Concurs NARPA 2012: REPORTAJ

1.Adevarata poveste a familiei von Trapp din ‘’Sunetul Muzicii’’

In timpul Sarbatorilor de iarna ne plac povestile frumoase, cu sfirsit fericit. De la ’’a fost odata ca niciodata’’, la personajele care sint aproape de noi, cu griji ca ale noastre, rezolvate cu rabdare, intelegere, bunatate, generozitate, sinceritate si veselie - ca in Sunetul muzicii.

De cite ori ati vazut filmul Sunetul muzicii? Eu am pierdut numaratoarea, dar stiu ca am uzat o caseta video, un DVD, iar Blu-ray-ul mi-l reda o data pe luna! Si nu, nu m-am saturat: cunosc filmul pe de rost, si constat de fiecare data cit optimism degaja aceasta poveste adevarata. Caci da, povestea a fost adevarata! Familia von Trapp a existat si mai exista si azi! A existat in Austria si exista azi la Stowe, in Vermont, in Statele Unite. La 210 km de Montreal, la doua ore si jumatate de drum spre sud. Aceeasi familie von Trapp!

In film, Maria von Trapp ii spunea mereu maicii starete,scuzindu-se, ca unui copil nascut la munte ii ramine muntele in fire toata viata. |n realitate, acest sentiment a fost firul conducator al familiei von Trapp spre Luce Hill, muntele de la Stowe, in apropierea masivului Mansfield.

Astazi, Domeniul Familiei von Trapp este un complex hotelier fara cusur, care te intimpina cu primitoarea arhitectura tiroleza, cu exteriorul in lemn si muscate la fiecare balcon si fereastra. Cum treci pragul intrarii principale, care o vreme a fost si casa celor 12 membri ai familiei, ai senzatia ca intri intr-o poveste a fratilor Grimm, printre multe din piesele de mobilier ce au apartinut familiei austriece.

Multe rinduri au fost scrise despre familia von Trapp, dar numai una dintre carti a fost semnata, la Stowe, de Maria Augusta Trapp, in Duminica |naltarii a anului 1949. ’’Povestea familiei cintaretilor Trapp, spune Maria in prefata cartii, se vrea un imn de dragoste si multumire Tatalui ceresc’’. Fara sa vrei, chiar de la prima pagina compari imaginea din film, filmul, cu povestea scrisa de baroana von Trapp. Evident, nu tot ce se spune in film este adevarat, dar nici foarte departe. Dupa doua spectacole regizate si difuzate numai in Europa, povestea familiei von Trapp a ajuns la urechile compozitorului american Rodgers, care, impreuna cu textierul Oscar Hammerstein au pus in scena un spectacol jucat prima oara pe Broadway, la 16 noiembrie 1959. Cum muzicalul a fost un succes total, Robert Wise i-a ales pe actorii Julie Andrews (Anglia) si Cristopher Plummer (Canada, Toronto) sa joace cuplul Maria si Georg von Trapp in filmul ’’Sunetul muzicii’’. Dar beneficiile financiare nu au fost si pentru Maria! Caci, fiind intr-o pana financiara, ea isi vin-duse dreptul de autor pentru suma de 9.000 dolari. |n prezent insa, urmasii ei incaseaza din difuzari aproximativ 100.000 de dolari anual, suma ce reprezinta un nimic fata de incasarile enorme pe care le obtine o retea pre­cum NBC, cea care a cumparat drepturile de distributie.

Maria von Trapp, opusul imaginii Juliei Andrews

Una din intrebarile pe care si le pun multi este daca Julie Andrews a intilnit-o pe adevarata Maria in timpul filmarilor. Raspunsul este DA! Dar si in timpul a citorva talk show-uri, unde chiar au cintat impreuna.

Am cotrobait in toate interviurile ca sa aflu -pentru dumneavostra, cititorii ZigZag Roman-Canadian, care este exact secventa in care apare Maria in film. Pentru ca Robert Wise afirma intr-un interviu ca ’’Maria a fost nemultumita de felul in care l-am prezentat pe sotul ei, capitanul von Trapp. In realitate, a fost mult mai tandru si mai maleabil decit in filmul meu, dar eu am refuzat sa schimb ceva’’. Si, ca sa o imbuneze oarecum pe Maria, i-a propus o figuratie de citeva clipe insotita de fiica sa Rosemarie si nepoata Barbara, toate trei in costume tiroleze. ’’Dar, spunea Robert Wise, numai eu as putea-o identifica’’. Daca este asa, este pentru ca putina lume stie ca Maria si-a purtat multa vreme costumul de Tyrol. Dar cine a vazut-o odata in pozele ei din colectia de la Stowe, nu o mai uita. Bine legata si cu ’’naframa legata pe sub coada’’, cum se spune in Ardeal, batuta de soare si fara artificii cosmetice, Maria nu semana deloc cu o baroana, conform titlului ei dupa sot. Surprinzator, dar in corul familial nu a fost nicio­data soprana, ci un ’’stentor’’’ facind in lipsa baietilor vocile joase si puternice.

|n secventa in care apa­re in film, adevarata Maria alaturi de fiica si nepoata trec prin spatele arcade­lor Pietei Residenz din Salzburg, in timp ce ti-nara guvernanta interpreteaza ’’I have confidence in me’’ inainte de a lua au­tobuzul spre vila capitanului cu cei 7 copii.

De la fluierat ''Aleluia'' in Abatia Nonneberg, la mireasa capitanului von Trapp

Cartea Mariei, ’’Familia Cintaretilor Trapp’’ ne dezvaluie realitatile carora familia a fost obligata sa le faca fata cu mult curaj. Curaj care a aparut chiar din momentul in care tinara Maria Augusta von Kutschera (nascuta in 1905) terminase cursurile Colegiului de stat pentru invatatori. Ramasa orfana de la 2 ani, fusese incredintata unei rude indepartate care s-a straduit sa-i dea educatianecesara, dar lipsa parintilor i-a inoculat tinerei multa neincredere si, la sfirsitul adolescentei, era mai degraba ’’un baie-toi’’, cu atitudini radicale ce nu avea nimic cu religia - era chiar atee (mai mult socialista, dupa cum remarca citeva documente). Dintr-o greseala, crezind ca va participa la un concert de Bach, s-a regasit la o slujba catolica - eveniment ce i-a schimbat cursul vietii. Din acel moment, calea monastica a fost cea aleasa si a inceput la Abatia benedictina Nonneberg, din Salzburg. Dar Maria era un copil de munte, o fetita obisnuita sa poarte pantaloni si sa fluiere, cind nu mai avea voce de atita vorbit si cin-tat. Iar maicutele au avut de furca cu ea. Imaginati-va: sa fluieri ’’Aleluia!’’ in Abatia Nonneberg, unde ea si-a in-ceput noviciatul. Necazul a fost ca sanatatea Mariei a fost intr-adevar afectata dupa o perioada de claustrare sociala, fapt pentru care, atuncicind s-a ivit ocazia, maica stareta a trimis-o pe ea si nu pe altcineva ca guvernanta in vila de la Aigen a baronului von Trapp.

Da, baronul era vaduv si avea 7 copii. Sotia ii murise nu la nasterea ultimului copil (ca in film), ci de scarlatina, dupa ce reusise sa-i scape pe toti ai casei din ghearele necrutatoarei boli din 1922. De la moartea sotiei, Georg von Trapp a facut tot ce a fost mai bun pentru copiii sai, umplind marea sa casa cu servitori pentru cei mai mari, si guvernante pentru cei care inca nu mergeau la scoala. O ruda apropiata, baroana Matilda, tinea imensa casa cu 22 de camere, si este adevarat ca a fost rechizitionata chiar de Heinrich Himmler in timpul ocupatiei naziste.

Baronului ii placea muzica, copiii stiau sa cinte, dar cu timpul Maria i-a invatat madrigale, ceea ce a facut faima cintaretilor von Trapp de mai tirziu. Cind a sosit la Aigen, Maria a fost in realitate destinata ca guvernanta a Mariei Franziska (nascuta in 1914, azi misionara), cea care si-a revenit cel mai greu dupa scarlatina. Primul lucru pe care l-a remarcat tinara invatatoare a fost steagul austriac lung de trei picioare pe care capitanul il arborase in holul vilei, ca semn al convingerilor sale politice. Maria trebuia sa ramina numai 9 luni guvernanta, capitanul estimind ca in acest timp cererea in casatorie pe care el i-o facuse printesei Yvonne va fi acceptata. Numai ca Maria, incercind sa accepte voia Domnului, s-a atasat nu numai de eleva sa ci si de ceilalti 6 copii, care in realitate au fost Rupert (cu numai cu 6 ani mai tinar decit guvernanta lor), Agata, Werner, Hedwig, Johanna si Martina. Practic, Maria i-a iubit ca o sora mai mare (ea fiind orfana si fara frati). Inlocuind regulile stricte cu cele ’’din popor’’, ea a deschis usa casei traditiilor si cintecelor vesele din Tyrol si, mai mult, l-a implicat si pe tatal copiilor in mai toate jocurile si activitatile cotidiene.

Cu putina vreme inainte sa se implineasca timpul pentru care venise Maria, baroana Matilda si-a rupt piciorul si… capitanul i-a cerut guvernantei sa preia friiele casei. Maria i-a spus cinstit ca nu se pricepe sa conduca o casa atit de mare, dar el, care vazuse cit de repede s-a adaptat si cit de bine se intelegea cu copiii, i-a cumparat ’’Cartea de aur a menajerei: ghid pentru tot anul, cu 500 de retete si 1000 de sfaturi’’. Si a plecat pentru trei luni, sperind sa revina logodit cu printesa Yvonne. Mariei ii cere doar sa-i telegrafieze un raport zilnic despre ce se intimpla acasa. Dar dupa vreo trei saptamini in care capitanul raspundea rapoartelor doar prin vederi cu salutari, Maria pune la capatul unui alt raport intrebarea ’’Si pe cind logodna?’’ Iar von Trapp ii raspunde:’’As vrea sa va vad ochii cind veti citi anuntul logodnei’’. Maria ia foc si ii trimite o scrisoare recomandata: ’’Ochii mei nu sint treaba dvs. Am crezut ca sinteti un barbat si ca va tineti de cuvint. M-am inselat!’’. Ulterior, Maria a povestit ca Georg era pe cale sa-i faca printesei Yvonne ultima cerere in casatorie, cindmajordomul i-a adus scrisoarea, si pe loc a hotarit intoarcerea acasa si anularea intentiei de casatorie. Iar pentru Maria balanta a fost inclinata de copiii, care au guvernanta alaturi de ei ar fi ca tatal sa o ceara de sotie. Capitanul a fost de acord cu conditia ca Maria sa il iubeasca cit de cit. Copiii cei mari au alergat la ea, i-au pus intrebarea si Maria a raspuns DA absenta, in timp ce stergea de praf un candelabru. Si nunta s-a hotarit pe loc. Gurile rele, informate de printesa Yvonne (una din cele mai bogate vaduve din Austria), ranita in orgoliu de a fi pusa pe acelasi plan cu guvernanta, au lansat zvonul ca aceasta ar fi fost insarcinata si capitanul, barbat de onoare, si-ar fi facut datoria pina la capat. Gurile bune spun ca Maria l-a respectat mult pe Georg von Trapp, dar s-a casatorit de fapt cu cei 7 copii. Ca sa stinga birfele, capitanul a plecat pentru mai bine de jumatate de an de acasa si s-a mai intors cu citeva zile inainte de casatoria celebrata la Abatia benedictina Nonnenberg.

''Cind Dumnezeu iti inchide o usa, tot el iti deschide o fereastra!''

Multe din cuvintele maicii starete au fost preluate din cartea Mariei de catre Robert Wise si redate identic in textul peliculei, precum ’’Nu numai viata monastica ce pare a fi voia Domnului, ci si relatia dintre femeie si barbat este sacra!’’ sau ’’Cind Dumnezeu iti inchide o usa, tot el iti deschide o fereastra!’’. Totul este sa intelegi si sa nu ratezi cind sansa itiintinde mina si se ofera sa te poarte in zbor...

Cert este ca voia Domnului s-a infaptuit la 26 noiembrie 1927, cind casatoria s-a facut mai modest decit in film, dar cu participarea copiilor si a maicutelor care au pregatit rochia si voalul miresei si i-au dat binecuvintarea, ca in film.

La putina vreme dupa casatorie si nasterea primei fetite a noului cuplu (in 1929), banca Lammer & Cie la care avea conturile baronul von Trapp a dat faliment. Consecintele au fost grave, dar Maria nu dispera, cerindu-i Domnului iluminarea necesara pentru a gasi o solutie financiara. Si a gasit-o. Propune construirea unei capele familiale si asa arhiepiscopul a fost obligat sa trimita un preot familiei, care a antrenat inchirierea spatiilor libere din vila studentilor de la Universitatea Catolica.

|n 1935, de Pasti, preotul familiei a plecat intr-o calatorie fiind inlocuit de stare-tul Wasner, care a remarcat cit de minunat cinta cei din familia von Trapp si a decis: acest cor va cinta de |nviere. Bun organist si pianist, staretul s-a alaturat corului familial si a adaugat in repertoriul cu lieduri de Schuman,Brahms, Hugo Wolf, Bach, OrlandoGibbons. Lotte Lehmann, renumita solista de opera din vremea aceea, a inchiriat un spa-tiu in vila de la Aigen si a avut ocazia sa ii asculte pe tinerii von Trapp, primul ei sfat fiind sa dea concerte ca sa se faca cunoscuti. Tot ea a inscris grupul la un concurs muzical de la Salzburg, unde de la prima prezentare a cistigat locul intii. Postul de radio Mönchsberg a fost primul care a difuzat corul, a urmat apoi o invitatie la cancelarul Austriei, unde cinta si Orchestra filarmonica din Viena, si o voce - nu se stie cine - a propus prezenta corului la Festivalulmuzical de la Salzburg, visul oricarui artist. Manageri din companii de impresariat din Franta, Olanda, Belgia,Anglia, Italia, Danemarca, Suedia si Norvegia si-au rein-noit invitatiile, iar familia von Trapp a acceptat, ca pe o alta voie a Domnului, plecarea intr-un prim turneu ’’pe alte paminturi’’.

11 martie 1938. Austria este invadata de nazisti. Hitler intra in Salzburg sub pretextul ca populatia l-ar fi chemat in ajutor, cancelarul austriac cedeaza violentei Führeru-lui. Cel de-al treilea Reich distruge tot: principii, traditii, cultura. Georg von Trapp este chemat sa se prezinte la post ca si capitan de vas, iar fiul cel mare, Rupert, este chemat la Viena ca medic (terminase studiile cu citeva zile inainte). Iar autoritatile naziste pun familiei o conditie: concerteaza pentru Führer si corul va putea cinta oricind. Era a treia invitatie a noilor autoritati instalate in Austria si von Trapp nu isi mai putea arbora atitudinea anti-nazista fara consecinte. Deci clar: trebuiau sa paraseasca tara si o fac, insotiti de staretul Wasner, nici el agreat de noii conducatori. Si-au cumparat bilete ca si cind ar fi mers in Italia la schi, dar au plecat mai departe, lasind totul in urma.

In septembrie 1938, vasul american Farmer ii purta pe toti 9 de la Londra la New York. Maria era insarcinata cu cel de-al treilea copil. Odata ajunsi pe noul continent, ea povesteste impresia puternica lasata de ’’trenul urlator’’ (metroul), scara mecanica (care a socat-o pentru toata viata), invatarea intr-o maniera comica dar perseverenta a limbii engleze, compensata de atitudinea deschisa a noilor prieteni.

Familia von Trapp a ajuns in America cu 4 dolari. Cineva le-a daruit un autobuz, cu ajutorul caruia au putut organiza turnee si, cu primul concert la Easton (Pennsyl-vania) la Colegiul Lafayette, a inceput o noua etapa in viatafamiliei, staretul Wasner devenind contabilul lor. La putintimp se naste un baiat (17 ian.1939), botezat GeorgJohannes, dar caruia i se va spune toata viata Ritter. Dar in paralel era si stresul fata de apropierea termenului de expirare a vizei de vizitatori. Prelungirea nu le-a fost acordata, iar intoarcerea (expulzarea) in Austria nazista parea inerenta. Cind, un telefon ii anunta cu 3 zile inainte de expirarea vizei ca un nou contract de concerte incepe la Copenhaga, de unde vor mai pleca in Danemarca, Suedia si Norvegia. Declansarea celui de-al Doilea Razboi Mondial ii surprinde in Suedia, toti strainii fiind fortati sa paraseasca tara. La 7 octombrie 1939, familia von Trapp si staretul Wasner parasesc Europa pentru totdeauna, dar tot cu o viza de vizitatori in America. |nsa acum intrarea este mult mai problematica. Nu li se permite sa coboare de pe vas din cauza afirmatiei facuta de Maria in fatapresei care i-a asteptat – ca e bucuroasa sa se intorca si ca nu mai vrea sa plece niciodata! Dintre toti, numai Rupert, medic, avea viza de emigrant si el a fost cel care a salvat familia retinuta pentru o buna vreme in InsulaEllis. Prietenii si fanii formatiei Von Trapp intervin pe lin-ga autoritati si, in sfirsit, intrarea legala le-a fost acordata.

Maria, intre cartea despre sex appeal si inghitirea unei muste

Primul concert al reintoarcerii a avut loc la Town Hall, au urmat Connecticut, Pennsilvania, Carolina de Nord, Washington DC, Vermont. Curajul ei de a se prezenta pentru o auditie pe scena Steinway Hall in fata reprezentanti-lor Columbiei Concerts Inc., Frederick Schang si Francis Coppicus, s-a bazat numai pe talentul formatiei si calita­tea repertoriului (Bach, Palestrina, Luly). Refuzul a venit sub pretextul ca baroana von Trapp nu are sex appeal. E drept ca Maria se definea ea insasi in perioada respectiva ca ’’o mama in expectativa’’ – si asta spune multe...

Si imaginati-va! Maria se duce la biblioteca si cere ’’o carte despre sex appeal’’, caci are nevoie pentru concert! Pentru ca se intreba daca mult invocatul sex appeal este un obiect ce se poarta ca accesoriu, daca se vinde la kilogram sau la metru… Curajul o face sa ceara o intilnire cu Frederick Schang, care ii explica ca Bach cu o piesa de 45 min. e greu de suportat de publicul american, care nu intelege nici macar de ce grupul apare mereu in costumele de Tyrol… Asta a fost picatura care a umplut paharul! Maria ia o carte de pe birou, o trinteste puternic tipind la Schang: ’’Asta e America libera, unde poti face ce vrei si poti sa te imbraci cum vrei!’’ Si iese. Urmarea: Schang realizeaza valoarea artistica a corului si ii acorda un contract de un an. O schimbare radicala de program, cu piese mai scurte alese din compozitori americani, piese folk binecunoscute dar intr-o prelucrare proprie…

Concertele se derulau bine, cu succesul scontat, dar parca mai trebuia CEVA… Si, din nou, voia Domnului: dupa Los Angeles, la Denver (Colorado) grupului i se subliniaza ca asociatia care a facut invitatia este foarte rafinata muzical, astfel ca Maria stabileste un repertoriu deosebit. La bis-ul cerut de public, ea decide sa prezinte un iodler care nu era in program. Dar pe scena o musca incepe sa-i dea tircoale, iar sa dai din miini pe scena nu se face!! Musca isi continua apropierea si, la inspiratia adinca pentru iodler, Maria inghite musca, gata sa se sufoce. Si melodia se termina fara vocea ei. Dupa ce o trec toate transpiratiile, curajul o face sa spuna publicului: ’’Nu mi s-a mai intimplat niciodata, dar am inghitit… o musca’’. Si cu acceptul publicului si in risetele generale Maria reia iodlerul. Abia a doua oara aplauzele au fost nesfirsite din partea celor care au realizat lungimea fra­zei iodlerului si, din acel moment, Maria a stiut ce mult conteaza charisma artistilor si comunicarea cu publicul, ambele vegheate de ingerul pazitor.

Domeniul von Trapp ridicat pe o ferma in paragina din Vermont

Situatia financiara a familiei se mai indreapta, ca urmare a turneelor si, cind economiile erau oarecum suficiente, Georg si Maria hotarasc sa cumpere o proprietate… Dar la banii pe care ii puteau plati, singura oferta acceptabila era a unui fermier de la Stowe, statul Vermont, Luce Hill. Casa in ruina, pamintul nelucrat, doar peisajul care seamana cu cel din Austria natala! |n citeva zile, Georg si Maria aseaza pe dealul, ce azi apartine Domeniului von Trapp, o cruce in semn de recunostinta spunind: ’’Numai cel care nu mai are propriul sau camin stie ce inseamna cu adevarat «Casa, draga casa»!’’. Au inceput cu propriile miini constructia noii locuinte, din temelie pina la acoperis, incercind sa imite casa din Tyrol ce le ramasese de la bunica materna. A fost o perioada grea, caci Rupert si Werner au fost concentrati in actiunile de razboi ale SUA.

Dupa ce perioada concertelor a luat sfirsit, familia s-a dedicat total refacerii vietii la noua ferma, baroana si baronul luind primele lectii de agricultura si crestere a animalelor. Cum fiica Agatha facuse deja cursuri de bucatarie, incet ferma a devenit productiva, iar familiei i-a venit ideea organizarii unei tabere muzicale de vara. ’’Unul din cele mai importante lucruri din viata este aptitudinea de a face planuri. Chiar daca nu se realizeaza niciodata, bucuria anticipatiei va apartine irevocabil. Aceasta bucurie iti ajunge nu pentru o viata, ci pentru mai multe!’’, scrie Maria in cartea sa. Si au organizat si taberele muzicale si cite alte evenimnente! Numai ca Georg a inceput sa dea semne de oboseala si, nu peste mult timp, un cancer l-a smuls din mijlocul celor dragi (1947). Pina in ultimul moment, increderea reciproca si iubirea dintre cei doi soti au ramas de neclintit. Maria era insarcinata cind Georg a murit si, din pacate, la putina vreme a pierdut copilul nascut prematur. Din acel moment a fost diagnosticata cu o insuficenta renala ce i-a complicat restul vietii.

Capitanul odihneste in cimitirul familiei von Trapp. Dupa moartea sa, baroana a schimbat numele trupei din ’’Cintaretii Familiei Von Trapp’’, in ’’COR UNUM’’, aratind lumii intregi cit de mult conteaza o familie unita. ’’Sa nu va imaginati ca a fost usor, dar in unire, intr-o inima, lucrurile se aranjeaza intotdeauna’’, spunea Maria.

Baroana Maria Augusta von Trapp a mai trait pina in martie 1987. Copiii s-au casatorit si au trait in Vermont, pe coasta estica a SUA sau chiar in Austria. Johannes Georg ’’Ritter’’, cel mai tinar dintre Von Trapp-i, a urmat studii universitare in silvicultura si dupa ce o vreme a fost plecat in partea vestica a SUA, s-a intors si s-a dedicat dezvoltarii Domeniului de la Stowe. Dincolo de taberele muzicale, in calitate de presedinte al domeniului a fondat un Centrul de schi, a reorganizat domeniul pentru sporturi de iarna si vara intr-un complex de sanatate. Azi, vechea locuinta constituie intrarea principala a frumosului hotel de citeva etaje, ce pastreaza acelasi aer tirolez,ingrijit. Atelierele de bucatarie si de artizanat mai continua si azi, existind chiar un magazin cu suveniruri de Stowe.Melanie, Sofia, Justin si Amanda, 4 dintre stranepotiiMariei, incearca sa fondeze un grup muzical. ’’Mai mult cu faima decit cu bani, spune Sam von Trapp, fiul luiJohannes, continuam ceea ce au inceput bunicii nostri’’.

La inceputul acestui an, Sam, care este antrenor de schi, a fost invitat la Montreal impreuna cu sotia pentru a participa la premiera spectacolului realizat de Denise Filiatrault, ’’La melodie du bonheur’’. Cu aceasta ocazie, Sam von Trapp a promis ca daca ma decid sa scriu ceva despre familia Von Trapp imi va raspunde fara nici o ezitare. Si iata ca acum a facut-o.

- Iata-va la reprezentarea montrealeza a spectacolului ’’Sunetul muzicii’’!

- Impreuna cu Elisa, sotia mea, am asistat la reprezenta-tiile date in Quebec si mi-a placut mult ideea ca organizatorii unui festival ca ’’Juste pour rire’’ (Just for Laughs) s-au gindit sa inscrie spectacolul in programul lor. Asta denota optimismul pe care inca il degaja aceasta poveste adevarata. Bunica si familia mea s-au reconciliat destul de greu cu compania ’’Rodgers & Hammerstein’’, datorita unor discrepante voit incluse. Dar cind au vazut ai mei ca influentele au fost si mai sint mai mult pozitive si optimiste, au inteles cit de mult a facut si ’’Sunetul muzicii’’ si de o buna vreme sintem in relatii apropiate. Ei ne invita la toate premierele ce au loc in lume.

- Care este mostenirea cea mai importanta primita de la bunica Maria von Trapp?

- Perseverenta. Este remarcabil cu cita inspiratie au schimbat un hobby in profesie si cu cit drag au vrut saimpartaseasca ce au avut mai bun -muzica- cu aproape­le lor, publicul. Nu degeaba au pus pe picioare, cu cita munca si eforturi!, campul muzical si apoi centrul de schi! Tot ce au visat au implinit!

- Cea mai frumoasa amintire despre bunica?

- Greu de raspuns. ’’Sunetul muzicii’’ pentru americani este o legenda, pentru mine o realitate! Cartea semnata de bunica este cartea mea de capatii si acolo veti vedea ca nimic din ce a semnat nu este legenda, ci adevar adevarat. Tatal meu mai poate sa confirme inceputurile construirii domeniului. Bunica este prezenta in toate.

- Aveti o amintire pe care vreti sa o impartasiti cu cititorii ZigZag Roman-Canadian

- Da! Cind eram inca mic, am avut o fractura de femur. Toata perioada de convalescenta bunica mi-a citit povesti. Asa o tin eu in minte cel mai bine! Si inca ceva: mesele de familie! Dupa prinzuri frumoase si bogate, cel mai mult imi placea cind matusile mele, fiecare stapinind 2-3 instrumente, isi luau fiecare instrumentul preferat si ne acompaniau pe noi in muzica si voie buna!

2. ’’Minunile de iarna’’ ale Cascadei Niagara

Legenda spune ca o fata cu numele Lelawala a preferat sa se sacrifice Zeului Tunetului, decit sa se marite cu barbatul ce-i fusese desemnat. Dar pe cind se indrepta in caiac spre cascada Niagara, Lelawala a fost salvata de insusi Zeul Tunetului, cei doi raminind impreuna in sanctuarul divin.

De altfel, unele surse mentioneaza ca in dialectul vorbit de amerindienii din regiune ’’Niagara’’ inseamna ’’Cea care face tunetul sa bubuie’’. Alte surse, mai putin ’’poetice’’, sustin ca numele cascadei ar veni de la Niagagarega –numele unei comunitati de amerindieni care locuiau in zona in sec. al XVII-lea, la sosirea europenilor.

Primii europeni care au vazut cascada se pare ca au fost cei aflati in expeditia condusa de Samuel de Champlain in 1604. In baza descrierilor facute de oamenii sai, Champlain a scris in jurnalele sale mai multe note despre spectaculoasa masiva cadere de apa. Prima descriere a cascadei ca rezultat al unei marturii directe a fost facuta in 1642, de calugarul iezuit Paul Ragueneau. Iar o descriere amanuntita, ce preciza si amplasarea din acea vreme a Niagarei, a fost realizata in 1677 de Louis Hennepin, un misionar al ordinului franciscan Recollets.

Vintul care a oprit enorma cadere de apa

Desi pare greu de crezut pentru cei care au vazut tumultoasa cascada, nu gerul, ci vintul a reusit sa opreasca impunatoarea caderea de apa, facind sa inceteze -chiar daca pentru numai citeva zeci de ore- ’’bubuitul tunetului’’ ce se aude de milenii.

Nimeni nu stie de cite ori in existenta ei de 12.000 de ani, Cascada si-a mai oprit scurgerea si, pentru scurta vreme, a transformat riul de la poalele ei intr-o albie uscata. De la sosirea europenilor, istoria a consemnat un singur caz in care apele verzi si involburate si-au oprit temporar caderea.

Socotita pe drept una dintre cele mai frumoase imagini din lume, Cascada Niagara a scos atunci la iveala, in acele citeva zeci de ore, o priveliste pe care cei ce au vazut-o nu au uitat-o niciodata.

Martie 1848: un dop de gheturi a secat Niagara

Singura relatare despre oprirea curgerii apelor cascadei Niagara dateaza din 29 martie 1848, atunci cind gheata formata pe riu in amonte a diminuat debitul. Imediat dupa miezul noptii blocajul a devenit total, iar zgomotul specific, ca de tunet, produs de caderea apei a amutit, in zona instalindu-se o liniste desavirsita.

Ziarele ’’Buffalo Express’’ si ’’The Iris of Niagara’’ scriau, in 31 marie 1848, despre istorica ’’secare’’ a cascadei, fatalistii interpretind acest fenomen al naturii drept semnul ca se apropie... sfirsitul lumii.

Desi pare de necrezut, oprirea apelor s-a petrecut intr-un moment in care temperatura exterioara era de +7 grade Celsius!

Vintul extrem de puternic a fost cauza care a blocat scurgerea involburarilor verzi-albastre, prin formarea unui imens dop de gheata. De altfel, vintul este factorul natural care afecteaza cel mai mult nivelul apei din zona de formare a riului Niagara. Daca dinspre sud-vest rafale de 50 - 70 km/h de abat asupra suprafetei uriase a lacului Erie, nivelul apei in zona de est poate creste cu 1 - 2 metri! Or, la sfirsitul lunii martie 1848, vintul suflase dinspre sud-vest mai multe zile la rind si imense bucati de gheata au fost impinse spre albia riului.

Morile de apa s-au oprit, iar locuitorii din apropierea cascadei au iesit din case mirati de linistea nefiresca ce pusese stapinire in locul atit de drag Zeului Tunetului.

Puzderie de obiecte indiene pe albia cascadei

Cinci mii de oameni s-au strins pe malurile riului sa vada minunea care a durat 30-40 de ore.

Cei mai multi dintre ei s-au avinturat pe albia secata, transformind-o intr-un adevarat bulevard. Pe jos, calare sau chiar in carute, lumea s-a imbulzit sa se plimbe acolo unde cu citeva ore inainte se aventurau numai vapoarele companiei Maid of the Mist (infiintata in 1846). Chiar si un detasament de soldati ai US Army Cavalery a defilat calare prin albia uscata, parca pentru a da onorul acestui fenomen ce nu s-a mai repetat niciodata.

Pe linga pesti si broaste testoase, de pe fundul albiei de la baza cascadei locuitorii au strins un numar impresionant de obiecte indiene, inclusiv topoare si tomahawk, dar si pusti si alte arme folosite de europeni in razboiul din 1812.

Doua zile mai tirziu, la 31 martie, pe o temperatura de +16 grade Celsius, dopul de gheata a cedat sub presiunea volumului imens de apa ce impingea dinspre lacul Erie... si apa si-a recistigat terenul cedat doar pentru scurt timp, reluindu-si cursul impunator pe fagasul riului Niagara.

Ulterior, albia riului a mai fost partial secata de doua ori in dreptul cascadei, in ambele cazuri fiind insa vorba de interventia omului: in 1953, portiunea apropiata de pavilionul Table Rock din zona Horseshoe Falls a fost golita pentru o serie de lucrari de incetinire a eroziunii albiei; iar in 1969 autoritatile americane au secat timp de citeva luni American Falls, pentru a permite corpului de ingineri al Armatei SUA sa efectueze un studiu despre formarea crestei cascadei de pe partea americana si sa analizeze totodata daca este posibila inlaturarea rocilor cazute la baza cascadei in aceasta zona (decizia finala fiind de a lasa stincile la locul lor).

Partea americana a cascadei, inghetata pentru 15 zile

Oricit de ger ar fi, viteza de curgere a apei si debitul urias fac ca riul Niagara sa nu poata ingheta niciodata total in zona canadiana (Horseshoe) a cascadei, chiar daca in apropierea ei sau imediat dupa caderea de apa riul poate forma la suprafata un pod de gheata - dar a carui grosime nu a fost niciodata atit de mare incit sa opreasca in intregime curgerea apei.

|nainte de instalarea unui baraj plutitor cu scopul de a limita formarea gheturilor in amonte de cascada, gerul puternic putea forma, chiar in zona caderii de apa, un strat de gheata - insa numai spre exterior si care acoperea debitul de apa ce se scurgea pe dedesubt.

In portiunea americana a cascadei (American Falls), debitul mai mic putea ingheta complet, fenomenul producindu-se de sase ori de cind se efectueaza inregistrari meteorologice in regiune. De fiecare data cauzele inghetului complet au fost barajele de gheata ce au redus debitul de apa pe partea americana si doar astfel gerul a ’’impietrit’’ miscarea apei.

Cea mai lunga perioada in care American Falls a ramas complet inghetata a fost de 15 zile si s-a inregistrat la inceputul lunii februarie a anului 1936.

Chiar si in cazul in care in dreptul cascadei riul nu era inghetat complet, gerul putea forma poduri de gheata suficient de rezistente pentru a permite oamenilor sa traverseze pe jos distanta dintre malurile Niagarei.

Fenomenul a fost consemnat, intre altele, in anii 1888, 1909, 1912, 1938 (an in care, atunci cind gheata s-a repus in miscare a dus la prabusirea podului Honeymoon Bridge) si in 1949.

In februarie 1888, presa locala a publicat un articol ce mentiona ca in cea de a 24-a zi a lunii aproape 20.000 de oameni s-au adunat la albia inghetata a riului, multi dintre ei dindu-se pe toboganele de gheata formate in dreptul caderilor de apa.

Pina in 1912 turistilor li se permitea sa se aventureze pe podurile de gheata formate in dreptul cascadei. |nsa dupa accidentul din 4 februarie 1912, in care 3 persoane au murit sub stratul de gheata ce a cedat, autoritatile locale au interzis accesul pe gheata riului in partea din apropierea cascadei.

* 1997: un imens nor de gheata a cristalizat totul in jurul Niagarei

Pentru a impiedica astuparea cascadei cu dopuri de gheata, in anii 1960 au fost realizate o serie de lucrari de limitare a scurgerii de blocuri de gheata dinspre lacul Erie catre albia riului Niagara. Solutia adoptata de autoritatile americane si canadiene a fost de a amplasa un lant plutitor din otel, lung de 3,2 km, la gura de formare a riului, in zona Buffalo (New York, SUA), pina in regiunea Fortului Erie (Ontario, Canada).

|n fiecare an, in luna decembrie acest lant de otel se instaleaza (pina in lunile martie – aprilie) pentru a bloca astfel alunecarea spre cascada a blocurilor mari de gheata.

De la realizarea acestui baraj artificial nu s-a mai inregistrat nici o blocare completa a debitului in zona americana a Niagarei, fiind putin probabil ca fenomenul sa se mai produca vreodata.

Totusi, in 1997, dupa ce o furtuna puternica a deteriorat partial lantul, grosimea podului de gheata in zona cascadei a fost mai mare decit de obicei, iar picaturile formate la caderea apei au produs un imens nor de ceata care a cristalizat totul imprejur, Niagara imbracind un vesmint pe cit de staniu pe atit de fascinant.

Cascada cu cel mai mare debit de apa din lume

Cascada Niagara s-a format in urma cu 12 milenii, la sfirsitul ultimei ere glaciare, topirea ghetarilor cu caror grosimi de 2 - 3 km ducind la aparitia Marilor Lacuri (Lacul Superior, Huron, Michigan, Erie si Ontario), care reprezinta cea mai intinsa suprafata de apa dulce din lume (250.000 km², respectiv 20% din rezervele mondiale actuale de apa dulce).

Comunicarea dintre lacurile Erie si Ontario, situate la altitudini de 174 m si respectiv de 75 m, se face prin riul Niagara - prin a carui albie curg 40% din resursele de apa dulce din America de Nord.

Desi lungimea riului este de 55 km, peste jumatate din diferenta de nivel dintre cele doua lacuri (99 m) se realizeaza la cascada Niagara. Astfel, unicitatea dar si splendoarea acestei caderi naturale de apa consta in ingemanarea a trei elemente: debitul urias (peste 150 milioane litri/min), viteza apei (aprox. 65 km/h) si inaltimea cascadei (variabila intre 54 si 58 m, in functie de nivelele de referinta fata de care se efectueaza masuratoarea, de sezon si conditiile meteorologice, precum si de volumul de apa deversat la centrala hidroelectrica construita in amonte).

Forta imensa generata de caderea apei erodeaza continuu rocile, ceea ce a dus in timp la deplasarea locului cascadei.

Specialistii considera ca pozitia actuala a Niagarei este deplasata cu aprox. 11 km (!) fata de locul initial in care s-a format. Iar observatiile facute dupa descoperirea cascadei de catre europeni arata ca, din 1678 si pina in prezent, locul de varsare s-a deplasat cu mai multe sute de metri.

Pentru a limita erodarea accelerata a rocilor si ’’mutarea’’ locului cascadei (cu aprox. 3 m/an), incepind din secolul al XIX-lea au fost executate lucrari de intarire a albiei riului, astfel ca in prezent locul de caderea apei avanseaza cu numai 30 cm la 10 ani.

In prezent, Niagara are doua mari ’’sectiuni’’, separate de Goat Island: Horseshoe -pe partea canadiana- si American Falls -pe teritoriul SUA, unde caderea principala de apa este separata iarasi in doua de Insula Luna, portiunea cea mai mica a cascadei numindu-se Bridal Veil Falls. Aparitia Goat Island si separarea cascadei in cele doua sectiuni s-a produs acum 5.000 - 6.000 de ani, prin erodarea albiei riului si deplasarea cascadei.

 

3. Îţi mai aduci aminte, domnule? Pe vremea mea...

Pe vremea mea, duminică seara era ritual. La televizor era Beverly Hills iar mama călca răbdătoare cămaşa de a doua zi de la şcoală.

Pe vremea mea, orele de română treceau repede. Făceam împărţiri în propoziţii cu gândul la cei 5 lei din buzunar şi la gustul savarinei de la cofetăria de lângă şcoală.

Pe vremea mea, la ora de sport era scandal mare. Când Răzvan se întâmpla să nu vină la şcoală, era balamuc. Efectiv ne băteam pe Dragoş care să îl ia in echipă: Steaua sau Dinamo? Mic cum era el, era bun acolo în faţă. Noi, cei de la Steaua, combinam mai mult. Ăştialalţi de la Dinamo erau mai buni şi mai individualişti. Ene era tare. Avea ghiozdanul aproape gol tot timpul, aşa că după ore la fotbal era dilemă profundă: când prindeam un şpiţ, zbura ghiozdanul ăla 5 metri în aer şi drama era că nu se ştia dacă a fost bară-gol sau bară şi afară. Când eram transpiraţi toţi, plecam la savarine şi cico împreună. Făceam planuri să revenim în curtea şcolii ”după 4, când vine tata de la serviciu, că mă ascultă la teme”. Nu ne mai regăseam până a doua zi. După ce rezolvam cu temele, coboram jos. Gelu luase o minge nouă, tot ”de 35, că ştii că pe aia de 18 o suflă vântul”. Era chiar nouă, îmi amintesc şi acum că scrisese pe ea ”Artex” pe o parte şi ”Adidas” pe cealaltă, să o facă ”originală”. Erau seri în care ba nea Costică, ba numaiştiucare de vizavi ocupa bătătorul de covoare şi noi nu mai puteam juca un ”La Mălai”, nimic. Trebuia să îl dăm naibii de fotbal şi să vedem de Mirela şi Mary de la 9B dacă vor să joace ”Castelul”. De multe ori ne ziceau să adunăm noi pietrele până coboară ele, aşa că plecam în recunoaştere.

Pe vremea mea, seara îmi faceam ghiozdanul cu grijă, că altfel o luam. Erau seri frumoase, când ori mama ori tata îmi dădeau 6 lei să îmi mai iau un Turbo sau Ulker a doua zi. Ce mândru eram de surprizele mele. Plecam mai devreme spre şcoală ca să avem timp să ne laudăm care cine îl avea pe Lăcă’ sau pe Hagi. „Hai băeeţi, ciunga băeeţi”, abia aşteptam să aud. Dă-mi şi mie una. Nu asta albastră, că dacă iar imi pica Voeller mă supăr. Mai am încă trei, şi nu îi vrea nimeni la schimb. Poate asta galbenă e aia cu Donadoni. E printre cei 5 care îmi lipsesc din colecţie.

Pe vremea mea, în pauzele de dinainte de Fizică, unul stătea de şase la colţul culoarului, în timp ce în clasă puneam un Petrică şi încă două manuale pe post de fileu. Petrică era bun, era copertă tare, cartonată. Gheba nu era bun, se îndoia. Cu alte două caiete dădeam nişte reveruri de nici campionul de juniori la ping pong nu dădea. Aşa credeam eu atunci. La Fizică era bine, că aveam în Laborator, şi acolo erau mese lungi. Trebuia să avem grijă să nu ne audă directoarea când venea. Avea un ghiul tare, şi dacă auzea gălăgie, ne lua la rând la castane. Nu era bine. Bine, asta se întâmpla şi dacă nu ştiai materia. Acum ştiu de ce am învăţat aşa de bine regulile lui Kirchhoff atunci.

Într-o zi, Ene a adus cărţi. Jucam kemps, sau şeptică în patru, pe perechi. Ene era bun la cărţi. Cu ochii ăia negri, ne făcea pe toţi.

Pe vremea mea, nu se făcea să nu ai ţeavă cu cornete. Ce mai suduia tata cand vedea banda izolatoare şi scoci-ul terminate... Uneam şi câte 6-7 ţevi în mănunchi, şi două le îndoiam ca să facem patul puştii. Da, tipul de la Ferometalul de la complex era de treabă. Aveţi ţeavă? Avem. E tot 3 lei metrul? Tot. Daţi-mi şi mie un metru jum’ate. Dacă iau doi metri iar nu îmi mai ajunge de cico şi mama a zis că nu îmi mai dă alţi bani.

Pe vremea mea, ne băteam care să fie comandant de grupă. Sorina lua 10 tot timpul, dar când nu era ea, eram 2-3 locţiitori. Aleşi pe sprânceană. Până ne-am mărit şi a venit revoluţia, admiterile... Am fost prima promoţie care nu a mai dat treapta a doua.  Ce frumos a fost anul ăla!

Pe vremea mea, nu era să nu ştii toţi domnitorii şi care este grânarul Europei de Est. Şi când ieşeam seara afară ne întrebam ce am mai facut la şcoală. În septembrie erau emoţii mari. O nouă clasă. Manuale noi. Materie nouă. Ce de mai poveşti ieşeau, în pauze de V-aţi Ascunselea sau Bâza. Când se lăsa seara mai ales, jucam ”V-aţi-a...”. Şi Lapte Gros. Pe vremea mea se juca Lapte Gros. Vasile, tot de la 9B, era de bază. Zdrahon, rezista bine de tot la greutăţi mari.

Pe vremea mea, săniile erau cu tălpi din fier. Derdeluşul era plin ochi. Făceam trenuleţul de 3-4 sănii, a mea era mai joasă şi lată, era bună şi de locomotivă şi de vagon. Ce viraje luam! Lăsam semne în vale unde s-a dus cel mai departe fiecare şi căutam să ne depăşim. Trebuia să te încordezi bine la viraje, ca să îţi păstrezi viteza. Apre­schiurile rezistau. Veneam acasă cu ei uzi, dar până a doua zi seara se uscau.

Pe vremea mea, nu erau hamburgeri şi donuts. Mâncam un senviş seara şi mi-era de ajuns cât de obosit eram după goana din zi.

Pe vremea mea, eram mândru de Pegasul meu. Era ”Clasic”. Abia aşteptam să iasă şi Viorel, el avea ”Modern”, din ăla cu şaua lungă şi coarne, şi făceam schimb, mă plimbam şi eu o tură-două. Nu îmi plăcea, mă jena la spate şaua aia. Pegasul lui Viorel  avea tot timpul roţile mai moi şi mergea mai greu. Eu stăteam cu pompa să umflu roţile înainte să ies. Îmi plăcea să fie tare camera, să nu intre degetul prin jantă. Îmi amintesc că multe ”bicle” răsuflau pe lângă valvă. Ce mândru am fost când mi-am luat prima mea cameră cu valvă de maşină. Alt ventil, altă viaţă!

Pe vremea mea, nu aveam mulţi ”indieni” cu ce să mă joc. Ne adunam mai mulţi, şi veneam fiecare cu câte 2-3 ”indieni”, şi îi poziţionam strategic pe un imaginar câmp de bătălie. Eu aveam unul verde închis, cu o puşcă în mână. Nu eram norocos. Cei mai rari indieni erau ăia aşezaţi pe burtă, sau cu un tun lângă ei. Mai găseam câte unul cu cal alături, sau chiar călare, iarăşi foarte bine văzuţi.

Pe vremea mea, zgârciurile de la măştile de gaze erau la mare căutare. Nu multă lume avea aşa ceva. Mai găseai resturi pe lângă şantierele de construcţii. Ce praştii bune ieşeau dintr-o bucată cât braţul de lungă... Şi acum îmi amintesc cât m-am rugat de Vasile să nu mă spună lui taică-său când i-am spart geamul de la bucătărie... Stătea la parter şi noroc că nu l-am nimerit pe el, că ne luaserăm cu vorba din stradă şi tocmai încercam un zgârci nou.

Pe vremea mea, viaţa era tumultuoasă, şi ziua parcă avea mai mult de 48 de ore. Acum... trece cât aş clipi.

5.Vă rugăm, linişte! Sare Iolanda Balaş!

Povestea Iolandei Balaş-Soter înseamnă o adevărată lecţie de viaţă

Cu un palmares demn de invidiat la proba de săritură în înalţime, preşedinta de onoare a Federaţiei Române de Atletism a pătruns în Guiness Book!

 Momente cronologice de referinţă

•           S-a născut pe 12.12.1936, la Timisoara.

•           2 titluri olimpice (la Roma, în 1960 şi la Tokyo, în 1964)

•           19 titluri nationale (16 la senioare, 3 la junioare)

•           14 recorduri mondiale

•           63 recorduri naţionale (41 la senioare, 22 la junioare), dintre care 12 consecutive

•           3 medalii de aur şi una de argint la Campionatele Europene

•           3 medalii de aur la Jocurile Mondiale Universitare

•           9 medalii de aur la Jocurile Balcanice

•           a deţinut recordul stadioanelor în cel putin 100 de oraşe ale lumii

•           este laureată a trofeului "Mohammed Taher" instituit de Comitetul International Olimpic în 1950, care se acordă sportivilor care obţin performanţe de excepţie

•           este prezentă în Guiness Book pentru cele 142 de victorii consecutive

•           în 1951, la 15 ani, i s-a acordat titlul de Maestru al sportului

•           în 1958 i s-a acordat titlul de Maestru emerit al sportului

•           în 2000 a fost nominalizată pentru "Atleta secolului".

•           din 1990 este preşedinta Federaţiei Române de Atletism.

Iolanda Balaș Soter a condus Federația Română de Atletism timp de 16 ani,  din 1988 pînă în 2005 și este una dintre personalitățile care au pledat cu pasiune pentru mai mult sport în școlile din România de astăzi, pentru că vede în jur că tinerii de azi nu mai știu nici să „alerge după tramvai". Tot timpul cu zâmbetul pe buze, Iolanda Balaș este o enciclopedie vie, găsind puterea să se adune și s-o ia de la capăt după fiecare lovitură a sorții. Încă și-a păstrat vie în ochi acea sclipire poznașă, cu care a sărit peste frânghia de rufe a mamei, înălțată la 1,25 metri, când avea numai 12 ani. 

Nici acum nu și-a pierdut din ardoarea cu care muncea la antrenamentele de pe "Electrică " din Timișoara, până când profesorul Arnautu o silea să se oprească. Și încă mai crede că sportul i-a fost și îi este cel mai fidel aliat, cu toate neajunsurile vieții de campion în România. 

  RĂZBOIUL.  “Am prins o perioadă grea; eram în război, și îmi amintesc că am trăit la bunica din partea tatălui, româncă, pe vremea războiului. Ea știa și sârbeşte, și nemțește, mai puțin ungurește... Tata fusese chemat pe front... Și n-o să uit în viața mea că, în timpul bombardamentului, chiar înainte de a intra la şcoală (n.r. - primul bombardament al Aliaților asupra Timișoarei, din 16-17 iunie 1944) eram acolo, la bunica. Îmi amintesc cum se vedea lumina bombelor noaptea, o lumină puternică. Noi, copiii, nu știam ce înseamnă război și de ce trebuie să existe război, dar știam deja unele aspecte: că totul era pe puncte, pe cartelă. Mâncarea, îmbrăcămintea, încăltămintea, totul, absolut totul, era pe puncte. Aveai un gramaj de pâine, un număr de ouă, ulei, zahăr, totul pe puncte. N-o să uit în viața mea, că tot pe atunci am primit primul meu pardesiu, un loden, cum se spunea, dintr-o stofă ordinară. Nu erau decât două variante de culori, gri sau verde. Și îmi amintesc că mama s-a dus și mi-a cumpărat și mie, unul verde, pe puncte! Așa de fericită am fost, că am pus pardesiul pe un umeraș, l-am agătat și am adormit uitându-mă la el, de bucurie că îl primisem cadou. Noi suntem generația sacrificată, fiindcă am trăit imediat după război și am avut multe greutăţi și lipsuri, apoi în timpul comunismului a trebuit să ne plătim toate datoriile, și la ruși, și la alții. Și atunci, noi apreciem și astăzi orice lucru pentru care am muncit și ne-am zbătut să-l avem, îl apreciem la justa valoare.

  MIRACOL.  Puțini au fost cei care au crezut că fetița firavă, cu bucle blonde și ochi albaștri, care vindea ziare în colțul străzii de lângă Piața Dragalina din orașul de pe Bega, pentru a strânge câțiva bănuți pentru familie, va ajunge o mare campioană ce va face istoria sportului. Nici măcar mama ei. Și totuși, Iolly a arătat tuturor că, în vremurile tulburi de după război, pot exista și momente plăcute. În 1950, când încă nu împlinise 14 ani, Iolanda obține un rezultat miraculos la săritura în înălțime, 1,40 metri, care a însemnat pasul spre Capitală și implicit startul în lupta pentru cucerirea probei vieții ei. 

  SENZAŢIA.  Așa a început să fie înscrisă în competițiile celor cu vârstă mai mare. Prima plecare a fost la Budapesta, pentru amicalul dintre România și Ungaria. Toți credeau că Iolly este copilul cuiva din delegație și au acceptat cu greu ideea că făcea parte din lotul de senioare. "O fetiță de 14 ani între doamnele atletismului românesc", titrau ziarele ungurești pe prima pagină. Era o știre spectaculoasă pentru ziariști, mai ales în acea perioadă când asperitățile ce au însoțit întoarcerea la normalitate de după război și-au pus amprenta și pe efortul de descoperire a unor noi valori. Senzația a fost și mai mare când "copilul-minune" a sărit 1,40 metri din prima. Din acel moment, Iolanda a început să scrie propria istorie a atletismului. Devenise deja recordmena României, titlu pe care și l-a păstrat un an mai târziu, în 1951 la campionatele naționale, cu o săritură de 1,51 metri. Cei din jur o adulau, însă ea a rămas la fel de modestă. Și-a păstrat echilibrul chiar și la marile bucurii. Și a mai reușit încă o premieră: la nici 15 ani, a primit titlul de maestră a sportului. După care recordurile s-au ținut lanț, ca o recompensă a dorinței nemăsurate a Iolandei de a arăta lumii întregi valorile României. 

  PROBLEME.  Prima participare a Iolandei la Olimpiadă. Melbourne 1956. Fără iubitul și antrenorul ei Ioan Hansi Soter, dar cu un om al Securității ca o umbră după ea, atleta a înțeles că viața ei nu mai e la fel. Soter avea un frate căsătorit în Australia, motiv care i-a făcut pe oamenii cu funcții importante la acea vreme să îi interzică acestuia orice ieșire din țară. Competiția a fost un eșec pentru Iolly, care s-a clasat abia a cincea, lucru ce a declanșat reproșuri violente din partea șefilor delegației. Era considerată o trădătoare și acuzată că a vândut titlul olimpic. Fotografia ei din satul olimpic a fost ruptă, scuipată și călcată în picioare. 

LUPTA.  A trecut peste momentele nefericite ale Olimpiadei de la Melbourne tot cu ajutorul lui Hansi, care îi va deveni soț în 1967. A reînceput antrenamentele și a doborât recorduri după recorduri. Performanțele ei au uimit lumea sportului. La fel și bilanțul reușitelor: două titluri olimpice și 14 mondiale, într-un șir de 142 de victorii fără întrerupere. Iolanda a obținut aur după aur, strângând din dinți atunci când autoritățile nu-i dădeau viza soțului pentru a o însoți în deplasări sau atunci când era amenințată că i se va umbla la dosar. 

ÎNFRUNTARE. O reușită a reprezentat întâlnirea dintre Iolanda Balaș și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Era în 1960, în perioada în care nimeni nu comenta o decizie venită de sus. Urmau Jocurile Olimpice de la Roma, unde Iolly refuză să meargă fără Soter. Sportiva ia hotărârea să se adreseze celui mai puternic om al momentului, Gheorghiu-Dej. Fără a-și anunța vizita la Comitetul Central al PCR, Iolanda a fost surprinsă de amabilitatea celor de acolo. Deși a intrat tremurând, conștientă că îndrăzneala ar putea-o costa viață sportivă, ea a obținut ceea ce și-a dorit. A plecat în Italia cu soțul ei, și nici nu a mai contat faptul că oamenii Securității le verificau și puținele cumpărături pe care le făceau din cei 3 dolari care însemnau diurna zilnică. Fericirea a fost cu atât mai mare cu cât a obținut titlul olimpic. 

RETRAGEREA. A urmat aurul cucerit la Olimpiada din Japonia (1964), unde Iolanda a stabilit un nou record mondial cu o săritură de 1,90 metri, apoi au apărut problemele medicale. Atleta a început să acuze dureri la piciorul de bătaie, în zonă tendonului lui Ahile. Și-a încheiat cariera strălucită de aproape 20 de ani tot în frunte, după Campionatele internaționale de atletism din 1967.

 INEDIT.  Acum președintă de onoare a Federației Române de Atletism, Iolanda Balaș-Soter a pus umărul la ridicarea unuia dintre cele mai moderne sedii ale unui for sportiv. "Când am pornit lucrările, nu avem decât o sumă infimă. Nu am disperat, ci am pornit prin țara în căutarea unor oameni darnici, care să ne ajute. Am bătut din ușă în ușă, dintr-un oraș în altul. Au fost persoane cărora nu le venea să creadă când mă vedeau în această postură. Dar rezultatul a meritat", ne-a spus Iolanda, despre modul în care s-a ridicat actualul sediu al FR Atletism. 

 

 Și-a început căsnicia într-o cameră de cămin

 Povestea de dragoste dintre Iolanda și Ioan Soter este una deosebită. O prietenie specifică adolescenței s-a transformat într-o căsnicie care a durat 20 de ani. Iolly și Hansi au trecut prin momente grele, dar au știut să le facă repede uitate. Primii ani de după căsătorie i-au petrecut într-o cameră de cămin, dar nimic nu le-a umbrit povestea de dragoste. Mai mare cu șase ani, Soter a știut să-i asigure "jumătății" sale o viață liniștită, ferind-o cât putea de grijile zilnice, pentru ca ea să-și poată vedea liniștită de carieră. Nu uita să vină acasă cu o floare sau un mic cadou. Apariția celui de-al treilea membru al familiei, Doru, a consfințit această căsnicie. "În 1987, când soțul meu a murit, a luat cu el și o parte din mine. A fost o pierdere cumplită. Doru avea doar 17 ani", își amintește marea sportivă. În prezent, fiul soților Soter, profesor la bază, lucrează la o firmă de construcții. Locuiește într-un apartament achiziționat în rate. 

Pensie de 3 milioane de lei

" Pentru un record național ni se promitea 750 de lei, iar pentru unul mondial 6.000 de lei. Erau bani frumoși, însă nu i-am încasat niciodată pe toți. Ni se spunea că trebuie să se facă economii. Dar asta nu conta, pentru că puneam parcă mai multă pasiune în ceea ce făceam. Azi, sportivii sunt preocupați mai mult de latura financiară. " După 41 de ani de muncă, neincluzând aici activitatea sportivă, Iolanda Balaș are o pensie de doar 3.100.000 de lei. Pentru cele două titluri olimpice primește o pensie viageră, care îi permite să ducă un trai decent. De peste 30 de ani locuiește într-un apartament cu trei camere din cartierul Floreasca. 

6. Dragostea la români a intrat in Guines World Records Book!

 Dragobete  a intrat in Guiness World Records Book! Este oficial! Cu 1468 de semnaturi validate, i-am doborât pe New York-ezi!! In 2011 aceştia dobândeau laurii victoriei cu 1075 de semnături validate şi cea mai lungă scrisoare de dragoste la momentul respectiv, dedicată unei mărci de wisky şi nicidecum celor care sărbătoresc Sf. Valenin! La un an de la evenimentul american, românii se hotărăsc să preia supremaţia declaraţiilor de dragoste şi organizează la data de 24 februarie 2012 un eveniment dedicat Dragobetelui - ziua indrăgosţilor la români, dar cu ideea de a realiza un recod mondial „pentru a arăta lumii întregi că românii pot ieşi în stradă şi pentru lucruri frumoase", după cum ne declara iniţiatoarea şi organizatoarea acestui eveniment, Lidia Feher. Şi astfel, strada Lipscani, din centrul vechi al capitalei, s-a transformat în strada dragostei, un locul unde de la ora 10:00 am până la 22:00 pm, îndrăgostiţii au putut să-şi facă declaraţii în scris, adăugând fiecare în parte, încă o semnătură la numărul celor care trebuiau strânse pentru a doborâ recordul. Actori, membrii ai companiei Passe Partout Dan Puric, au adăugat acestei zile speciale un plus de românism, prezentând celor de faţă, scurte piese de teatru inspirate din poveştile românilor, dansuri populare, poezii de dragoste ale clasicilor români, momente de magie şi muzică românească, totul învăluit în costume şi măşti populare romăneşti. Toţi semnatarii au primit câte o ciocolata pentru a-şi îndulci şi mai mult dragostea, iar cei mai curajosi au fost logodiţi, neoficial, la faţa locului, aşa cum este obiceiul dragobetelui, lăsat din moşi strămoşi!

Astfel s-a născut cea mai lungă scrisoare de dragoste din lume, sub forma unei felicitări, care are trei pagini, înaltă de doi metri şi lungă de 4,5 metri. Sunt trei bucăţi a câte un metru şi jumătate fiecare.  „Numărătoarea s-a terminat destul de târziu în noapte. Reprezentanţii Guinness Book s-au retras şi au validat recordul. 1.468 de semnături validate. Pe Facebook încă mai curg mesaje" a declarat organizatoarea evenimentului Lidia Feher. „Scrisoarea nu a putut fi scrisă pe o simplă hârtie. Reprezentanta Guinness Book ne-a cerut să ne încadrăm in dimensiunile unei felicitari cu dimensiunile mai sus menţioanete, ca doborâre a unui record la cea mai lungă scrisoare." a adăugat  Lidia Feher.
Dragobete îl invinge pe Sf. Valentin! Un nou record pentru România, pentru bucureşteni, o nouă ştire îmbucurătoare care ne descreţeşte frunţile şi ne incurajează să iubim Româneşte!

7. I Made Beautiful Haystacks, Round Like an Egg

In the summer of 2011 I conducted a series of interviews attempting to write a positive book about Romania, to put out there a message of courage and dignity, and perhaps curb the ongoing public bickering about how awful the economic and political situation continued to be 20 years after the fall of communism. I talked to various people whom I considered had had an extraordinary life. István Szuhányi was one of them. I hitchhiked to his farm at the outskirts of Jibou, a small town in Sălăj County. His cropped white hair and his suntanned face brings out his blue eyes. He has no arms. When he talks he gesticulates with his arms stubs.

Ella Veres: Mr. Szuhányi, could you tell me... What is your life like now, but also how it was when you were a little boy, when you were a young man and then of course when the accident happened as well.
István Szuhányi: Well... I'll try my best. From childhood... I come from a peasant family that had no other income, but lived only from farming, four children and the parents. There was no other way to sustain our life. From tender age we have been taught to live on pure and honest work. My parents were very strict, we had to work hard and do what we were told, otherwise we had no place at the table. We didn't partake in the dinner table. This was the strictness our parents held us under. [Coughs again] Once we grew older, our work load grew larger and we had to work harder and harder. We got ahead only thru work...
Ella: Where was this? Here in Jibou?
István: Yes. Well, I ended up in Kolozsvár at the Railway Maintenance and Construction Company. I first worked as an unskilled worker, then I got the tradesman certificate and I worked in the trade... I finished eighth grade, and I started working right away. [Child laughs] Then I was enlisted into the military service in Târgovişte... Then in Govora, in Râmnicu Vâlcea, then Cugir... I did my time doing labor service. Then I got back home after being discharged. I barely worked for a year and the accident occurred.
Ella: How old were you?
István: I was only 23. [Coughs] Well, it was a short circuit with the high voltage electric wires. I touched a two-phase wire, 9 KV high-voltage power....
Ella: But how... Where did this happen?
István: This happened in Szatmár/Satu Mare. I worked as a mechanic, casting concrete. We were building the airport. My task was to pour the diesel, oil and water in an engine. Someone took the pan with which I filled the machine. He didn't bring it back from where he took it but threw it in a booth where at some point a transformer was operating there, but it was dismantled, so no one thought the power was still on. Whoever brought back my pan, threw it in there because it was closer to the water source, to avoid having to come all the way every time... Maybe, as I tried to figure it out, his engine radiator had a hole in it, it leaked. And I got the order to prepare the engine, and I went without paying attention and grabbed the pan with my unprotected hand... in that minute, as I was taking hold, I got electrocuted... Well, that 9 KV was such powerful magnetic energy, it grabbed me. I couldn't move.
There I remained until someone noticed, but by then the short-circuit ignited and the clothes I was wearing... well, like mechanics wear, they were a bit greasy, and they burst into flames on me. [Child cries] I lost consciousness, and I burned until someone noticed the smoke, 'Why is that smoke coming from there?' and they found me. I was unconscious. I've lost my consciousness as I was immobilized, standing up on my feet... almost carbonized. The hands, the arms, up to the elbows, burned to coal. In that moment somehow the short-circuit must have broken down the electric power and the power reached only up to the elbows, otherwise...
Ella: That would have been the end of you.
István: Dead, finished. But even so, well, they admitted me to the hospital with the news that, "This one is finished. Kaput. He is too damaged." Yes. Well, the doctors saw that I was still breathing, wheezing, still wheezing... they took me to the resuscitation room, there they tried, endeavoring this and that. Great amazement arose in them, "Oh, miracle, he's still alive. How will he endure those many burn wounds..." It's still visible on my body the percentage by which I was burned then... I was bedridden for half a year... I couldn't stand up, walk, anything, just after six months.
Ella: And where was it?
István: This, in Kolozsvár/Cluj. Because the doctor in Szatmár/Satu Mare... Well, they said they were not authorized to cut off limbs, only in Kolozsvár/Cluj, and they brought me there. When they heard who came in today, "There is no chance at all that this one will live. He'll die." But the little flicker of life that was in me still kept me alive. Even so, they were of the opinion that, "Even if we manage to get him on his feet, well, this one won't have more than five years of life. He is impaired, has lost his vitality, he's just dragging his life, and of course the heart is damaged too..." Yes.
Do you understand, Miss?
Ella: I do, I do, only...
István: Yes, yes. So when they saw that I stood on my feet and the healing quickened and I felt better and better... As soon as I got home, in just days I regained my original form, how I used to be. Being six months in bed I couldn't even straighten out, I barely walked, like old people... Yes.
Ella: But when you woke up and realized that you have no arms anymore. How was it then?
István: Well, that was there in Kolozsvár/Cluj... We were late with a few days, they said in Kolozsvár/Cluj, that when they took me in in Szatmár/Satu Mare promptly they should have cut them right then, they would have been able to stay even longer than the elbow. They had to take them off because they blackened, yellowed. The infection was very... If they would have postponed anymore, they would have had to take off the shoulder... The infection spread in the entire organism. Yes...
And after all that I got back home and I gained back my strength.
Ella: Weren't you depressed? You never said, To hell with all this?
István: Well, when this happened to me I was in my 23rd year, and, as I mentioned, I loved work. To this day I still do, and I never let myself go. I got a special inspiration in spite of all those lots of people who thought my case was hopeless. Many people said, 'If this would have happened to me, I would have killed myself.' But I got a power and I struggled and fought. Little by little I recovered myself. I couldn't work in any professional trade, to set up a small money-making resource... to be further able to get out of this box I was cornered in... Since then has passed, as they say in the... I'll quote a verse, a line from the Holy Scripture, "A man suffering for 38 years came before Christ." Well, myself I'll have tomorrow, not as they said in Kolozsvár, or the doctors said in Szatmár, that I'd live only five years more, but already the 35th has passed, 36th and I'm still here...
Ella: So how old are you now?
István: Well, already sixty...
Ella: Sixty?!
István: I entered it.
Ella: Sir, you don't look it...
István: Well, I don't.
Ella: You don't look it. Sixty?!
István: Born in '51. I was sixty now in June.
Ella: Well, I never! I wouldn't have thought that you were even fifty! Even fifty!
István: Well... I let myself go. I had problems with some teeth, they ached so badly I had to stuff cotton balls in my ears and I couldn't stand up to shave. I'm scruffy, if you please. I'm a bit messy. I also took the cows to the pasture. The daily chores.
Ella: Well, I never! But let me ask you further on. So, you were 23 years old. Then, when you were in the hospital, the parents knew about it?
István: Well, yes.
Ella: ...your siblings... they came and helped you...
István: Yes. Yes. Well, always someone needed to be by my bed around the clock, since I was still completely helpless, immobilized. For a period of time they bandaged my burns from head to toe, the legs and my chest was burned, the ear here, see, was damaged. Only my back was unscathed by fire.
Ella: Oh, poor soul. And who took care of you? Everyone in the family? Where did you go back? To your parents?
István: Well, here... this is the parents' house.
Ella: And who took care of you, mostly? Were you already married?
István: No, my parents, my mother. My father died soon after that and then I stayed with my mother, then she died too, and then... not the present one... So before the present one I found someone who came here as a help, but she wasn't behaving properly, didn't do things right. She was into unrighteous things and I then managed to get rid of her.
Then came another one. And only after that came the auntie I have now. She's already been here for 12 years, and she helps me.
Ella: What do you mean by "auntie"?
István: Please?
Ella: What do you mean by "auntie"? I don't understand. Someone came to help you, like a nurse?
István: Yes. There was someone after the first, but that too wasn't... she wanted to come here just out of self-interest, for material things, that I should quickly write off the house in her name. 'Well, such a thing can't be done,' I said.
Ella: Okay. But when you say "auntie"... What do you mean... nurse?
István: The auntie? Well, this is how I call her... She's by now...
Ella: Your wife?
István: My wife. Yes. Yes.
Ella: Oh, okay.
István: Auntie. Well, she came, she burrowed her nest here for 12 years now. She said that, "Those who were here before didn't have enough brain to appreciate a place like this."
I don't like wastefulness, I'm thrifty. I like to gather things so that I have what I need around the house. I don't indulge in drinking in the least or in cigarette smoking. In fact I hate that very much. Even if someone would menace to shoot me, I'd prefer that to putting a cigarette in my mouth. In my family we didn't do that, none of us. I'm glad if I have money for bread and not for wasteful things. This is my belief. Yes, and if I could always do, like it is said, and I shall quote, "I would like to serve progress." So that everything becomes better... Well, the "auntie" too... Her former husband had two little girls with her. That man didn't give anything to his own children, disowned them and I took her in with two children and they grew up and they do well, and he's shocked and surprised, and ashamed that, Look at you now... That man raised them while you, your own... The smaller, the middle one, the 10-years-old daughter is mine, and also the little boy, 5 years and 6 months. There are also two more. So consider that I keep this household and the farm running and everything shipshape.
There are difficulties and problems, but we pull and press forward. I want to set an example... In spite of these struggles, I raised animals, even before the "auntie" came here, and I sold some of them, that's how many I had, and I bought the empty plot of land here in front of the house...
Ella: Wow!
István: Then, as you kindly saw, we installed water, gas, so I'd keep up with the others as much as possible, so they won't point their finger at me, Look how he fell behind. As much as possible. I lived frugally, I was thrifty, I saved and scrounged, and slowly I managed to do all this. Further on, I don't give up, though unfortunately my health now... I'm under a lot of anxiety, because some diabetes from my family came into play. Now is rather high. It doesn't seem to lower. It reached even 380, which is high. I almost colapsed. The thing is that I'm not allowed to work, but I can't just sit around, I can do smaller tasks. But often times besides the small ones, bigger ones come along.
Ella: I heard that you make your own hay...
István: Yes. Yes.
Ella: How do you manage all this?
István: Well... when I got home from Kolozsvár, as I've explained to you, I slowly gained my strength back. I tried to do something, to work. But what? I grabbed a fork in the time of haymaking... But first I went to Bucharest to strengthen, desensitize... how should I say... to harden what remained of my arm stubs... At first it really hurt. I couldn't do anything... Then thru physical therapy it strengthened and I could work in such a way that many, many people couldn't believe what they saw with their eyes. Indeed. I can even mow, then spread the hay about the grass field in order to dry up. I also manage to turn it and then gather it.
Ella: But how do you do it? Do you use your feet more?
István: I'll show you right now.
Ella: You don't need to. I don't want to torture you.
István: You don't. I do it every day. [Ella laughs.] I'm used to it. Jajajajaj. I'm telling you, I manage to take care of the hay... I also rake it up... I load it in the wagon. Now, someone borrowed and broke the scythe with which I mow the weeds among the corn rows. I've perfected such technique... [Ella laughs.] Yes. What else have I done? I hoe too, a little, but still I can hoe. I will nicely hold the hoe here between my neck and shoulder, then...
Ella: Wow. But let me ask you, sir: did you use prosthetics? [Fly humming]
István: When I was then in Bucharest, for strengthening, they tried to fix me up with various things. Esthetic... how does one say it?
Ella: Prosthetics?
István: Based on mechanical and electronic bio-currents. There was something that had an automat button, I'd put it on, just like a coat, and then the movement of the muscles gave the command, so that the palm opened and closed.
Yes... but I saw how delicate an instrument it was, as I tried to use it, at that time in '77. Well, it would stop working out of nothing, so then I had to go to the manufacturer so that again he'd tinker with it, see what's wrong, modify something. It was not appropriate to my kind of activities at home. So I used only the esthetic one. Merely so that the wind shouldn't blow my jacket sleeves about... Then, even that one I didn't use much when I was at home. Well, maybe once in awhile... There was a finger hook, so that I hooked it on the small cart when I went to replenish the propane tank/canister. There was no piped gas back then. People saw me carrying my gas cart but wouldn't recognize me. 'Well, how could he be pulling his cart?! It can't be him, because he has no hands.' [Laughs] They went past me, without recognizing me. They were bewildered.
But it gave me burns here on my shoulder if it was warm weather, so I could use it only during winter.
If I went on a travel, on a train, it would bend in. It slipped off so that if someone sat beside me, it slid down on them! What am I up to groping them? Well, people didn't know. I had to put it back. When they saw that I do that then they'd start whispering to each other. Well, this is horrifying to many people.
Once the hand stuck out awkwardly from the wrist and fell out from its small safety lock, I didn't realize it, it was dark on the train. And there was an auntie with a bag... Well, the hand fell out and then into her bag. The auntie got off, went home, she didn't know that that had happened.
Ella: [Laughs] Oh, my God.
István: She went to some celebration...
I didn't know her but the man sitting by my side knew her. Anyway: she went home with him and as my hand had fallen off it was stuck in her purse with its fingers upwards. And late that evening, she put her bag away from her kids, Christmas was approaching, and so she bought them gifts. She was about to take the kids' gifts out from the bag, when well, she opened the bag she sees that someone... She believed that there is someone in her bag, stretches out his hand.
It's exactly like a hand, made of rubber. She got scared, Who's stretching his hand to shake hands with her?! [Laughs] She ran out, she screamed, she could not imagine what it was. [Both laugh] These kind of things happened to me if I wore it. So I stopped using it and I got used to handling things my way. Even my animals... I clean the cow. I can scrub her clean. There was no one else around to do it and then I tried this way, that way, that now I'm the Emperor, as they say. I have a scratcher to clean the cow. It has a longer handle so I can turn it from here to there, I can clean everything off the hide with it.
Nowadays I have two cows and a calf in my stable. Yes. Only it's such high heat, I get tired. In the morning from 7 until 11 I'm in the field walking around after them, here, there, and then again in the afternoon, until deep darkness, I stay with them. I love milk very much. Yes. [A motorcycle goes by] I'm not really friends with cottage cheese, or butter. I eat cheese with bread, but mixed with pasta, or with polenta, or as crêpes filling I don't like it. Only with bread. But milk is very, very... I drink a lot every day. I cannot get bored, or have enough of it. I really, really love it.
Ella: Thank God you don't like plum brandy that much. [Laughs]
István: Please?
Ella: It's good you love milk and not plum brandy.
István: No, no, jaj, jaj.
Ella: So let me go on asking. So people in general are surprised, bewildered?
István: Well, yes.
Ella: ...but there were such that had bad intentions and then you had to...
István: Unfortunately, like I said one man told me that he could not settle into this kind of life. He'd rather kill himself. And others went, "This is not life," this and that. Many gave up on me in despair, and voiced it. But I made them understand they had no place to talk to me like that anymore. If you don't have an encouraging word, better not open your mouth. There were so many like that.
On the other hand many predicted that, even when I was in the hospital in Cluj, some visitors there, 'Look, you'll see you'll get to the point you'll walk again.' I couldn't believe it. They also told me that I'll work one day. I couldn't believe it. 'Well, how?! How will that be possible?' He says, "You're going to do such things, learn to do such things that many people will be astounded." As the mayor said, the one that was before... I ended up knocking at his door. Some problems I had. We were talking how we can solve them, when someone who came from Zilah/Zalău interrupted us, I don't know who he was. Well, the mayor says to him, 'Have you heard about this man here?' He says, 'No.' 'Well,' he says, 'he's...' how should I say it... 'an exemplary man. He awakened many people who wanted to give up on doing their job. If they see what he does, that he can cope with this, then how could they give up without even trying?! Without doing anything?! This man raised in them a passion for...' how can I express it... 'an encouraging impetuosity that... 'If he is able to do his work, then how could we not do it? Sit idly, without doing anything?'
And, to add just a small thing... So I worked with the animals, cows. They were above average. Three times now we were at fairs, expositions, so beautiful they are. Once there was a summer camp along the Szamos/Someş River and one evening when the cows come from the pastures the commission came out by car to choose which ones will be in the show. They waited for the herd at the summer stables there. Everyone was there in the line, but I had to go away. So the commission president asked, 'Whose is this?' looking at my three cows, all three were beautiful. The people, shrewd as they were, didn't want at first to say they were mine. He stopped, looked, stared amazed. There were cows even from other counties, from Szatmár/Satu Mare County too... 'That man has such three beauties?!' 'Yes,' said everybody. 'Well, if he has three, then your four or five are nothing! You should have thirty,' he says 'and all as beautiful as this man's!'
If I can keep such three cows, then he, with his two hands, how much more he should do. Yes. Now, at the exhibition, some of them couldn't accept that I won First Prize. First Prize, since each of the three was so beautiful, so...
I love looking after them. When I come home, be it in the morning or at night, often times I don't go in to see how the kids are, or what's going on. I go first to see if all is okay in the stable, is there any problem with them? There were times when I was by myself and still wouldn't give up. There were difficulties, I called one or another, because I can't milk them, but I just didn't give up, I just struggled along.
When the auntie came here I had two, three horses, all of them with foals. She was all shocked. 'Is this true?! Are they yours?!' Then when she saw how I whirl about, how I swiftly come and go, she was stunned. She saw with her eyes that there is definitely some hard work done here in the stables. Manure, and all. Watering, feeding them, a lot of work with them. I didn't let myself give up. It's that instinct, how should I say, the drive that you have to do, to keep at it.
I'll show you at once, there is a stick which ends with a tip like a spade, like a shovel, but in two small fingers. I push it into the ground and then here in the middle, there is a nail and if I need to go do my business, then I rub on it and I can pull down my pants, then up, wherever I am, and then I can go and work in the field.
I also keep a bottle of water in my bag. I drilled a hole in the top and stuck a cigarette holder in it [Dogs barking] and that's how I drink water when I'm thirsty. And I go on. I don't have to ask anyone, Please come, do this or do that for me.
I also have a bad habit, I shouldn't talk about it, but I'm a collector. If I find a screw or... as I was a mechanic, then it's always on my mind... I always like to fix or make something. When I bend down, if I cannot pick it up, I take it with my mouth and put it in a pocket or my bag. Only I get sores on my mouth. Bacteria... bacillus...
Ella: It's not a good idea.
István: No. No.
Ella: [Laughs] You just can't stop doing it.
István: There was a time that my teeth were so strong that I could hold with them a sack of corn, carried it on my shoulder.
Ella: Oh, God.
István: Now I have trouble with them too. I must go to the dentist, they got very deteriorated. A few of them are loose even though they aren't rotten. I can't eat with them. I have to have them pulled out. Well, their time is up too. Sixty years, is understandable.
Ella: But let me ask two things... So, this situation brought you also friends? Do you move just in the family circle, only here around the farm, or do you have friends in town? Do you know other people who have similar problems?
István: Well, yes. There are many disabled people who cannot... they are in a wheelchair or are hardly able to walk on two crouches. Well... how to express myself... they also marvel, is shocking to them. But unfortunately, there still are, I have to say, jealous people.
Although now I can do less and less. I get tired very quickly because of diabetes. If I work a bit then soon, no matter how well I ate, in two hours I'm hungry again.
So I know of seven or eight as I am, they're even worse cases, in the district. I used to visit them when time allowed. I knew some in other counties too. They were shocked when I showed them that still I can work. They couldn't believe it. Well, of course, a lot of time, practice, dedication, ambition was needed, so this can be done.
One neighbor said, when he visited a relative uphill and he saw a man mowing there, 'You must come to my place,' he said, 'I have a neighbor without arms. He's much better than you at mowing.' [Laughs] He didn't come, he was ashamed. Yes. This is the result of long patience, so that you can do many things even better than others with two hands.
Take the bucket I water my cows with, when I had to remove it from here and fill it up, I hold it nicely under my knee and pulled it out so nicely, no water dropped back. Others still drip it. 'Come check it out,' I told them. They were stunned! 'How can this be?'
Well, once I worked as a mechanic, and I don't let myself go. Not only that I repaired the machinery when it was broken, but I also made many innovations. Even the foreman used to say, 'How were you able to fix that? Let's see. I've been a master for 30 years. I wouldn't have dreamed that this can be done.'
Constantly I thought about, How is this supposed to work? How can I make it work better? Could it be this way? that way, could it be? We should look for a different application for it. But lately I know little of the profession. The only reason I still think of it is because I always fix some things around the farm. I take it to another mechanic, even if he works slower, one day, one year.
Although the funds are low, I have such a large family to maintain, it's not an easy thing, but if they would also do their bit... how to put it... if they'd handle things in the same frugal way like me, things would be a little better. They take things a little too easy. Well, everyone handles things the way they are used to, educated, and so forth. Not everyone likes to save, or to produce something. But I think this is how it should be.
Ella: I wanted to ask what is your part in raising the children? The parents were strict with you, but you are not as strict with yours?
István: Well, it was still good that they were strict. I say it now to my kids that my parents, if I committed the same mistakes they do, my parents would have beaten me with a stick till my skin would burst open. [Child laughter] Yes.
Well, nowadays the situation is different, but when I was serving as a soldier, we were three brothers and a girl, they ordered all three of us when we got home to the barracks headquarters to praise our father. They said it was clear we had 'the seven year early home education' as they say in Romanian.
I served in the engineer corps. In fact they wanted me to stay there because I was good at management. I was great at planning... But I got bored. And they missed me at home, to help on the farm. I didn't like to stay there for good...
We were brought up here, but now I'm not so strong that I could give the children the same upbringing. The girl as she grows up, ten, eleven years old, is more intellectual, but I expect of her even a little more. I can't expect that from the little boy because... Autism... We have a little trouble with this one. I don't know why that is, this was also with the other girl, the older one. This too when she came here we had a little trouble, she was a bit... how to say it... was lagging behind. Six years old, we had a little trouble with her, but she was slightly more intelligent than the boy, who's mine. How did this happen... Unfortunately, there are many others that also suffer from this.
Now in this matter we needed... There were many expenses, costs with him, they took him to here and there, they tried to help him start speaking, but he barely says a few words, every now and then... I don't know what will happen to him. It's difficult because they need time to deal with him. It's good the older children are still here, otherwise the auntie couldn't work much.
There's always something to do on the farm here, there, here, there, a lot of work, but we can do only as much as we can, because this occupation with the animals generates very little income, very little... Well, we have very little possibilities. All we can do is just hand over the milk at the dairy center, and it pays very little... 80 bani only for one liter. So if I had to pay workers they won't come out. I tried. I tried to find an apprentice to take in. The one I found was not right, he just messed up things, created confusion and chaos. Then I said, 'Go back.'
It's a bit hard. Hard, hard. As the proverb says, "It doesn't flow, it only drips!" And if I were to buy the milk we consume in the family, then half of the pension would go on milk. Make hay, organize everything, bring it to the house, milk the cows. But, as I said, there is something at least. I have a little occupation. Time passes by easier. I don't like to just sit about, without producing something. It's in me, since I learned when I was small. I have to go do here, there, this and that way. This is how we lived—it was in us not to sit idle. Do you know, Miss? We have to produce something so we can sustain ourselves. [Flies humming]
Ella: I'm curious, since I see how good natured you are.
István: Please?
Ella: How happy you are... you are a good natured man.
István: Well... Yes. I like to encourage others. Here everyone says, 'Your every third word is a joke.' I like to insert a joke in my talk. Everyone has problems, but many times when one drops in a joke, they forget their difficulties. There are many people who if they have some problems, then they beat their mind with it until their head aches. They say, 'You made me feel a bit lighter, you uplifted me. Now I forgot what the difficulty was.' Well, as I said, there were many who said otherwise, but I kept my balance and I just keep on going. As they say, "Don't look back, because you'll plow the furrow crooked." You have to think ahead of time, think many times a matter before doing it and risk ruining it. Is this good? Could this be done? What are the consequences if you do that? Many of the neighbors say, 'I love this man,' often I helped them out, 'because even if he cannot work, he always says a good word and can see things in advance and how they'll end up.' Although they argue with me, 'This can't be this way, but that way.' 'Well,' I say, 'what have I said? Was I right?' 'Yes. So right. You saw things in advance.'
And as the proverb says, "What you can do today, don't leave it for tomorrow." Very often if one doesn't act right away, then there is damage. Well, today is Sunday, but how many times even if it's Sunday I have to cut the grass off right away, you've got to go on Sunday to gather it, bring it, make it, take it, because it happened so often that... 'Well, today is Sunday, we should leave it.' I could have gathered it, I could also have brought it home, but I left it in the field and rain came for a week and it rot. Then you have damage.
More over... [Coughs] To tell you one more thing...
I used to go to Nagybánya/Baia Mare, my auntie was not here then, it was hard... and someone said on the train, 'Come to visit us in the village. There are a few girls that are suitable for you. I'll send you to one, have a look. Maybe you like it. No pressure, see if it works out, what do you have to lose/Nem erőszak a disznótól as they say.' [Strong voices of children] It was on a Sunday afternoon. Well, they were dressed up, if you please, being a holiday. They see the weather starts to get bad... Rain wants to fall... and say, 'There is a lot of hay in the garden. Will it be damaged if it gets soaked?' I say, 'Do you know what? It says in the Scripture that If someone's cattle falls into the manger... it is written so... on a Saturday or whatever day one keeps holy, you're not going to free it? That's what it says! Well, it says, "Six days you shall work and the seventh you shall serve the Lord." But this can be interpreted this and that way. But if the hay gets wet, rots, then we left the cattle in the manger, to suffer torment, there will be nothing to feed them this winter. Yes. Please, don't be offended, but I'm here sitting about and when it comes to such things I prefer to go to free the animal.' Well, if you please, there they were seated, nailed on their chairs with such thoughts arousing in them, that they broke into a sweat. Such a man offers to take care of our hay. There was no power left in them. They looked at each other for a while astounded. Well, such a thing never...
Ella: What do you do when you astound people? Smile? You just look at them? How do you respond when they just stare?
István: Well, I looked blankly back at them. They turned yellow. One went whiter than the other. Did they understand me well? Well, I say, 'It often happens to me too that someone comes to visit, and finds me in the garden. "Oooh, good of you to come!" I say, "Look, you even have a fork available stuck in the ground, getting rusty."' [Laughs] When they see that I have no time to idle—I just throw hay, one, two, I make a lot of hay, when they see me all alone in a big garden, they help in shock. 'So, when I go to other people, I reciprocate. [Laughs] I help somebody else too...'
Well, before the accident, I went on the train towards Szatmár/Satu Mare and when the train stopped at a semaphore, what did I see there? Two old people and a young man gathering hay. Well, there was a soccer game in Szatmár/Satu Mare that day. When the young man saw that the train stopped, he said, 'Come whatever may come with the hay!' and jumped on the train, though the elders were his parents. They were both crying that he left them alone, two old people dealing with the hay. I... [Coughs] There were no mobile phones then, but somehow I informed them at work, 'I'll be late, work in my place until I arrive and I'll work in your place later on.' I got off the train and I took the fork from where that young man stabbed it, and I helped the two old people gather the rest of the hay. Well, those two old people, his mother and father, thought about many things but not about this one. In no time we were done, and then I went to the road and hitchhiked. I helped them for two hours. Well, they... oh... 'We cannot say ever again that there is no God. Such things! A stranger helps us!' and their own son left them with the hay. It was a very big thing.
Then when I worked in Borşa, as a young 23 year old, I went out about town in the afternoon. I got to know a nice girl, and I invited her to a pastry shop. She says that she can't come, being in a hurry to go make hay. 'Well,' I say, 'can I help?' 'Oh, yes!' she says, 'Most welcome! Jaj, jaj, I even beg you to help.' 'Good.'
We went up there on Pietroasa, a high mountain. Up there is snow even in summer. Pretty high up. Her parents were already working. They wanted to beat the girl. Why did she tarry? Why didn't she come earlier? But when I took the fork and we made 28 haystacks with her father, well, he said he'd seen hardworking young men before but none who kept up with him like I was. He was forty-three or so, in his peak. He thought I'd make a couple of haystacks and then get bored. So when he saw that I never stopped the whole evening, only once for a bit of water, he told his daughter, 'If you let go this boy from your hand, you won't find another one like him. [Laughs] What a strong hand!' I made them in no time, beautiful, like an egg. Her father, was open-mouthed. Well, I grew up making hay stacks...
Once someone said, because I was born in June, "No way your mother gave birth to you on a holiday, but on a working day for sure. You were not even born in the house, in a bed, but in a haystack!" [Laughs]
When I see that they don't pick up the crop properly, I'm upset. Oh, how could they leave this behind... When I'd come home after work, and I'd see some women going to gather hay, and they could not put it together nicely, but pile it about, I'd say, 'If rain comes down, there will be trouble here.' 'But we don't know any better.' I'd tell them, 'If you want my help, I'm here.' 'Oh, it would be great!' When they saw me one, two, how quickly I'd do it, even as I'm now, they almost couldn't believe their eyes, so fast, one, two, and it was well done, the wind wouldn't uncover it. I learned to do it well, I'm in this rhythm, I lived in it, I grew into it for so many years ago. For 35 years I worked with hay.
Ella: What do you do in winter when there is no hay?
István: Well, in winter I feed the cattle, I clean them. I always have something to work with them. I also go to the forest. I love to walk through the forest, not only to walk but if I find a piece or two of wood then I bind it with a string, a chain, and pull it down. Once, in a week, I pulled down as many trees as we needed for half a winter. I can take down a tree very quickly. Once I pick at it until it dried at the root, then I tumbled it down. Then up on my back, and I came with it home. Even from ravines if I found a good one, I took it down, put it on my shoulder and I came up the ravine and then down the hill home. I don't like to sit by idly in the winter either. Jaj, jaj, jaj, jaj, jaj! there is very much to do. There is the field, in winter too, often times there is work to do. Deforestation, oh, is hellish... Other people do that. I just go with the fork and I put the wood in mounds. Then with so many animals there's always, always something to work at. Jaj, jaj, jaj, jaj, jaj! Prepare this, make that, bring this. There are winters when nights are so long, that is already ten o'clock in the morning, and work for them is not finished yet. Watering...
I also looked for methods to make it easy for me to water them alone. I have this cart out here in the yard, like a cradle, a little kid wagon. I put on it a canister, I measured it, cut out a rectangular and my barrel is suspended in the stable, the water flows out of it, and there's a little tap I press to shut it down and I take my little wagon and I pull it and give water to the animals, all of them. I water them alone, I don't have to wait for anybody. Feeding and watering animals is like for people, every day, not just now and then. I can do alone this very important task, so there we are. [Child's voice in the background] Well, the neighbors remained open-mouthed, 'Look, he does all this alone...' realizing they agonize carrying water with the bucket. This is indeed a difficult task. Every day I'd say they drink 400 liters. But to me is not a difficult task anymore since I just push to them the small cart. That's more than enough water, 40 buckets.
Ella: Clever.
István: '...he solved it so easily.' While they struggle with it. Well, I had to invest in it and give it thought, although... as I said I gather whatever I find, this is good for this, that might be good for that, this maybe for this, for that...
Ella: Thank you, thank you very much for your patience.
István: Please eat something at our table.
Ella: Well, no, thank you.
István: Sure you do. Coffee or something.
Ella: Water.
István: Well, if you please... We mercifully still get by, food comes our way, we keep on struggling so we get everything we like. [Door closes] I've always been used to have everything. She too doesn't give up, always manages for the family. There is always plenty, no big complaints, or shortages of food, God forbid... I keep also pigs, we don't keep poultry.
Maybe I should now finish talking. Have you come on foot or?...
Ella: Well, I came from Zilah/Zalău by car, I hitchhiked. I asked and everyone knows you...
István: Well, sure...
Ella: [Laughs] Really.
István: Well, yeah... Once an auntie came here [Child laughs in the background] from Felsőbányá/Baia Sprie, we just talked a tiny bit on the train about what I looked for and such, [Motorcycle noise in the background] and in two days she was here. She didn't even know my name, or address. Only that this man is from around here and he's like that. She asked across from the train station, if there is such a man here... 'Of course there is!' they said. 'But he lives very far away, at the other end of the town.' 'Do you happen to know,' she says, 'since we've been talking, what kind of person he is?' That's how she readily inquired about me. [Kids laugh in the background] And the answer was, 'I don't know him closely, but I hear he makes wonders. I saw him even yesterday.' I had land nearby the station, and I came by with the cart and the horse, all alone, of course. I took the manure out to my plot of land. I alone loaded it in the wagon and alone I unloaded it. 'Oh, he says, 'he works like someone who has two hands.' [Child cries in the background] She was surprised. 'Well, since you have come so far,' he says, 'go there, but it's a bit of a trudge.'
She came with her daughter. We discussed matters, she saw what was involved here on the farm, she took the little girl back home, and she returned in two days alone. But she was not entirely suitable because she had a 27-year-old son who didn't like work. He had some nervous illness and well, I said, alright, he needs a plate of food too. Somehow things settled. Slowly, slowly he started to help me. Then suddenly he turned his back on me saying that he'll slap me good, he'll beat me up. 'Well,' I said, 'I didn't expect such behavior from you. You've been here for six months by now. I never said such things to you.' I don't know what the poor thing understood, what went wrong. And then the mother came... 'What's wrong?! What's wrong?' 'Well, I don't know what's wrong. Look what terms he used.' But she took it that I offended her son with something.
I didn't say anything, minded my business. We were then installing the water pipes, since she complained we should do that so they shouldn't work that hard anymore. And I said, 'Well, we'll do it now because the welders have the oxygen tanks and they can do the work we need and we'll have it installed.' She snapped that she won't do anything. 'But you told me the day before yesterday, 'Oh, when will the time come to put the water pipes in?' Now, two days later, time has come and...'
She took her son and left.
Ella: How was it when you found out you'll be a father?
István: Jaj, jaj, jaj! It was really shocking. I never thought that it might ever happen. I even sinned, having such disappointed thoughts that the baby wasn't mine. But after I saw her born into the world, I realized that this is reality, this is my own... my own blood. [Smiles]
Ella: How old were you?
István: Well, I was born in '51 and I was 51 years old when I had my first child.
Ella: That's a big thing. It's a big deal, isn't it?
István: Yes.
Ella: Huge deal.
István: Huge. Huge. It raised amazement in me.
Ella: Thank you very much.
We went through his backyard to his garden, where he showed me how he deftly makes haystacks and mows the grass. Then we went to the stable. He scrubbed his cow clean, fed his horse corn stalks, watered the calf.
His wife entreated me to find some help for their boy. Medical care is sporadic for children with autism. She needed to bring him to a large city to see a psychotherapist. And without money, they can't do it.
I left sad and upset that I came to America for freedom of expression, instead of fighting to become rich and famous. Were I not a bedraggled starving artist in New York, forever prone to volunteering for causes, I might have been able to give them the money.
Months passed. Finally I begged my way and paid to have the interview transcribed, since I can't write in Hungarian properly. I emailed it to my media outlets in Romania and Hungary. No one was interested in publishing it. I searched the internet to see where I could do it in English. I found a website of a motivational speaker in California, Nick Vujicic, who doesn't have any limbs. I thought István without knowing it, is a natural motivational speaker, but what a different situation!
Well, here you have it: If you'd like to donate to István I have a Paypal account in my name. Or you can write a check to me, and mail it to: Ella Veres, P.O. Box 180, New York, NY 10108. And if you so feel inclined to throw a bit of money in my way to keep my endeavors going, I'd be also grateful. Please write in the memo what part is for István and what is for my endeavors.
I will send you full yearly financial reports.
Well, that wasn't so hard after all.
Thanks go to my family for their quiet support, and to Len Vretholm and Larry Levine for their proofreading.

8. Eroii de lângă noi: O familie din Braşov are patru copii în armata SUA

În urmă cu cinci ani, familia Luca a emigrat în SUA, iar cei patru copii ai lor s-au înrolat în US Army şi îşi servesc cu cinste şi onoare patria adoptivă. Foarte puţini dintre românii din Statele Unite au fost remarcaţi de mass media pentru că au ales cariera militară sau voluntariatul în Forţele de Rezervă. Despre majoritatea, însă, nu se ştie şi nu se scrie nimic... 

Angela Luca este din Oradea, iar soţul ei, Viorel s-a născut la Braşov. Vacanţele copilăriei le petreceau în cetatea medievală a Sighişoarei, la ştrandurile cu apă termală de la Băile Felix sau pe malul Arieşului, la bunicii lui Vio de la Câmpia Turzii. Angie şi Vio s-au întâlnit intr-o vacanţă şi s-au căsătorit de tineri, dupa terminarea liceului. S-au stabilit la Braşov, şi-au construit un cămin şi au patru copii împreună: Patricia, Paul Roger, Filip şi Jane. Familia Luca a emigrat în SUA în toamna anului 2006.

I-am cunoscut pe Vio şi Angie Luca în 2008, în casa unor prieteni din Triangle, Virginia. Era o seară frumoasă de vară, cu mititei, grătare, prăjituri şi vinuri româneşti. Ne aflam în vecinatatea bazei militare Quantico, una dintre cele mai renumite baze militare din Virginia şi sediul renumitei şcoli FBI. Locaţia, atmosfera şi firea ei comunicativă, au determinat-o pe Angela să-mi vorbească despre copiii ei: „Am patru copii, iar trei dintre ei sunt în armata SUA. Jane, cea mică, va termina liceul în curând şi se va înrola şi ea” mi-a spus Angela.

Povestea ei mi-a atras atenţia din prima clipă. Am continuat să ţinem legătura, iar un an mai târziu, când familia Luca a cumparat o casă în Sterling, Virginia, la mică distanţă de locuinţa noastră, am început să ne vizităm mai des. Între timp i-am cunoscut şi pe copii şi am aflat o poveste de viaţă fascinantă!

Povestea familiei Luca nu este despre emigranţi, ci despre o familie model, despre români care fac cinste ţării lor pe mai multe meridiane. Este o familie obişnuită, care nu-şi doreşte celebritatea, ci doar sănătate şi puterea de a-şi împlini visele. Viaţa lor este un exemplu de tenacitate, speranţă şi demnitate. Vio şi Angie şi-au învăţat copiii lecţia respectului, a datoriei şi onoarei. 

Patricia Luca Jacobs are 27 de ani şi este fiica cea mai mare a soţilor Luca. Ea a ajuns în SUA prima, cu o bursă de studii. A absolvit cursurile universităţii La Salle din Philadelphia şi pe cele ale Liberty University, specializarea Psychology Conseling. În 2006, când părinţii ei au sosit în Memphis, Tennessee, Patricia lucra deja în US Navy şi era singura membră a familiei cu un viitor stabil în Statele Unite.

Deşi nu mai erau la prima tinereţe şi aveau încă trei copii în întreţinere, Angela şi Viorel au luat viaţa în piept pentru a doua oară. Mamă a patru copii, Angela a înţeles repede cerinţele, oportunităţile şi pericolele care-i pândesc familia în noua ţară, aşa că a căutat şi a găsit un post bun, teller la Bank of America.

Angela Luca este sufletul familiei, o femeie puternică, un sprijin şi un model pentru copiii ei. Optimistă şi încrezătoare în propriile puteri, lasă impresia că nimic nu o sperie, nimic nu este imposibil! Zâmbetul care-i împodobeşte faţa în fiecare zi, este o stare de spirit, iar Angela are o atitudine pozitivă molipsitoare.

Viorel Luca are o statură impunătoare şi o prestanţa deosebită. Figură lui bonomă şi vorbele de duh mereu la îndemană îti lasă o impresie plăcută din prima clipa. Timpul mi-a demonstrat că este un om de calitate şi un prieten de nădejde. Viorel nu trece niciodată neobservat! Cu toate acestea, preferă un con de umbră şi este un om deosebit de modest. Dotat cu un simţ al umorului foarte bine conturat, evită să vorbească despre el însuşi şi chiar dacă o face, transformă întâmplările dureroase din viaţa sa în pilde sau în glume. Stilul spumos şi talentul său oratoric, dicţia desăvârşită, mimica şi gesturile îi trădează erudiţia. Cu toate acestea, nu a ezitat să muncească aproape orice ca să-şi întreţină familia. Mai întâi a fost electrician în construcţii, iar duminica pastor în biserici fără denominaţie. Ulterior a găsit un post de inginer în apropiere de Washington DC, în departamentul de estimare a costurilor. Aşa că în 2007, la numai un an după sosire, familia Luca şi-a făcut bagajele şi s-a mutat din Memphis, Tennessee în Herndon, Virginia - o suburbie a capitalei naţiunii.

Trei dintre cei patru copii ai familiei Luca erau încă la şcoală, Jane, cea mai mică era la liceu, iar băieţii la facultate. Resursele familiei Luca erau limitate faţă de pretenţiile zonei. Aveau nevoie de o locuinţă mai mare, iar preţurile caselor şi costurile exorbitante ale studiilor... descurajante. Cu toate acestea, familia Luca nu şi-a pierdut entuziasmul, ci a găsit resurse să meargă mai departe. Viorel a început serviciul în DC, iar după amiaza şi în weekend avea un al doilea job part-time ca electrician într-o firmă de construcţii & remodeling.

Angela căuta şi ea soluţii pentru creşterea veniturilor familiei. O soluţie ar fi fost un loc de muncă mai bun şi mai bine plătit, dar foarte greu de găsit într-o asemenea zonă exclusivistă. Deşi lucra tot la o sucursală a Bank of America şi fusese avansată în funcţie, Angela îşi dorea mai mult. Aşa că s-a înscris la un colegiu universitar seral, unde mergea de patru ori pe săptămână pentru a obţine o diplomă în domeniul medical. Mi-a spus că este foarte obosită, dar merită să lupte pentru că într-o clinică salariile şi oportunităţile sunt mai mari. Angela urmase cursurile liceului sanitar din Oradea, dar pentru că s-a căsătorit şi au venit copiii, n-a mai reuşit să urmeze facultatea de medicină în România, aşa cum şi-a dorit. O diplomă de la o universitate americană de profil era pentru Angela continuarea visului ei din tinereţe. După doi ani de muncă şi studiu intens, după nopţi nedormite si weekend-uri dedicate practicii în cabinete medicale; după doi ani cu un program infernal de 14 ore/zi, Angela a reuşit! A obţinut diploma de asistent  şi s-a angajat la o clinică de chirurgie maxilo-facială.

Între timp, fiica ei cea mare, Patricia, s-a căsătorit cu ofiţerul Frank Jacobs, şi-a cumpărat o casă în Vincetown, New Jersey şi lucrează tot la US Navy. După sosirea familiei Luca în SUA, Patricia a absolvit Naval Postgraduate School ASA, Section on Statistics in Defense and National Security.

Cu toate că lucra full time la bancă şi era studentă, Angela a găsit timp să-i facă o nuntă frumoasă Patriciei, să o viziteze în New Jersey, să-şi caute băieţii la facultate şi să organizeze seri festive cu familia şi prietenii; să pregătească prăjituri, mititei şi sarmale după reţete tradiţionale româneşti. Ginerele, Frank Jacobs şi familia lui din New Jersey, s-au îndragostit iremediabil de bucătăria românească, iar de dragul cuscrilor au învăţat câteva cuvinte româneşti.

În anul 2008, Paul Roger, al doilea copil al familiei Luca, a devenit medic militar în US Navy. Întreaga familie a fost prezentă la festivitatea lui de aboslovire. În scurt timp Roger a plecat la post într-o bază militară a US Navy situată în Japonia, la Yokoshua, Kanagawa. O fotografie de familie sugestivă tronează în sufrageria familiei Luca, printre portrete şi souveniruri din România, în amintirea momentului când Paul Roger a devenit medic.

Baiatul cel mic al soţilor Luca se numeşte Filip şi este, de asemenea, ofiţer în US Navy. El a absolvi în 2011 Liberty University, specialitatea Stiinţe Sociale & Teologie. Filip intenţionează, să-şi continue cariera în armata Statelor Unite, iar soţii Luca şi-au completat colecţia de fotografii de familie cu cea de la festivitatea de absolvire a lui Filip.

Jane este mezina familiei. Are doar 20 de ani şi este în U.S. Marine Corps, una dintre cele mai dificile şi periculoase specialităţi din US Army. A absolvit Herndon High School în anul 2009, s-a înrolat în armată şi apoi a plecat la război! Înaltă, frumoasă, cu trasături fine, Jane arată mai degrabă ca o păpuşă de porţelan. Privind-o, nimic nu te duce cu gândul la o meserie atât de dură şi masculină. Şi totuşi, Jane este combatant în războiul din Afganistan.

După un an de pregătire intensă în mai multe baze militare de pe teritoriul SUA, şi după absolvirea primului an de facultate la economie & finanţe, în august 2010, Jane a fost relocată în Bastion, cel mai mare oras militar din lume. Camp Bastion este o bază militară logistică britanică, situată în nord-vestul Afganistanului si deservită de 21.000 de soldaţi americani, englezi şi danezi. Este baza militară vizitată de premierul Tony Blair în 2006 şi Prinţul William în 2010, şi în care Prinţul Harry al Marii Britanii a participat la traninguri şi misiuni de luptă în Afganistan.

În această unitate de elită, ofiţerul cadet Jane Luca are şansa si ambiţia să-şi construiască o carieră militară stralucită. Peste un an sau doi, cu ajutorul lui Dumnezeu, Jane se va întoarce acasă ca veteran de război, va absolvi universitatea pe care a început-o, va fi soţie şi poate mamă.

Ultima dată când am văzut-o pe Jane era Craciunul lui 2009, iar în casa familiei Luca se strânsese toată familia şi o mulţime de prieteni din US Army. Era o atmosferă de basm. Lipsea doar Roger, care nu a putut să vină acasă din Japonia. Americanii interpretau cântece de Crăciun acompaniaţi de o chitară. Noi le cântam colinzile noastre în limba română, pe două voci şi le traduceam americanilor mesajul colindelor noastre. Era ca un concurs: cine ştie mai multe colinde? Care dintre ele sunt mai frumoase? Care dintre ele transmite un mesaj mai profund? În jurul bradului erau membrii familiei Luca şi o mulţime de prieteni de suflet. Angela şi Viorel radiau de fericire şi se străduiau să fie gazde primitoare, să mulţumească pe toată lumea. Jane se vopsise blondă, Paul ne-a arătat portofoliul sau de fotografii, de parcă s-ar fi pregatit să devină fotomodel. Filip se îmbracase într-un costum de Moş Crăciun şi mergea pe la casele prietenilor să împartă cadouri copiilor… Angela a şters o lacrimă rebelă şi mi-a spus: “Păcat că n-a putut să ajungă acasă şi Roger! Dar dacă el nu poate să vină, o să mergem noi în Japonia!”

Au trecut doi ani de atunci şi sărbătorile de iarnă se apropie. Anul acesta de Crăciun, Angie şi Vio Luca îşi doresc acelaşi lucru ca de obicei: sănatate pentru toata familia şi puterea necesară ca să-şi poată îndeplini visele. Iar cel mai mare vis al lor este să-i aibă în jurul bradului pe Patricia, Paul Roger, Filip şi Jane, la fel ca altădată…

Este 11 noiembrie 2011, Veteran’s Day, o zi de sarbatoare la un sfârşit de toamnă capricios, iar Angela zâmbeşte! Doar ridurile proaspete din jurul ochilor trădează puţin din zbuciumul sufletului ei. Viorel este acelaşi urs carpatin impozant şi blând, pe care l-am cunoscut în urmă cu patru ani, dar are în plus un smoc de ghiocei la tâmple. Privesc fotografiile lor din Japonia... În vara lui 2011 Angie şi Vio l-au vizitat pe Roger! Deşi nu îmi spune, ştiu că Vio este tare mândru de copiii lui, ca orice părinte. Îl admir pentru că i-a încurajat să-şi urmeze visele, cu orice riscuri. Îl admir pentru că are puterea să-i sprijine din umbră şi să se bucure atunci când ei îşi împlinesc destinul. Patria adoptivă a oferit unor copii din Braşov oportunităţi şi speranţe, iar ei sunt gata să-şi jertfească viaţa pentru ea. Vă multumesc Patricia, Paul, Filip şi Jane pentru că vorbiţi impecabil limba maternă şi sunteţi mândrii de originile voastre tricolore. Vă admir şi vă respect pentru că vă reprezentaţi cu cinste şi onoare ambele patrii!

Angie şi Vio au rămas singuri în casa lor din nordul Virginiei. Aranjează mereu camerele copiilor, ca să fie pregătite atunci când ei se vor întoarce acasă. Astăzi singurul “copil” care aleargă prin casa lor este un ciobănesc mioritic născut la Oradea, care a trecut oceanul în vara lui 2010 împreună cu tatăl Angelei.

Sper ca Moş Crăciun va citi rândurile mele şi va aduce lânga bradul familiei Luca cel mai simplu şi cel mai de prêţ cadou, pe copiii lor Patricia, Paul Roger, Filip si Jane. Iar soldaţilor de pretutindeni le doresc de Veteran’s Day, Thanksgiving Day şi Crăciun, să primească acelaşi cadou minunat: un moment fericit în mijlocul familiei.

Întâlnirea cu soţii Luca mi-a întărit convingerea că familia este o binecuvântare de la Dumnezeu, iar Angela este un nume predestinat pentru îngeri şi pentru mame. Indiferent în care colţ ale planetei se află copiii, Angela merge mai departe!

9.Stellwagen Bank National Marine Sanctuary

“Stellwagen Bank National Marine Sanctuary” se află între primele zece atracţii turistice ale planetei, are o suprafaţă de 842 sq mile şi este localizat la intrarea în Massachusetts Bay, între Cape Cod şi Cape Ann. În sanctuar traiesc 130 de specii de animale, plante şi păsări, majoritatea pe cale de dispariţie. Din acest motiv, sanctuarul este protejat de legi federale şi supravegheat strict. Potrivit unui top realizat de National Geographic, Stellwagen Bank National Marine Sanctuary este situat printre primele zece atracţii turistice ale planetei. După ce au fost vânate până când au ajuns în pragul dispariţiei, în prezent, în nordul Atlanticului mai trăiesc doar 350-400 de balene din speciile Humpback, Minke şi Fin. De altfel, experţii apreciază că, în ciuda faptului că a fost declarată specie protejată, populaţia balenelor nu a mai crescut în ultimul secol.

Balenele din Atlanticul de Nord, în pericol de extincţie, vor fi salvate de la potenţialele incidente provocate de navele de mare tonaj care traversează oceanul, printr-o inovaţie tehnică brevetată în anul 2008. Sistemul electronic de avertizare semnalează prezenţa balenelor în Stellwagen Bank pentru ca vapoarele de mare tonaj să le poată evita.

Sanctuarul marin poartă numele comandantului locotenent Henry Stellwagen, care a studiat şi cartografiat regiunea în anul 1854. Cercetările lui au condus la realizarea unei hărţi amănunţite şi au adus informaţii valoroase pentru comandanţii navelor, care traversează Atlanticul cu destinaţia Boston.

Printre animalele marine prezente în Stellwagen Bank se numară mai multe specii de delfini, rechini de talie mică, dar şi celebrul Great White Shark, care poate atinge  dimensiuni de 21 feets (6,6 m). Sanctuarul adaposteşte cinci specii diferite de foci, hrana preferată a rechinilor din zonă. Focile din speciile Harp, Grey, Harbor, Hooded şi Ringed sunt în număr tot mai mare, datorită legilor care le protejează începând din 1977. Focile Grey înoată la mică distanţă de Nauset Beach Cape Cod National Seashore şi în apele reci din vecinatatea Manomoy Island Wildlife Refuge, o insulă situată în sud-estul staţiunii Cape Cod.

Balenele din speciile Humpback, Minke, Fin, Beluga, Orca si Pilot sunt o prezenţă aproape zilnică în sanctuarul Stellwagen, spre deliciul turiştilor din lumea întregă, care vizitează rezervaţia, însoţiţi de naturalişti din Massachusetts şi de la Societatea Internaţională pentru Protecţia Balenelor şi Delfinilor (WDCS). Potrivit biologilor marini, zilnic sunt vizibile 7 – 10 balene Humpback în sanctuar, iar uneori apar şi exemplare din alte specii, delfini şi rechini. Biologii dispun de cataloage, materiale audio şi video, iar balenele sunt recunoscute după nume. Un număr de cinci rechini din specia Great White Shark au implantate cip-uri care-I ajută pe biologi să afle amanunte despre migraţia acestor temute animale ancestrale. Potrivit Cape Cod Times, un exemplar de 15 feets a fost harponat duminică, 13 iulie 2011, în vecinatatea plajei sudice Nauset de către un grup de pescari, care au reuşit să-i implanteze un cip.

Vapoarele "Whale Watcher" pornesc zilnic din porturile Barnstable, Pourthsmouth si Provincetown din Cape Cod, MA; din portul turistic Boston şi din Golful Maine spre sanctuarul marin Stellwagen. Croazierele se organizează în sezonul estival (aprilie – octombrie). Vapoarele dispun de cabine climatizate, instalaţii de urmărire prin satelit şi sisteme electronice sofisticate de detectare şi înregistrare a sunetelor şi activităţii mamiferelor marine. De asemenea, fiecare vapor beneficiază de prezenţa mai multor biologi. Croaziera durează intre 3 si 6 ore, iar preţul este între 38 şi 50$/persoană, la care se adaugă tariful pentru parcare (15 – 30$). Preţurile variază în funcţie de companie şi de distanţa la care este situat portul de îmbarcare faţă de Stellwagen Bank.

În data de 6 iulie 2011, am vizitat sanctuarul marin la bordul unui "Whale Watcher". Am întalnit, filmat şi fotografiat nouăsprezece balene din speciile Humpback, Minke şi Fin, delfini şi foci Grey. La bordul vasului condus de Capitan John se aflau biologii marini Krill, Fred, Joanne, Dianne, Leah, Lauren, Tammy şi Michael din Massachussets si de la Societatea Internaţională pentru Protecţia Balenelor şi Delfinilor (WDCS). Pe durata vizitei în Stellwagen Bank, ei au prezentat viaţa şi obiceiurile mamiferelor marine, felul în care se hrănesc, se înmulţesc şi comunică. Pe ecranele instalate în cele două cabine, rula un documentar despre lumea apelor, realizat de scafandrii cu ajutorul unui submersibil. Între 1999 şi 2003 submersibilul DeepWork2000 a identificat cele 130 de specii marine din Stellwagen Bank şi a colectat informaţii preţioase despre resursele naturale deosebite ale zonei.

Prezenţa balenelor este semnalată de către biologii plasaţi în punctele de observaţie de pe punţile doi şi trei. Ei folosesc sonarul şi un sistem de bule lansate de pe vapor, pentru a atrage balenele în aria de observaţie. Pe durata expediţiei, naturaliştii oferă informaţii despre specia careia îi aparţine mamiferul, numele şi vârsta balenei şi o serie de alte explicaţii utile.

La întoarcere Lauren, a declarat pentru cititorii noştri: "Lucrez pentru WDCS de 3 ani şi nu am văzut niciodată atât de multe balene în sanctuar într-o singură zi. O cauză probabilă este aceea  că astazi  este o zi foarte frumoasă şi însorită. Din  observaţiile noastre reiese că există acum o cantitate foarte mare de plancton, peşti mici, bancuri de ton şi cod în această zonă. Hrana abundentă şi condiţiile atmosferice prielnice au atras astăzi un număr impresionant de mamifere în raza noastră de acţiune. Ele ramân în zonă până la epuizarea stocului de hrană, după care vor pleca spre alte regiuni."

Un alt naturalist prezent la bord, Fred, a sintetizat rezultatele observaţiilor zilei: " Astăzi i-am întâlnit  pe: Abrasion, Anchor şi puiul ei născut în 2009, care nu a primit încă un nume. Barb călatorea însoţit de Cajun. Grupul de cinci balene, pe care l-aţi observat la tribord la ora 2,10 pm,  era format din Crystal, Dome, Echo, din specia Humpbak, jucăuşul Fluke din specia Fin, precum si micuţa sa prietenă Hazard. Din grupul de nouă balene, cel mai mare grup sesizat de noi în acest sezon, facea parte Salt – cea mai cunoscută şi mai fotografiată balenă din Atlanticul de Nord. Ea a devenit celebră după ce a lipsit o perioadă lungă de timp, iar revenirea ei în sanctuar, dupa trei ani,  ne-a bucurat nespus de mult pe toţi. Grupul a fost vizibil la orele 2,40 pm. L-aţi  văzut pe Mark, unul dintre cei mai  mari masculi din sanctuar. Vaporul pe care ne aflăm este cel mai mare din Cape Cod şi are o lungime de 300 feets. După cum aţi observat, Mark este mai mare decât vaporul nostru. Balenele ne cunosc şi nu sunt  agresive. De asemenea, aţi văzut-o pe Nocturne' 2007 şi puiul ei, care  încă nu are un nume. Celelalte exemplare erau Thallasa; Spike; Tectonic; Reflection; Isthmus'2009 şi puiul ei încă nebotezat. Faţă de anul 2010, în acest sezon am observat apariţia în sanctuar a un numar de 14 balene necunoscute. Aproape toate speciile de rechini mici din zonă sunt pe cale de dispariţie. Am reuşit să identificăm şi să supraveghem douăzecişiunu de exemplare în zonă. Un rechin de talie mică a fost capturat în sanctuar  săptămâna trecută,  deoarece era bolnav. Acum se află sub tratament la spitalul veterinar al  acvariului  din Boston."

Sistemul electronic de supraveghere a sanctuarului a fost introdus de inginerii americani în anul 2008 pentru a detecta prezenţa balenelor de la mare distanţă. Sistemul funcţionează după acelaşi principiu ca un sonar şi permite comandanţilor de navă să sesizeze prezenţa uriaşelor mamifere marine de la o distanţă de 88 de kilometri.

Sistemul a costat peste 45 milioane de dolari. O parte din aceşti bani vor fi recuperaţi de la companiile de transport transoceanice, în decursul următorilor ani. Necesitatea implementarii sistemului a apărut datorită accidentelor frecvente, care ­se produceau în timp ce navele de mare tonaj traversau sanctuarul pentru a ajunge în portul Boston.  Una dintre cauzele acestor accidente era faptul că prezenţa balenelor era semnalată cu o întârziere de 15-20 de minute de către sistemele de balizaj, ceea ce însemnă, de cele mai multe ori, un răgaz prea scurt pentru evitarea coliziunii.

Vapoarele Whale Watcher dispun de sisteme de observaţie sofisticate, care colectează zilnic informaţii preţioase despre vieţuitoarele marine din Stellwagen Bank. La bordul fiecarui vas Whale Watcher se află circa 300 de turişti, iar sumele colectate de fiecare vapor la o ieşire în larg sunt în jur de 15.000 $. Fiecare vas efectuează 1 sau 2 curse zilnice în sanctuar. O parte dintre banii colectaţi sunt folosiţi pentru programul de protecţie al mamiferelor marine al WDCS. La debarcare, turiştii pot comanda un DVD cu informaţii despre sanctuarul marin şi o înregistrare video profesională a animalelor pe care le-au întâlnit în croazieră. Banii sunt folosiţi, de asemenea, pentru programele de protecţie a animalelor care populează sanctuarul.