti, a urmat doi ani de specializare la
Facultatea de Stomatologie din Capitala. Plecind din Romania in Canada cu
diploma de medic specialist stomatolog, s-a stabilit la Toronto in 2001 si a
fost admisa la University of Toronto, cotata cea mai buna institutie de
invatamint superior in stomatologie din Canada. A absolvit in 2006 cu titlul de
Doctor of Dental Surgery si in 2007 s-a mutat in Alberta, in prezent lucrind in
Edmonton.
Dupa ce a fost oprita (3 august) de un politist
pe motocicleta pentru exces de viteza in trafic, acesta, povesteste Simona, a
inceput sa lovesca cu pumnul in geamul masinii cerindu-i sa-i prezinte actele.
"I-am spus ca o voi face, daca inceteaza sa mai loveasca masina" si,
spune ea, l-a averitizat ca in caz contrar il va filma cu telefonul mobil.
Acela a fost momentul in care Simona afirma
ca omul legii a devenit foarte violent, iar ce a urmat a fost un adevarat
cosmar: i-a pus catusele si a lovit-o peste sini, iar tipetele sale l-au
infuriat si mai mult pe politist, care a trintit-o la pamint si a lovit-o
puternic, urmele violentei fiind vizibile la nivelul capului si al intregului
corp. Vazind momentul in care era presata de masina cu fata si avind catusele
la miini, un sofer din trafic, ce se oprise sa vada ce se intimpla, a sunat el
insusi la 911. La locul incidentului s-a deplasat un alt echipaj de politie
care a chemat abmulanta pentru a o transporta pe Simona la spital.
Acum Simona Tibu este acuzata de opunerea
rezistentei la arestare si obstructionarea justitiei. Politistul care a
agresat-o violent nu se afla (inca) sub nici o acuzare, pe perioada in care se
afla sub investigare fiind transferat la munca de birou.
Romanca nu vrea sa lase lucrurile asa si a
contactat deja o firma de avocatura pentru a o reprezenta in acest proces ce va
incepe in luna septembrie.
Simona: " Am simtit ca daca politistul
imi mai face ceva, mor acolo"
-
Relatati-ne cum s-au petrecut faptele in acea zi de simbata, 3 august.
-
Inlocuiam un dentist care era in vacanta si mergeam la cabinet sa ma ocup de
pacientii sai. Plecasem de acasa, din oraselul Camrose, si mergeam pe Austrada
21 spre Edmonton. La un moment dat am depasit un politist pe motocicleta,
grabindu-ma sa ajung la pacienti. Mergeam cu 130 km/h in zona de maxim 100 km/h
si l-am enervat ca l-am depasit. M-a oprit, a venit pe partea dreapta a
masinii, pe partea pasagerului, si mi-a batut violent cu pumnul in geam. Am mai
fost oprita de Politie, nu a fost prima oara, insa nimeni nu mi-a batut cu
pumnul in geam. Am deschis geamul complet pe partea mea si i-am spus sa nu imi
mai loveasca masina, caci e proprietatea mea si nu are dreptul sa o loveasca.
Atunci s-a enervat, a inceput sa tipe, cerindu-mi actele masinii, carnetul de
conducere si asigurarea auto. I-am raspuns ca i le dau daca nu imi mai loveste
masina, iar daca continua sa bata in masina il voi inregistra. Aveam un IPhone
in mina dreapta. Atunci s-a enervat si mai tare, m-a lovit peste mina in care
aveam telefonul si mi-a ordonat sa ies imediat din masina.
L-am auzit spunindu-mi: ''O sa te calc in
picioare''
Am
iesit, eram deja in stare de soc, caci ma lovise peste mina in care aveam
telefonul. Mi-a pus imediat catusele la miini, s-a pus in spatele meu, m-a
imobilizat si cu miinile m-a lovit peste sini, mi-a facut vinatai peste sini.
Am inceput sa tip, nu aveam cum sa ma apar, cu catusele la miini nu aveam decit
vocea cu care sa ma apar. Tipam dupa ajutor, sperind sa se opreasca cineva.
Politistul m-a luat cu forta si m-a pus in spatele masinii, presindu-ma cu zona
pelvisului inspre portbagajul masinii. I-am simtit organul sexual si atunci cu
degetele l-am impins de mine. Am tipat cit am putut de tare si la un moment dat
am simtit o lovitura in cap, prabusindu-ma pe asfalt.
Nu
am avut cum sa ma apar, nu am putut sa imi protejez capul cu miinile, capul
mi-a cazut ca un bolovan pe asfalt. L-am auzit spunindu-mi: ''O sa te calc in
picioare''. Eram in stare de soc, plina de singe, pe asfalt mi-a curs singe de
peste tot, din cap, din nas, de peste tot. Simteam lovituri pe corp, credeam ca
se urca pe mine...
Am
vazut un om care se apropie vorbind la celular si am strigat dupa ajutor. L-am
vazut apoi pe acel om ca se intoarce si atunci am simtit ca daca politistul imi
mai face ceva, eu mor acolo... nu mai rezistam.
Ulterior
am fost dusa la spital. Am rugat o prietena sa faca public cazul, povestindu-i
ce mi s-a intimplat. In urma acestei actiuni, cineva a contacta-o pe prietena
mea, spunind ca socrii sai au fost martori la incident si au facut poze. Asa am
reusit sa intru in contact cu o doamna, care mi-a dat o declaratie scrisa,
fiind decisa sa ma ajute.
In
declaratie, pe care o puteti publica fara a dezvalui insa numele martorei,
scrie ca a vazut masina oprita de serif (politist -n.r) si a sesizat de la
geamul casei cum acesta isi punea piciorul intre piciorele mele si ma presa
inspre masina, ca sa ma umileasca. Cum i s-a parut foarte ciudat, doamna si-a
chemat sotul. Nu au iesit insa afara din casa. Incidentul s-a intimplat pe
autostrada, insa familia respectiva are o casuta chiar linga drum. Am avut
noroc, ea a asistat la scena si a facut poze din geamul casei, pe care mi le-a
trimis ulterior.
Am
contact apoi GlobalNews si i-am rugat sa anunte ca daca mai sint si alti
martori sa ma apeleze. Asa am primit un e-mail de la GlobalNews in care mi se
spunea ca martorul care s-a oprit pe autostrada (cel cu celularul) a fost gasit
si este dispus sa vorbeasca cu mine. Si el mi-a dat o declaratie, am fost la el
impreuna cu o prietena si celalalt martor - femeia care a vazut totul din casa.
In
explicatiile date, confirma ca am fost impinsa de trupul serifului inspre
masina, moment in care el a sunat la 911 si s-a indreptat spre masina lui, in
care se afla sotia sa. In secundele in care a fost intors cu spatele la noi eu
am fost doborita la pamint, iar asta l-a enervat foarte mult. Initial eram
presata in spatele masinii, iar cind s-a uitat inapoi eram deja pe asfalt,
plina de singe. Acest martor nu a facut poze, insa a stat acolo, la locul
incidentului, spunindu-le celor de la 911 ca este pompier si ca poseda un
certificat de prim ajutor. Acest om care stie cind cineva are nevoie de
prim-ajutor mi-a spus ulterior ca a crezut ca voi intra in stare de soc. Tot el
a declarat ca l-a vazut pe serif punindu-mi genunchii in spate, eu fiind pe
jos, pe asfalt, plina de singe.
Nu ma las!
Seriful
a incercat sa ma intimideze, dar eu nu ma las. Nu am facut nimic gresit si nu
mi-e frica.
Am
fost acuzata ca m-am opus arestarii efectuate de un politist. Am primit o
hirtie (Promise to Appear/Promesse de comparaitre) sa ma prezint la Tribunal
pentru invinuirea de atac asupra unui ofiter de politie, deci am fost acuzata
ca eu l-am atacat pe el, opunindu-ma arestarii si impiedicindu-l sa isi
exercite controlul prin neprezentarea actelor.
Cind
mi-a legat miinile l-am intrebat de ce face asta. Pentru ca nu ii arat actele,
mi-a raspuns. Eu ti le arat, i-am spus, scoate-mi catusele sa iau singura din
geanta permisul de conducere si celelalte documente.... Dar atunci era intr-o
stare in care nu mai aveam cu cine vorbi...
Cred
ca l-a enervat... Nu pot stii precis, fac o presupunere acum, dar cred ca l-a
enervat mai intii ca l-am depasit, apoi ca a vazut ca vorbesc cu un puternic
accent est-european, deci nu sint de origine din Canada, mai sint si femeie...
Pe
Facebook-ul de la GlobalNews am fost numita tiganca, s-a scris ca sint o
romanca tiganca...
Astept
ca avocatul meu sa se intoarca din vacanta pentru a pregati o campanie de
protest. Nu este o campanie de sprijinire a mea, asa cum gresit s-a inteles
initial, caci sint capabila sa ma sprijin singura. Ci o campanie de destituire
din Politie a celui care m-a batut.
Noi
nu platim Politia in Canada ca sa ne brutalizeze.
Golden Gate Bridge
Gandacul de Colorado
Duminica, 27 mai, 2012,
Golden Gate Bridge şi-a sărbatorit ziua de naştere, alaturi
de nişte jocuri superbe de artificii si " laser display",
jocuri care, au încântat miile de spectatori prezenţi
la aniversarea a 75 de ani de existenţă a celui mai admirat şi mai vizitat
pod din lume - Golden Gate Bridge, perla oraşului San Francisco.
Golden
Gate Bridde şi-a etalat, ca de obicei, mantia tradiţionala de ceaţă, specifică
zonei unde se află amplasat, dar, ca la un semnal invizibil, ceaţa s-a dispersat
chiar cu puţin timp înainte să înceapă show-ul de artificii si de laser
care a durat timp de 18 minute. Miile de spectatori care s-au
aliniat intre Fort Point South si Pier 39, zona Embaracadero - un loc
idilic de promenadă pe marginea oceanului, undeva in apropiere de celebra
inchisoare Alcatraz - au fost fascinaţi de superbul joc de artificii şi de
"desenele" inedite cu laser.
Unii
au ales să sarbatorească evenimentul pe bicicleta sau la pas, pe cele doua alei
pietonale ale podului, in timp ce alţii au preferat o plimbare cu bărcile si
vaporaşele de agrement pe sub celebrul pod...
Golden
Gate Bridge este perla orașului San Francisco, este simbolul orașului San
Francisco, este podul cel mai fotografiat și poate cel mai vizitat pod din
lume. A fost declarat una dintre minunile moderne din lume (Modern Wonders of
the World) de către American Society of Civil Enginners. Golden Gate Bridge
este la fel de frumos pe timp de zi, pe timp de noapte sau pe timp de ceață și
mărturie stau și fotografiile atasate.
Din păcate, nu am putut fi prezent sa ii urez personal
" La multi ani" acestui giuvaer arhitectural, dar rememorez cu
placere clipele când am avut plăcerea şi onoarea să fiu oaspetele acestui
minunat pod. Se intampla acum cateva luni, când, m-am decis să experimentez,
first hand, frumusețea izbitoare a acestei minunății inginerești,
"atacând" la opincă, una dintre cele două alei pietonale, care leagă
partea nordică a orașului San Francisco, cu Marin County. Aceste alei
(walkways) sunt destinate pietonilor, dar și bicicliștilor și celor cu
rollerblades și sunt deschise între orele 5 am și 9 pm. Aleea din Est este
deschisă pentru bicicliști și pe timp de noapte, fiind însă, închisă
pentru pietoni.
Mărturisesc
că m-am bucurat ca un copil mic când am pășit pe Golden Gate Bridge și o
senzație instantanee de bine mi-a străfulgerat ființa la atingerea acestui pod.
Era o senzație greu de explicat în cuvinte, trebuia să fii acolo pentru a
realiza momentul impactului; era o stare de euforie care îmi gâdila endorfinele
și mă purta într-o stare feerică de vis - o stare de fericire. Este un loc
ideal pentru cupluri de îndrăgostiți (fie ele de același sex sau de sex
diferit, că deh, suntem în San Francisco, cel mai liberal oraș din State), dar
și pentru familii cu copii sau cupluri ajunse la „golden age". In timp ce
contemplam imaginile superbe de pe pod, Golden Gate Bridge m-a rasfatat cu un
moment inedit si emotionant al carui martor ocular am fost: o cerere în
căsătorie, undeva pe la mijlocul podului!
EL
îngenunchiase și îi oferise un inel persoanei iubite... în acest timp, EA,
tremura și lăcrima de emoție... lumea s-a oprit pentru câteva minute si a
savurat acel moment liric si fortuit al ritualul inedit, alaturi de cuplul de
indragostiti.
După
ce iubita sa, si-a revenit din socul emotional, a răspuns printre
lacrimile de fericire care se rostogoleau pe obrajii inrositi de fericire, cu
un simplu, dar hotarat: „DA"! Spectatorii ad-hoc al acestui superb moment
emotional au izbucnit în aplauze. EL a luat-o în brațe și a sărutat-o cu
pasiune, după care au plecat îmbrățișați către intrarea în San Francisco...
Golden Gate Bridge devenise „nașul" neoficial al acestui cuplu fericit!
După
acest eveniment total neașteptat, dar liric și plin de sensibilitate, mi-am
rasfatat retina, admirand cu ajutorul echipamentul din dotare (un binoclu
performant), nu mai puțin celebra fostă închisoare Alcatraz - unde Al Capone a
fost unul dintre faimoșii „rezidenți" - aflată la câțiva kilometri
depărtare. După ce am făcut o „cură" de Alcatraz, via binoclu, mi-am mutat
privirea în dreapta mea unde am putut admira silueta și arhitectura orașului
San Francisco... în acest timp pe sub pod trecea un megaship de croazieră și,
of course, că panorama să fie completă , deasupra noastră survola un hidroavion
(o modalitate excelentă pentru turiști de a experimenta un"bird view"
și a admira insula Alcatraz, Fisherman's Warf, Angel Island, Bay Bridge sau
Downtown San Francisco).
Golden
Gate Bridge îmi răsfățase toate simțurile cu aceste superbe imagini... am
închis pentru un moment ochii și am respirat cu nesaț aerul deosebit al
oceanului care se lasă gâdilat de o briza gentilă și plăcută, made în San
Francisco Bay. După acest intermezzo de răsfăț personal de la mijlocul podului,
am luat-o din nou la opincă și m-am îndreptat către capătul podului, spre
intrarea în San Marino County, unde am făcut stânga împrejur si m-am intors
înapoi, către locul unde parcasem mașina.
De ce numele de Golden Gate Bridge?
Mulți
cred că numele de Golden Gate Bridge vine de la culoarea international orange
care dă impresia de golden, dar în fapt, adevărul este altul... Golden Gate se
refera la strâmtoarea Golden Gate Strait care face legătura dintre Oceanul
Pacific și Golful San Francisco. Strâmtoarea are aproximativ 3 mile (4.8
km) și a fost numită așa, de către Army Captain John C.Fremont în anul 1846.
Golden Gate Bridge cucerește Hollywood-ul
Hollywood-ul,
la rândul lui, nu a putut nici el să stea departe de acest magnetism pe care îl
emană aceast giuvaer arhitectural, fiind și el atras și fascinat de miticul
Golden Bridge, care a fost scenă a 26 de filme printre care aș aminti: The
Maltese Falcon (1941), Escape în the fog (1945), Vertigo (1958), Superman
(1971), The Domino Principle(1977), The Rock (1996), Interview with a vampire
(1994), Star Trek (2009), Final Analysis (1992) și cel mai recent film
„Going the distance" (2010 - un film cu Drew Barrymore)
Câteva date tehnice
Construcția
acestei „Modern Wonders of the World" a început pe 5 ianuarie 1933 și a
durat până în anul 1938, când pe 28 mai, a avut loc deschiderea oficială.
Inginerul șef Joseph B. Strauss a compus și un poem, „The Mighty Task is
Done" în cinstea acestui eveniment.
În
anult 1937, Golden Gate Bridge a fost cel mai lung pod suspendat, având o
lungime de 1280 de metri, distincție care a menținut-o până în anul 1964... de
atunci a mai fost depășit de alte 8 poduri, dar în SUA rămâne pe locul doi,
după Verrezano-Narrows Bridge din New York City. Lungimea totală este de 2737
de metri, iar turnul de suspensie are o înălțime de 211 metri deasupra apei,
distanța dintre podul propriu zis și apă fiind de 75 de metri.
De ce culoarea portocalie a podului?
În
fapt este orange vermilion și a fost selectată pentru că îmbunătățește
vizibilitatea pentru vasele care trec pe sub pod și pentru că se potrivește
foarte bine peisajului din jur și da un contrast deosebit între cer și apă. În
anul 1965 culoarea originală a fost înlocuită datorită coroziunii.
Taxa de colecție
Pe
data de 19 octombrie 1968, Golden Gate Bridge a fost primul pod major din lume
care a instituit „toll colection" ( taxa de trecere) și de atunci și alte
poduri au urmat acest exemplu care a fost unul de succes. În prezent taxa de
trecere a podului (numai pentru mașini) este de $5 pentru cei cu abonament și
de $6 pentru cei care plătesc cash. Ca un fapt divers, se estimează că de la
deschiderea oficială din anul 1937 și până în aprilie 2011 au trecut aproape
două miliarde de mașini.
Destinația cu cele mai multe sinucideri
Golden
Gate este, din păcate, destinația cea mai căutată din lume pentru cei care aleg
să încheie conturile cu viața. Rata de fatalitate este de 98%, dată fiind
distanță de 75 de metri dintre pod și apă și viteză de impact de aproximativ
120 km/oră. Cei puțini care reușesc să supraviețuiască impactului mor din cauza
hipotermiei sau pur și simplu se îneacă. Se estimează că au avut loc peste 1200
de sinucideri de la inaugurarea podului, o medie de 30 de sinucideri pe an.
Până în anul 2006 s-au contabilizat doar 26 de supraviețuiri. Pentru a preveni
sinuciderile s-au instalat „suicide hotline telephones" și patrule de
polițiști pe biciclete care să fie în alertă și să încerce să prevină
eventualele tentative de sinucidere. În anul 2006 s-a filmat controversatul
film „The Bridge", care a fost filmat de-a lungul unui an întreg, 2004, cu
ajutorul a două camere montate în două locații diferite, camera care
înregistrau non-stop de-a lungul zilei și care au înregistrat 23 de sinucideri
și au reușit să prevină alte câteva tentative. În film au fost intervievați
prietenii, familiile și martorii celor care s-au sinucis și au fost oferite în
detalii mărturii despre motivele care au stat la bază acestor sinucideri:
depresii, droguri, boli mentale, decepții în dragoste sau motive financiere. O
mărturisire a unuia dintre prietenii celor care s-au sinucis: „Nu știu de ce se
omoară unii. Toți trecem prin momente de disperare. Pentru mulți dintre noi
însă răsare soarele... Chiar nu știu de ce se sinucid. Poate vor să se
elibereze de o durere sau poate vor să zboare cu adevarat"
Este
o vorbă care spune: „Vedi Napoli , e puoi muori"... eu aș parafraza cu:
"See Golden Gate Bridge, and live happily ever after!"
La multi ani, Golden Gate Bridge!
A murit regizorul unei lovituri de stat
Silvia
Jinga -Curentul International
Nu ştiu dacă
istoria filmului îl va reţine pe Sergiu Nicolaescu, ştiu însă că istoria va
reţine numele lui pentru contribuţia masivă la regizarea loviturii de stat
căreia i-a dat aspectul unei revoluţii în care unii tineri au crezut şi au
plătit cu inocenţa şi buna lor credinţă. Căci dacă se spune pe bună dreptate că
Ion Ilici Iliescu are mâinile pătate cu sânge, afirmaţia i se poate tot atât de
bine aplica şi lui Sergiu Nicolaescu pentru mai multe din faptele sale.
Sergiu
Nicolaescu (1930-2013) a fost printre favoriţii dictaturii comuniste,
beneficiind de sprijin financiar în realizarea unor filme istorice precum Mihai-Viteazul
sau Dacii care serveau orientării naţionalist comuniste a regimului
Ceauşescu. A trăit, cum s-ar spune, în
stratosfera clasei politice conducătoare, împărtăşindu-se din toate
privilegiile ei. Nimic nou sub soare. Dintotdeauna pătura dominantă şi-a avut
aliaţii ei în cultură şi artă bine remuneraţi. Lovitura de teatru apare în
momentul în care actorul şi regizorul Nicolaescu se implică total în procesul
loviturii de stat, ajutând din răsputeri la mascarea ei printr-o revoluţie, în
care atrage mii de oameni în Bucureşti prin îndemnuri lansate la postul
naţional de televiziune. Interesant ni se pare că în 1988 Sergiu Nicolaescu se
împrieteneşte cu colonelul Ion Nicolescu, comandantul unei unităţi de armată la
Ploieşti. Se spune că din călătoriile sale în Occident, inclusiv în Noiembrie
1989 în Germania Federală, regizorul şi-a adus arme pentru că, zicea el, simţea
că se pregăteşte ceva. Lucrurile se leagă între ele. În 22 decembrie 1989 el
este acela care l-a chemat pe colonelul de la Ploieşti să se deplaseze la
Bucureşti împreună cu cei 1600 de militari şi tot el i-a întâmpinat la intrarea
în Bucureşti. Acelaşi om care invitase o armată în Bucureşti, o armată care a
dezlănţuit un război teribil împotriva populaţiei, îi instiga în aceeaşi zi pe
bucureşteni să iasă în stradă şi să vină la televiziune cu milioanele. Uitase
oare regizorul că nu dirija o luptă pe platou, ci se juca cu însăşi viaţa
oamenilor, a acelora care suferiseră la cozi interminabile pe când el ducea un
trai de huzur? Şi oamenii l-au ascultat ca să moară cei mai tineri şi mai
inocenţi dintre ei. Aşa că atunci când afirmăm că Sergiu Nicolaescu ar fi
trebuit să fie întemniţat ca şi mentorul lui Iliescu nu facem o afirmaţie
gratuită.
Sergiu
Nicolaescu a netezit pas cu pas impunerea lui Iliescu în acele zile în prim
planul politic al României, chemându-l la televiziune, salvându-l dintr-un moment
stânjenitor ca acela când comunistul înrăit s-a adresat mulţimii cu „tovarăşi”,
fiind huiduit. De altfel regizorul nu se sfieşte să-l prezinte pe Iliescu ca
fiind „un comunist convins” care are caracter. Cu adevărat „curat murdar”. Tot
ce a urmat în istoria ţării după 1989 a demonstrat perfidia regizorului şi a
liderului putchist. Semnificativ mi se
pare de asemenea că Nicolaescu se referă la „marea Uniune Sovietică”, adevărata
prietenă a noastră. Când Petre Roman a fost auzit vorbind cu consulul sovietic
la Bucureşti de către un martor ocular, Sergiu Nicolaescu se afla şi el în
preajma diplomatului şi nu întâmplător. Ştim astăzi că tot de la Răsărit ne-a
venit lumina şi în Decembrie 1989, iar Sergiu Nicolaescu, Iliescu, Silviu
Brucan, Petre Roman şi alţi foşti agenţi sau fii de agenţi cominternişti s-au
implicat într-o lovitură de stat cu consecinţe încă neprevăzute pentru istoria
contemporană a României.
Nu
mi se pare deloc întâmplătoare ascensiunea lui Sergiu Nicolaescu în timpul
regimului de dictatură. El este nepotul lui Nicolae Cambrea, cel care a format
divizia NKVD „Tudor Vladimirescu” din prizonierii români care au ales să treacă
de partea inamicului. Ana Pauker a fost direct implicată şi interesată în
constituirea acestei divizii. La propunerea lui Lavrenti Beria, Stalin însuşi
l-a numit pe Cambrea general de brigadă. Şi cum să nu fie Ana Pauker interesată
în formarea diviziei când în 1946 urmau alegerile generale în România,
falsificate de comunişti. În aceste alegeri generale Nicolae Cambrea a condus
Comisia Electorală a armatei şi se mai spune că Ana Pauker a fost amanta
acestui cap al armatei care a ales trădarea pe toate fronturile.
Culmea coincidenţei, peste ani
nepotul care nu va îmbrăţişa cariera armelor are totuşi de-a face cu o armată
pe care o convoacă în împrejurări decisive pentru soarta României. Pe amândoi
îi leagă acelaşi act de trădare a intereselor ţării faţă de „marea” putere de
la Răsărit.
Dacă Paul Goma s-ar fi întors în
ţară ca să dirijeze o insurecţie împotriva dictaturii ceauşiste ni s-ar fi
părut firesc şi salvator pentru că viaţa lui era o chezăşie pentru gestul lui
politic. Când însă un profitor al dictaturii comuniste este autorul montajului
de film cu execuţia Ceauşeştilor faptul nu poate decât să ne îngreţoşeze. Culmea
ipocriziei, Sergiu Nicolaescu a fost numit preşedinte (1990-1992) al Comisiei
Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989, iar din 1993
până în 1996 a fost vicepreşedintele onoratei comiţii. Deşi a fost printre cei
mai informaţi despre pregătirea şi desfăşurarea loviturii de stat, se înţelege
că a făcut tot posibilul ca nimic esenţial să nu transpară şi adevărul să fie
ascuns cât mai adânc. Numirea lui ni se
pare tot atât de hilară ca şi aceea a lui Horia Patapievici, azi consumată, în
fruntea ICR, de la tribuna căreia a proferat injurii la adresa poporului român,
a istoriei şi valorilor sale sau a lui Vladimir Tismăneanu, fiu de fost
politruc, în fruntea comisiei de deconspirare a crimelor comunismului. Să-i
lăsăm să vorbească despre aceste crime pe cei ce au suferit în închisorile
comuniste nu pe cei care s-au prevalat de favorurile regimului impus României
cu baionetele Armatei Roşii.
A
trecut la cele veşnice un răsfăţat al dictaturii comuniste care a ales fără
scrupule şi la sfârşitul vieţii rolul „emanatului” în sinistra farsă jucată
poporului român.
OFIŢERUL AMERICAN TUDOREL CALIGA A DEFILAT ÎN ESCORTA
PREŞEDINTELUI OBAMA
Simona Botezan - Miorita USA
Parada Inaugurală de la Washington a avut o surpriză foarte
plăcută şi pentru români. Ofiţerul american de origine română, Tudorel Caliga
din Woodbridge, Virginia, a defilat ȋn una dintre formaţiunile militare de
escortă a preşedintelui Obama, Port Security Unit – 305, formaţiunea de Rezervă
a Gardei de Coastă, sub comanda ofiţerului Michael Ferullo.
“Nu
merit ȋn nici un fel cuvintele de apreciere pe care mi le adresaţi. Nu am făcut
absolut nimic deosebit, nimic ieşit din comun. Pur şi simplu, soarta a decis să
am cinstea şi onoarea să fiu unul din cei aleşi să reprezinte, ȋn faţa naţiunii
şi a preşedintelui, aproximativ 50.000 de membri ȋn serviciu activ şi rezervişti,
dedicaţi trup şi suflet unei cauze mai mari decât ei ȋnşişi. Este vorba de
United States Coast Guard, unul din cele cinci servicii militare americane” a spus ofiţerul Tudorel Caliga, cu
modestia care-l caracterizează.
Parada Inaugurală de la Washington, D.C. a ȋnceput ȋn jurul
orei locale 3,30 pm. Traseul era plin până la refuz, atât din cauza cetăţenilor
care aveau tichete şi s-au dus ȋn tribune de dimineaţă ca să-şi ocupe locurile
pentru paradă, cât şi din cauza publicului fără tichete, care a umplut trotuarele
de pe Pennsylvania Avenue imediat după ȋncheierea ceremoniei “swearing-in” de
la Capitoliu.
Ne-a fost imposibil să mai găsim locuri ȋn tribune, aşa că
am urmărit parada din mulţime - o mulţime entuziasmată, care aştepta cu nerăbdare
sosirea celor 58 de formaţiuni selecţionate (din 2800 de aplicaţii) şi opt care
alegorice, care au defilat pe traseul tradiţional dintre parcul Marshall, Pennsylvania
Avenue şi Casa Albă.
Unitatea Pazei de Coastă, din care
face parte ofiţerul Tudorel Caliga, a fost una dintre cele 58 de formaţiuni
selecţionate pentru Parada Inaugurală din 21 ianuarie 2013. Unitatea a desfăşurat
anul trecut o misiune de şase luni ȋn Kuwait pentru securizarea ţărmului
şi protecţia porturilor strategice din
Golful Arabiei de Nord. Misiunea s-a ȋncheiat ȋnainte de Ziua Independenţei (4th
of July), iar rezerviştii s-au ȋntors acasă pentru a sărbători Ziua Naţională alături
de familiile lor. Despre misiunea ȋndeplinită cu succes anul trecut, ofiţerul
Tudorel Caliga mi-a spus:
“Formaţiunea
cu care am participat la festivităţi este compusă din 90 de membri, reprezentând Port Security Unit 305 (PSU-305),
unitatea la care sunt ȋn mod curent ataşat, ca locotenent ȋn detaşamentul de
suport tehnic şi armament. În 2 Iulie 2012, ne-am ȋntors acasă cu fruntea sus
după ce ne-am completat cu succes deplin misiunea ȋn Orientul Mijlociu. PSU-305
este concepută să intervină ȋn orice punct de pe glob ȋntr-un termen record şi
gata de acţiune; foloseşte o combinaţie letală de forţe maritime şi de uscat,
specializate ȋn operaţiuni de protejare şi securitate a obiectivelor importante
din zona litorală şi a porturilor maritime şi fluviale. În fruntea formaţiei
este Comandantul unitaţii, Commander Michael Ferullo, un rezervist ca şi mine,
ofiţer de poliţie ȋn viaţa civilă, extrem de implicat ȋn ultima perioadă ȋn eforturile de recuperare din distrugerile
provocate de uraganul Sandy.”
Înfiinţată ȋn mai 1999, Unitatea de Rezervă PSU-305 a Pazei
de Coastă, a participat la misiuni de securitate și protecţie ȋmpotriva terorismului, sabotajului, spionajului,
subversiunilor şi atacurilor. Unitatea are o carte de vizită impresionantă.
De-a lungul timpului a participat la operațiuni militare importante, cum ar fi:
Enduring Freedom, Desert Storm, Noble Eagle sau Uphold Democracy, dar şi la
operaţiuni de sprijin umanitar, de exemplu ȋn Haiti după cutremurul devastator
din ianuarie 2010.
Prezenţa locotenentului
Tudorel Caliga ȋn escorta preşedintelui american, ȋntr-o formaţiune care a
defilat ȋn Ziua Inaugurării pe Pennsylvania Avenue, reprezintă un moment inedit
şi o mândrie pentru comunitatea românească din America. Despre Parada Inaugurală
ofiţerul Tudorel Caliga mi-a mărturisit că i-a creat emoţii profunde:
„Defilarea ȋn ȋntregime, dar ȋn special momentele
de vârf ȋn care am prezentat onorul domnului preşedinte Barack Obama,
Comandantul Forţelor Armate Americane, vor ramâne ȋntiparite pentru totdeauna ȋn
memoria mea. Este vorba de sentimentul copleşitor de patriotism pe care ȋl simt
pentru ţara mea adoptivă - nu-l pot descrie ȋn cuvinte. Pentru mine personal şi
pentru PSU-305, aceasta a fost prima participare la o paradă / festivitate de
acest gen. Comparată cu alte Inaugurari, Inaugurarea 2013 desigur are o
semnificaţie specială pentru mine cel puţin, pentru că nu am fost, ca ȋn alte dăţi,
doar un spectator pe străzile Capitalei federale sau la televizor. Un alt ofiţer,
coleg din PSU-305, Commander Michelle Watson, s-a ocupat direct de securitatea
traseului de defilare, şi şi-a ȋndeplinit misiunea cu brio. Din cauza acestei
uriaşe responsabilităţi, nu a putut defila alături de noi, dar cu toţii ne-am
bucurat enorm când am auzit ȋncurajările ei de la o tribună, ȋn momentul ȋn
care ne apropiam de Casa Albă.”
Tudorel Caliga este ofiţer de carieră. A ȋmbrăţişat cariera militară ȋn
România, unde a absolvit Academia Navală „Mircea cel Bătrân” din Constanţa. În
Statele Unite şi-a ȋnceput serviciul militar ȋn 15 Septembrie 2001, la câteva
zile după infamul atac terorist de la World Trade Center, care a cutremurat
planeta şi a curmat viaţa a peste 3000 de oameni nevinovaţi, majoritatea
civili, de diferite naţionalităţi. Ziua neagră a celui mai sângeros atentat
terorist de pe teritoriul SUA l-a determinat pe Tudorel Caliga să-şi reia
cariera militară:
„
Pe vremea aceea aveam statutul de rezident permanent. Am pornit de jos, ca E-4.
În 2004 am obţinut cetăţenia americană. În 2005, am fost selectat pentru şcoala
de ofiţeri. În 11 ani de serviciu militar am fost mobilizat de 3 ori, şi mulţumesc
din suflet bunului Dumnezeu pentru că m-a avut ȋn grijă, să mă ȋntorc teafar
acasă alături de familie şi prieteni”, a declarat ofiţerul Tudorel Caliga
pentru ziarul Mioriţa USA, după Parada Inaugurală.
Mulţumesc ofiţerului Tudorel Caliga ȋn numele redacţiei şi al cititorilor, pentru
felul ȋn care ȋşi reprezintă - cu cinste şi onoare - ţara adoptivă, dar şi pe
cea nativă. Îi dorim puterea să ducă la bun sfârşit misiunile care-i vor fi ȋncredinţate
ȋn viitor şi puterea de a-şi ȋndeplini visele pe acest pământ „the land of the
free and the home of the brave”.
No comments:
Post a Comment