Premiile NARPA 2012: Interviu

 

Oameni de lângă noi

Călin Ionescu - din Toronto, la B&B în Costa Rica

 zz

Domnule Călin Ionescu te cunosc de mai bine de 10 ani, te știu ca pe unul dintre profesioniștii români de succes din Toronto.  Știu că ai fost an de zile specialistul pentru protecția mediului al trustului Magna, atunci când aceasta era foarte înfloritoare și neatinsă de criză.  

Acum te regăsesc în Costa Rica,  că investitor în această țara exotică și ca trăitor a ceea ce aici se numește ”pura vida”, viața pură și liniștită spre care tânjim cu toții. Aș avea rugămintea să ne împărtășești, mie și cititorilor ziarului ”Acasă” din Toronto câte ceva din experiența ta, în câteva direcții:

  • în ceea ce priveşte activitatea ta de business trecută şi prezentă;

• stil de viaţă

• cum te raportezi la comunitatea românească de aici.

Dan Micu: Cine ești Călin Ionescu, cum ai ajuns în Canada și cum ai început să te afirmi?

 Călin Ionescu: Sunt un canadian de origine română, am emigrat în Canada în 1982 din dorința de a-mi construi o viață mai bună decât în România comunistă, pentru copiii mei, soția mea și desigur, pentru mine.

 Am aterizat în Calgary pentru că sunt un inginer de Petrol și Gaze, specialitatea chimie.  Sigur, am început să-mi caut de lucru dar a fost o perioadă foarte grea în acel moment, în general pentru toată industria și în special pentru cea petroliera (ca exemplu un baril de petrol la vremea aceea costa 7$)...Așa cel puțin percepeam eu pentru că mi-a fost imposibil să găsesc ceva de lucru în acest domeniu.

 În Calgary am petrecut aproape 4 ani fără să mă dau în lături să lucrez în orice meserie.  Am făcut de toate: ”painting”, am vândut în ”flea market”, am lucrat într-un laborator de fotografie, am făcut ”security guard”... în sfârșit, tot felul de munci. 

 În același timp am reușit să merg și la Universitate unde am făcut cursuri de "reservoir engineering" în speranța că o să-mi găsesc de lucru în Calgary. După ce am terminat cursurile și am trimis vreo 1000 de resumee, tot fără succes, m-am hotărât să plec spre Toronto împreună cu trei dintre cei mai buni prieteni ai mei.  Urma să ne încercam norocul în Ontario. 

 Am avut șansa să cunosc un manager de la Magna care mi-a oferit o slujbă în protecta mediului (environment). Am început cu un contract mic de 3 luni. Apoi altul și tot așa, lucrul a continuat până când am avut șansa unui interviu cu unul din VP al lui Magna. A urmat o angajare ”permanentă” de 2 ani, până la momentul de recesiune din 1989 când marea majoritatea a personalului tehnic din Magna și-a pierdut slujbele. Printre ei mă număram și eu.

   Norocul a fost că șeful, VP-ul de care vorbeam mi-a sugerat să fac consulting pentru Magna. Zis și făcut, am schimbat numai statutul, din anagajat ”permanent” am devenit propriul meu sef... și lucram tot pentru Magna. La scurtă vreme Magna a început să meargă foarte bine și conjunctura a fost de așa natură încât mi-am oferit serviciile de protecția mediului pentru toate companiile Magna. 

Câte erau la vremea aceea?

 Din câte îmi amintesc, în anul 1992 erau cam vreo 70.

 Și cum s-a concretizat propunerea ta?

 Am primit contractul, mi-am înființat o companie (Envirovision), am angajat încă 3 ingineri dintre care 2 români și am început să lucrăm pe rupte, ceea ce a continuat câțiva ani buni. La un moment dat eram 11 persoane care lucram la programele de protecția mediului pentru toate fabricile Magna.  Trebuie să subliniez că cel puțin jumătate dintre cei cu care lucram erau români. Între timp am devenit Professional Engineer și am reușit să acreditez și compania. Am muncit foarte mult așa cum muncește toată lumea în Canada, dar a fost cu succes și financiar și ca satisfacție profesională.

 Cum de te-ai retras atunci din ”afacerea” respectivă?

   Apropiindu-mă de 60 de ani am început să îmi pun întrebarea dacă vreau să lucrez în continuare să acumulez avere și să mor pe un sac de bani sau să fac altceva care să îmi facă plăcere și să-mi trăiesc în liniște vârsta de aur, cum se numește.

 Am avut șansa să călătoresc mult și mi-am pus întrebarea dacă nu cumva aș putea să caut altundeva decât în Canada un loc în care să mă stabilesc. Prin 1997 unul din cei doi băieți ai mei, Cătălin, a făcut o călătorie în America Centrală și mi-a povestit ce impresionat a fost de Costa Rica, de frumusețile de aici așa că m-a făcut curios. 

 În iarna lui 97-98 mi-am luat bilete de avion împreună cu un prieten și am petrecut câteva săptămâni aici, în Costa Rica.  Am cutreierat țara în lung și în lat și am rămas la rându-mi așa de impresionat încât am decis să cumpăr un petec de pământ și să construiesc o casă pe care cu timpul să o transform într-o mică pensiune, gen Bed&Breakfast.  La vremea aceea era un vis frumos. Al doilea an am venit și am cumpărat un teren cu vedere la ocean pe care în câțiva ani am construit o casă.  La etaj urma să locuiesc eu, cu familia și la parter să fie pensiunea.

 Ai putea vorbi încă mai mult de atât despre Costa Rica din perspectiva unui om care a locuit mai bine de 8 ani în ea și care o cunoaște de 14, strămutat din Toronto?

   Cel mai interesant lucru a fost că m-au fermecat, nu numai locul și frumsetea naturii de aici ci oamenii, obiceiurile, modul de viață liniștit care se trăiește aici.  Am revenit în fiecare an câteva săptămâni și am cunscut din ce în ce mai bine Costa Rica încât m-am identificat într-un fel cu ea.  M-am îndrăgostit de trei lucruri aici: de vremea cu cerul mai totdeauna albastru și marea care aici are un farmec deosebit (nu degeaba, pe plajele din apropiere vin să își depună ouăle broaștele țestoase din tot Oceanul Pacific), apoi de berea de aici ”Imperial” care este cea mai cuminte și gustoasă bere din câte am băut, dar în primul rând de oamenii de aici.  Sunt niște oameni deosebiți, care știu să trăiască fără să se deranjeze unii pe alții, care știu să fie fericiți cu cât trebuie, să-și facă timp să trăiască, să prețuiască ceea ce au, mai ales liniștea.  Pentru mine acesta este conceptul de ”pura vida” despre care vorbește aici toată lumea... cuvinte care țin loc de 'la revedere”, cuvinte cu care concluzionezi un diferend sau sunt îndemnul de a coborâ cu picioarele pe pământ: ”trăieşte ziua de azi”, ”fii fericit cu puțin, uite-te în jur, e tot ce-ți trebuie”.

 Aici oamenii când se duc la lucru dimineața, zâmbind, cântând fără stress, nu îsi fac atâtea griji de toanele șefului.

 Să îți spun o întâmplare care mi s-a întâmplat mie. Am angajat acum câțiva ani un grădinar. I-am făcut în prima zi instructajul, vis-A -vis de ce are de lucru, i-am dat o foarfecă de tuns gardul viu și l-am lăsat să își facă treaba. După câteva ore, merg să văd care e ”stadiul lucrărilor”. Grădinarul se pare că plecase demult pentru că gardul era tuns numai pe câțiva metri, cam cât ai lucra vreo10-15 minute. A două zi îi dau bună dimineața și îi repet în modul cel mai frumos posibil care îmi sunt cerințele și ce aștept de la el.  El, cu foarfeca în mână, se uită la mine, zâmbește, îmi întinde foarfeca, spune ”pura vida” și pleacă.  Fără comentarii. Acum ne mai întâlnim în oraș, face taximetrie, suntem buni amici și mai ieșim la câte o bere împreună...  Pura vida!

 Cum te împaci totuși cu acest concept, pentru că așa cum îmi spui, pura vida altora se poate să te umple pe tine personal de nervi.

 Este adevărat că uneori îmi este încă greu să mă obișnuiesc însă încerc să îmi depășesc limitele impuse de ”civilizaţie”.

 Dar de muncit se muncește?

 Firește că se muncește, numai că aici fiind o clima caldă, se muncește de la revărsatul zorilor, aproape de 5 dimineață până spre prânz. Atunci este vremea siestei cu somnul de după masă între 10 minute și o oră. 

   Ai spus că ai cumpărat aici un teren și ai mai investit în "real estate" și în împrejurimi. Este Costa Rica un paradis numai pentru oamenii bogați?

 În nici un caz. Ce am învățat și am descoperit foarte repede aici este că viața și minunățiile din Costa Rica nu stau în case sau în investiții costisitoare, în a avea un iaht sau case cu zeci de camere de închiriat.  O cameră sau două cu dependințele necesare, eventual cu aer condiționat (eu am renunță la acest ”lux” pentru că mă simt bine în mediul natural) este tot ce îți trebuie. Trebuie însă să ai o vernadă mare pentru că atunci când stai acasă, viața să ți-o petreci tot în aer liber. Frumusețea este să călătorești pentru că geografia țării este o minunăție.  Sigur că aici găsești și hoteluri foarte scumpe, case de milioane de dolari, dar am mulți prieteni români care și-au cumpărat aici cu 40000$ un apartament de condo sau ”townhouse” în  care stau foarte comod și care se bucură foarte mult de a veni aici câteva săptămâni sau luni pe an.

 Pentru a te retrage aici în prag de pensionare, fie că ai trecut sau nu acest prag, nu este nevoie să fii un om foarte bogat.  Sigur, trebuie să ai un venit stabil, ca și în Canada de altfel.  Guvernul nu limitează nimănui cumpărarea unei proprietăți în Costa Rica, a unui lot, a unei case. O familie de două persoane, care au cumpărat deja o casă sau un apartament aici, au nevoie de 1200-1500$ pe lună pentru a trăi decent. 

 Există comunitate românească aici în zonă (provincia Guanacaste)?

 S-a înfiripat de curând o cumunitate românească, este destul de micuță, care crește și descrește funcţie de anotimp. Aici în golful Papagayo suntem patru familii care stăm aici cea mai mare parte a anului: proprietarul unui atelier de sudură și prelucrări mecanice, altul proprietar al unui mic restaurant, managerul unui hotel  și cu mine, cu B&B aici de față, El Sueno de Ocotal. 

 Te consideri aici un om fericit sau cel puțin mulțumit pentru ce ai făcut și pentru ce perspective ai?

   E un truism din cele mai evidente că toți căutăm fericirea.  Mulți credem că am găsit-o.  Fericirea cred că nu este o chestie constantă ci există ca momente, ca oazele în deșert, în care putem să zăbovim mai mult sau mai puțin.  În rest avem satisfacții și mulțumire sufletească.  Eu aș zice că aici, am ajuns la această mulțumire indiferent cât a trebuit să plătesc pentru asta. Nu aș schimba locul acesta cu nimic altceva. Îmi iubesc patria de adopție, Canada, însă mă simt mai bine aici, cel puțin în timpul iernii.  Dimineață când mă trezesc și merg pe verandă, mă uit la ocean, ascult cântecul pădurii tropicale de pe dealurile învecinate (auzi și tu păsările și ciorovăială maimuțelor) am un sentiment de implinire... îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să fiu în acesta țară!

 Interviul acesta, publicat în ziarul ”Acasă” , va putea fi citit și de oamenii care vor să își petreacă vacanțele altundeva decât în Caraibe, sau care vor să se retragă în altă parte decât în Florida. Care ar fi mesajul pe care l-ai putea transmite tu, la modul cel mai sincer cu putință?

 Pentru vacanță recomand oricui să vină aici și să aibă experiența Costa Ricăi.  La o simplă căutare pe internet oricine poate găsi o gamă foarte mare de opțiuni, pentru toate gusturile și buzunarele.  Ceea ce nu recomand, subiectiv este adevărat, este să aleagă un ”all inclusive” ca să vină în Costa Rica, decât dacă are copii foarte mici.  Costa Rica este o țară de explorat, de gustat, de respirat nu de contemplat de după gardul unui resort. Pentru cei care vor să se retragă sau explorează posibilitatea asta este bine să viziteze de câteva ori acesta țară ca să vadă dacă li se potrivește sau nu.  Dacă sunt un cuplu este foarte important ca amândoi să își dorească să se retragă aici, să danseze același tango. Pura vida este o opțiune pe care o gustă numai unele persoane.

 

Drumul de la Maria-Mirabela la Străini în Noapte...

 zz

- Medeea Marinescu, draga noastră Mirabela, şi Simina din Domnişoara Cristina, şi Elena din Je vous trouve tres beau, şi Silvia din Donanat, donant.  Mă uitam pe www.IMDb.com şi am văzut că au o scăpare.  Eşti trecută la filmografie doar cu 18 filme.   Au o scăpare.  Iarna Bobocilor nu au pus-o. Chiar aşa, nu ai avut complexe să porţi pe umeri succesul Mariei Mirabela? Nu te-a marcat în vreun fel? Mă gândeam zilele trecute, că te aşteptam de mult.. mă gândeam şi la Shirley Temple.

- Poate dacă eram la Holywood.  Acolo, cred că sistemul.. cred... adică bănuiesc, intuiesc din ce văd la televizor, că sistemul holywoodian este un sistem care te adoptă şi care te şi stoarce ca pe o lămâie.  Nu este întâmplător că atâţia actori se pierd în droguri, în băutură, au căderi foarte mari.  Mi se pare că puţin actori de la Hollywood au o viaţă bine echilibrată.  Sistemul românesc nu este un sistem atât de tumultos, puternic - în sens negativ - şi aşa că nu s-a pus problema să-mi creeze un dezechilibru. Am fost un copil care a avut şansă în faţa altor copii să joace în filme, să câştige o oarecare popularitate, notorietate, dar n-am simţit ceva major care să mă facă să îmi pierd capul, nu am câştigat atât de mult încât să îmi pierd minţile, nu am devenit o aşa de mare vedetă încât să mă şi sperii că trebuie să întreţin acest statut într-un anumit fel. Lucrurile au fost mult mai normale în România.

- Şi într-un fel sunt şi acum probabil, pentru viaţa artistică...

- Da, da, deşi eu nu zugrăvesc acum acest lucru că pe ceva neapărat foarte bun pentru că mi-ar fi plăcut să fi existat atunci scenarişti şi regizori care să fi scris pentru mine.  Nu ştiu care era parcursul meu.  Ori lucrurile acestea nu se întâmplă acum în România.  Poţi să faci un film şi să fii foarte apreciat, şi să apară un actor, că se întâmplă şi acum după ‘90.. apar actori tineri şi fac un rol foarte bun.  Ei, după aia cineva trebuie să-i ia şi să se ocupe de cariera lor, să scrie pentru ei, în zona lor, să-i promoveze într-un anumit fel, într-o anumită direcţie.  Aici - în România - nu se întâmplă.  Ai făcut un film, dacă ai noroc să îl faci pe al doilea, bine, dacă nu, asta e. Tough luck!  Asta nu mi se pare foarte bine... şi sigur, şi eu aveam aşteptări la un moment dat după 1990.  Nu am prea făcut film. La mine a fost o mare cădere din punct de vedere cinematografic. Noroc că a apărut teatrul.  E adevărat că după ‘90 cinematografia română a căzut, a apărut televiziunea care..

  

- A supt tot.

- A supt tot, da...  Teatrul a avut un moment de cădere, adică ştiu că a fost o perioadă când se jucau piese cu sălile aproape goale şi a câştigat un teren uriaş televiziunea. Am făcut şi eu televiziune în perioada aceea.  Dar teatrul, teatrul m-a susţinut, m-a educat, (prin teatru) mi-am făcut meseria, mi-am făcut mână, cum se zice, în teatru.  Am lucrat mult şi m-a ajutat.  Practic revenirea în cinema s-a făcut în 2006.  Sigur că (anterior) am făcut rolişoare în cinema dar care (vedeam că) nu contau...  rolişoare.  Adică nimic important care să rămână imprimat în memoria unui public.  Cum spuneam, practic, revenirea mea în cinema s-a produs în 2006, cu Je vous trouve tres beau, cu filmul din Franţa, care a fost, într-un fel poate, o întâmplare.  Este un film francez, eu nefiind la vremea aceea vorbitoare de limbă franceză.  Eu am făcut la şcoală rusă şi engleză şi am ajuns să fac fimul acesta în Franta... un film cu buget mic, un film care avea o regizoare debutantă Isabelle Mergault - sigur, cu un mare actor francez, Michel Blanc, foarte cunoscut în Franţa.  Filmul a fost însă un mare hit.  Adică filmul a fost un mare hit intrând pe primele poziţii în topurile franţuzeşti.  Ştiu că după vreo două-trei luni, Munich al lui Spielberg ne-a detronat.   Într-o Franţă unde se lansează zilnic zeci de filme şi filme americane puternice noi eram pe locul întâi.. un film care a avut nominalizări la premiile Cesar.  Astfel s-a petrecut, într-un fel, relansarea mea în cinema şi lumea auzit şi în România.

  

- Şi asta v-a ajutat şi în teatru?

- Nu!  A fost o perioadă în care eu nu am jucat.  Nu am jucat prea mult nici la teatru.  N-am suferit.  Nu am blamat pe nimeni pentru că poate aşa a fost să se aranjeze lucrurile.

  

 - Totul este cu un motiv..

- Da, am încercat întotdeauna să găsesc un sens.  Cred că tot ce ni se întmplă întotdeauna are un sens şi n-am forţat.  Ce s-a întâmplat când m-am întors?  S-a întâmplat că Stere Gulea, care văzuse filmul şi a fost impresionat, a vrut să-mi dea imediat un rol.  Am prezentat filmul aici (în 2009).  Acel rol  era a unui personaj sensibil mai mare decât vârsta mea, a trebuit să fac o compoziţie, nu mi-a fost foarte la îndemână, nu era zona mea, nu era un rol neapărat pentru mine.  Dar el m-a distribuit pentru că văzuse filmul din Franţa.  În teatru nu jucam foarte mult, chiar jucam puţin la acea vreme.  Aşa că am făcut acest film, apoi un alt film şi un serial de televiziune.  Dacă făceam teatru nu le puteam face pe celelalte.  A apărut copilul în viaţa mea.  Am rămas însărcinată şi am născut un copil.  Deşi, am jucat teatru şi însărcinată...  Râdeam... că jucam şi joc în continuare într-o piesă care se cheamă Egoistul cu meşterul Radu Beligan.  Îi spuneam la un moment dat, înainte să intru pe scenă ”Meştere, vă daţi seama ce bobârnace o să ia fiu-miu la şcoală?” şi el a zis ”De ce?”.  ”Pentru că o să se ducă la şcoală şi o să spună <Băi, eu am jucat cu Radu Beligan!...> Şi are să i se zică <-Cine bă, tu?>.  De fapt ăsta e adevărul, copilul deja mişca şi eu îmi dădeam replicile cu Radu Beligan şi el, copilul, era pe scenă.

  

- Frumos ce spuneţi!

- Da, şi..! Şi aşa că lucrurile s-au aranjat chiar dacă n-am jucat aşa de mult teatru am făcut film, cum ziceam am făcut trei filme, un serial de televiziune de 30 de episoade..

  

 - Chiar şi aşa, Domnul Caramitru  te place foarte mult...

 -  Păi m-a şi distribuit.  Păi, Dl Caramitru în primul rând mă ştie de când eram mică din filmul Promisiuni unde juca pe tatăl meu natural, în film. Era un personaj negativ. Era tatăl care m-a părăsit   şi care vine după 11 ani să îşi ceară drepturile de tată şi pe care bineînţeles nu le merită. Sunt nişte scene conflictuale între noi în care îmi şi trage nişte palme, pe care mi le-a tras pe bune la filmare de mi-au amorţit maxilarele.  Deci noi ne ştim de foarte mulţi ani.  O vreme nu ne-am mai întâlnit pentru că Dumnealui  la Bulandra, apoi a fost Ministrul Culturii, eu eram cu muzica, în alte zone.  Aşa, şi ne-am reîntâlnit la (Teatrul) Naţional şi în clipa în care am montat (piesa) Dineu cu proşti - aici   în America este o versiune de film Dinner with Schmucks după un film franţuzesc celebru Le Diner de cons... aşadar, când  am montat piesa mi-a dat un rol.  Nu este rolul principal pentru că rolurile principale sunt deţinute de bărbaţi. Mălăele este “prostul” din piesă. Am înţeles că vine şi el cu un spectacol aici. Dar am un rol foarte savuros, adică joc o femeie nimfomană şi beţivă. Este un rol foarte spectaculos. Are - are priză la public, adică..

- Mai ales în România…

- Da, mai ales în România.  Da, şi (meşterul Caramitru) m-a distribuit şi ne înţelegem foarte bine.  Mă cunoaşte, ne cunoaştem şi mi-a urmărit într-un fel parcursul, cam ce-am făcut în anii ăştia.  Cred că nu am pierdut timpul, chiar dacă nu am făcut lucruri foarte spectaculoase, să ies în faţă... nu cred că l-am pierdut şi nici nu m-am grăbit, aşa, să fac ”muult”, aşa la cantitate. 

  

- La urma urmelor, în viaţă faci lucruri cărora, la momentul respectiv nu le deosebeşti sensul..

- Interesant, dar cred că este adevărat.

  

- Am învăţat în viaţă că trebuie să ai rabdare...

- Da, asta învăţ şi eu..    Dar tinerii nu au răbdare.  Şi atunci am început să învăţ pentru că la un moment dat oricât ai vrea tu ca lucrurile să meargă mai repede, parcă te panichezi sau înnebuneşti că nu ţi se întâmplă lucruri, că nu eşti recunoscut, că lucrurile nu merg aşa cum ai vrea tu, sau cum crezi tu că trebuie să meargă şi ce faci?  Nu ai soluţii miraculoase.  Soluţia e să îţi exersezi răbdarea.  Da, şi eu n-am avut răbdare.  Am avut şi eu momentele de suferinţă şi de panică majoră mai ales când am terminat facultatea.  Am terminat facultatea în 1996 şi era o perioadă foarte tulbure.  Mă rog, România se scuză cu o perioadă foarte tulbure de 20 de ani.  Adică, a devenit deja o obişnuinţă.

  

- Tranziţia asta..

- Da, tranziţia asta care nu ne da pace... (râde cu candoarea Mirabelei).  În ‘96 cinematografia română făcea cam un film, un film şi jumătate pe an.  Nu prea se făceau angajări la teatru..  Era destul de complicat şi eu mă gândeam ”Bun, dar eu din ce voi trăi?”. Lăsând la o parte gloria şi ambiţiile noastre care ţin de orgoliu.. bine dar trebuie să trăiesc, trebuie să îmi câştig existenţa. M-am panicat. Am încercat  mai multe formule de teatru, ceea ce mi-a fost util.  Când am terminat facultatea pe mine nu m-a primit nici un teatru cu braţele deschise să mă angajeze. Ba din contră, am dat două concursuri la teatru şi nu m-au angajat. Adică am pierdut.  Se dădeau nişte concursuri şi eu nu am luat.  Şi atunci am încercat formule de teatru:  am mers la primul teatru particular din România.  Era un domn care vroia să facă un teatru particular. Bun, dar nu  avut logistică. Se chema ”Unu”. A şi dispărut într-un an de zile. Am crezut totuşi în formula teatrului particular. 

  

- La Pod ai jucat?

- Nu, la Pod nu am fost.  La Pod de obicei mergeau tineri care voiau să dea la teatru şi după aceea ei rămâneau legaţi (sentimental) acolo.  Pentru mine perioada de dinainte de facultate a însemnat muzică şi atunci nu eram conectată la această lume teatrală.  Am şi spus, în capul meu mi-am zis că voi face film, nu teatru. 

 Am încercat teatru experimental, am încercat teatru într-un cabaret.  Nu a mers decât un spectacol sau două.  Făceam nişte ”interviuri” ale lui Monciu-Sudinski.

Am încercat teatrul experimental, teatrul de mişcare cu nişte tineri din generaţia mea.  Îl jucam pe unde puteam închiria săli.  Eu am încercat, ceea ce cred că mi-a fost util.  Pentru un actor care abia a terminat facultatea, acesta perioadă de căutări este foarte benefică. Şi atunci când ajungi într-un teatru că National... am jucat la teatrul Mundi..  Am fost şi în Anglia.  Am prins un contract şi am jucat la Bristol Old Vic, teatru important din Anglia. Ei căutau nişte români care vobeau engleza şi eu fiind vorbitoare de engleză am reuşit.  Am jucat chiar în rolul principal o stagiune.

  

 - Bravo, foarte palpitant..

- Da, dar după trei luni trebuie să o iei de la început să cauţi din nou de lucru.  Şi nu câştigi atât de bine încât să trăieşti câteva luni din ce ai câştigat.  Am fost, un an, preparator la Facultate.  Profesorul meu m-a luat pe lângă el să fiu preparator şi mi s-a părut o uşoară impostură din partea mea.  La 22 de ani ce să învăţ eu studenţii?  Nu prea e corect şi am plecat.  Dar toată perioada asta de căutări s-a terminat când Nationalul m-a luat.  Am dat concurs şi m-a luat.  Am fost atât de fericită şi am preţuit atât de mult locul acela. 

  

- Şi îl preţuieşti probabil..

- Şi îl preţuiesc.  Este totuşi prima scenă a ţării.  Dar am avut colegi care au fost angajaţi la teatru, un teatru important din Bucureşti.  Oricum era ceva pe vremea aceea şi la vârsta aceea era ceva să fii angajat la un teatru în Bucureşti de vreme ce cei mai mulţi colegi mergeau în provincie.  S-au purtat că nişte copii şi li se părea normal să fie aşa.  N-au ştiut să preţuiască şi s-au şi perdut.  Da, s-au pierdut.  Mă rog, este destul de trist.  Au primit prea uşor ceva.  E ca şi în cazul copiilor de bani gata care nu cunosc valoarea banului.  Poate a fost mai bine în cazul meu, în care m-am chinuit mai mult. Când am ajuns la Naţional mi-am zis ”Dom’le asta e!” trebuie să fac treabă aicea, să nu mă las. 

  

- Am auzit şi de la alţi artişti că drumul este lung şi greu, că trebuie să tragi tare!

- Da, dar trebuie să găseşti şi culoarul pe care să tragi.  Eu când aud de multe ori că sunt o grămadă de vedete prin Romania...  Vedete adevărate sunt oameni ca Piersic.  Are în spate peste 50 de ani în teatru, are nişte roluri care au rămas în memoria publicului după zeci de ani, roluri în film, în teatru.. Adică e o carieră.  Dacă faci un singur rol (succesul) e relativ.  Eu cred că actorul este un alergător de cursă lungă. 

  

 - Până la urmă tot la a avea răbdare ajungi..

- Da, tot la răbdare. Hai să lăsăm 20 de ani să vedem ce se întâmplă.  Dar un alergător are nevoie de o pistă pe care să alerge. Poţi să fii alergător cât de bun.  Uite mă gândeam la Gaby Szabo, alergătoare la 5000 m...  O sportivă extraordinară deşi este mică de statură de 1.50m.  I-am şi spus când am cunoscut-o: ”M-ai făcut de atâtea ori să plâng în faţă televizorului”...  Da, dar ea are culoarul ei... şi-a făcut culoarul ei pe care aleargă lăsând 30 de alergători în spate.  Aşa şi un actor, are nevoie de un culoar.  Sigur că  cazul ăsta, actorul trebuie  îşi găsească acel culoar pe care  ţâşnească înainte.  Dar trebuie să aibă şi şansa aia.

  

- Nu poţi să spui că nu ai avut şansă şi ai şansă în continuare, pentru că vedem că îţi menţii nivelul...

- Am avut, este adevărat. Dar şi eu mă gândesc şi procedez în consecinţă, într-un fel să anticipez timpul.  Trebuie să anticipez şi să fiu pregătită.  Asta indiferent dacă am răbdare.  Trebuie să fiu pregătită pentru schimbarea de vârstă când va trebui să joc alte roluri.  Sunt conştientă că nu am să rămân o viaţă întreagă Maria Mirabela sau tânăra simpatică.  În ultima vreme am jucat multă comedie şi asta te prezintă într-o lumină mai simpatică.  Trebuie să mă gândesc la acel culoar, cum va deveni el peste câţiva ani.  Să mă gândesc la el, să atrag poate proiecte.  Nu poţi trăi într-o dolce far niente... ”Dom’le, eu am răbdare şi ce îmi cade de sus, aia e”.

  

 - Atunci, probabil că nu poţi aştepta roluri făcute numai pentru tine.  Unele trebuie să le faci tu să devină ale tale sau să te duci tu în zona lor.

- Păi asta încerc acum cu un nou film care se prefigurează în toamna asta.  Prefer să păstrez discreţie referitor la detalii că nici nu au început filmările.  Nu e bine să vorbeşti dinainte. Un film este început atunci când se da primul ”motor”.    Rolul nu îmi este extrem de apropiat, dar încerc să îl apropii, pentru că este alt gen de personaj decât cel cu care sunt obişnuită.  Anumite date ale personajului nu îmi sunt familiare, nu este zona mea culturală sau zona mea de expresie.. O să vedem.  Încerc să vin spre personaj şi să aduc şi personajul spre datele mele fizice în primul rând. 

  

 - Oricum munca asta probabil trebuie făcută cu grijă că din multele schimbări să nu pici  derizoriu.

- Se întâmplă câteodată să crezi că poţi să faci un personaj şi să nu îţi iasă, să nu îţi reuşească.  Şi eşecul face parte din viaţă.  Şi noi putem greşi.  E complicat.  E  greu şi pentru un debutant, pentru că nu e uşor să debutezi cu stângul dar e greu şi pentru ceilalţi, care nu au făcut decât roluri reuşite.  Publicul are anumite aşteptări de la tine şi e foarte trist când îl dezamagesti...  Când îl dezamăgeşti fără să vrei.  Nu vorbesc de acei actori neserioşi cărora nu le mai pasă sau lipsa de profesionalism în care faci orice, în care nu mai ai rigoare, faţă de rol, faţă de profesie...  Nu vorbesc despre cazurile acelea... se exclud oricum.  Dar, cum spuneam, ţi se poate întâmpla să vrei să faci ceva bun şi să nu îţi reuşească.  Asta e.  Se poate întâmpla şi asta.

  

- Ce s-a intmaplat cu al doilea film al tău făcut cu regizoarea debutantă Isabelle Mergault, cu filmul  Donant, donant?

- Al doilea film a avut o soartă foarte ciudată, în sensul că era un film care a pornit foarte bine în prima săptămână.  Pornea cu acelaşi start bun că a lui Je vous trouve tres beau numai că regizoarea, care era deja la al treilea film, a devenit un personaj foarte controversat la Paris.  Ea este o vedetă absolut recunoscută.  Toată lumea este de acord cu chestia asta.  Ea este şi actriţă.  Este o actriţă care joacă cu succes teatru.  Poate însă că succesul, felul ei de-a fi, foarte expansiv, nu a fost pe placul tuturor. Ea fost întotdeauna atacată de critică.  Ar fi trebuit poate să se obişnuiască, ca şi noi toţi.  Noi toţi (actorii) avem o parte de critică, una care nu ne place.  Deci toată lumea. Aşa,  la un moment dat au atacat-o pe Isabelle Mergault.  Au atacat-o la o emisiune cu o audiţie uriaşă.   Ea pentru că era într-un moment de tensiune, a cedat şi a făcut o afirmaţie în faţa unui critic, o afirmaţie care  costat-o.  A spus ”Eu dacă nu fac film, voi criticii nu existaţi” , ceea ce este distrugător în Franţa.  Şi atunci toţi criticii s-au  după  prima săptămână în  care filmul mergea bine, să distrugă acest film. Într-o oarecare  au reuşit.  Filmul nu  căzut pentru că a făcut aproape un milion de spectatori ceea ce în Franţa e bine, e acolo.  Noi ne aşteptam să depăşească primul film Je vous trouve tres beau, dar nu l-a depăşit. 

- Şi mai este timp?

- Din păcate nu.  Un film apare, stă  o lună, două, trei dar după aceea trece pe DVD, televiziune şi aşa mai departe.  Eu m-am gândit că are să fie vizionat în continuare la televiziune.  Din păcate, a fost un război al orgoliilor, pentru că asta a fost.  Lecţie! La scurt timp înainte de a fi lansat la 500 de cinematografe în Franţa, se face o sesiune de promovare a filmului.  Acesta se face la Tv dar şi cu noi actorii în diferite oraşe la cinematografe alese după anumite criterii.  Am fost în mai multe oraşe: Nisa, Valance, Lyon, de multe ori în câte două săli simultan... şi am luat pulsul publicului.  Este un film de public pentru că totul este o comedie, o comedie neagră.  Totul mergea foarte bine, filmul prindea la public.  Numai că după o saptămână s-a întâmplat ce povesteam mai înainte.  Criticii au spus ”nu, e o porcarie, ... această regizoare a ratat”.  De fapt ea a fost ţinta, actorii am fost într-un fel salvaţi.  Ceea ce s-a întâmplat a fost profund nedrept, ea a suferit îngrozitor de tare.  De fapt a şi apărut într-o emisiune şi a zis: ”Distrugeti-mă pe mine dacă vreţi dar nu distrugeţi filmul”. Era foarte tristă şi foarte necăjită.  Dar astfel de lucruri se întâmplă.  Există cariere de actori care se termină dintr-o gafă sau că s-a spus sau întâmplat ceea ce nu este ”politically correct”.

- De ce nu aduceţi filmul în Quebec?

- Nu ştiu, nu depinde de mine.  Sunt producătorii Gaumont care se ocupă de acest aspect.  Ei au vândut oricum filmul.  Este un film care se vinde pentru că este în primul rând Daniel Auteuil, este oricum Isabelle Mergault care în Franţa şi pentru publicul francofon este cunoscută.  Cei din Franţa care văzuseră primul film erau curioşi să mă revadă şi pe mine.  Gaumont însă cred că şi-a atins până la urmă scopurile economice.  Nu aceasta era problema.  Problema era că notorietatea şi anvergura pe care care ni le adusese Je vous trouve tres beau au fost neaşteptate.  În consecinţă dezideratul era ca filmul asta să fie peste, dar nu a fost peste. 

- Cum a primit Medeea Marinescu toate acestea?

- Şi mie mi-a parut foarte rău.  Însă până la urmă bucuria mea a fost... să vedeţi... mie îmi place foarte mult Daniel Auteuil. Foarte mult.  L-am văzut într-un film înainte de a juca în Donant, donant, într-un film care se numea Lost son o coproducţie cu Anglia. Foarte bun filmul.  Foarte bun.  Mă uitam la el şi-mi spuneama...”ce-mi place actorul asta!”, pe care-l ştiam desigur de multă vreme.  Mă gândeam, cum ar fi să joc cu Daniel Auteuil.. ar fi grozav.  A fost un gând care mi-a şters fruntea, aşaaa... A fost că şi cum m-aş fi gândit să joc cu Robert de Niro.  Ei bine peste doi ani... uite, am încă mesajul pe telefon (îmi arată pe telefon mesajul de la Isabelle Mergault prin care este anunţată că va juca în Donant, donant cu Daniel Auteuil.  Când l-am văzut, m-a trecut un fior pe şira spinării)...  Păstrez acest mesaj de acum 3-4 ani, mai ales că Isabelle mi-a spus că Daniel Auteuil mă văzuse în primul film şi i-a plăcut. Şi acum mi se pare incredibil.  Cum se spune, ai grijă ce-ţi doreşti..

  

- Că poate să ţi se întâmple.

- Da.  Dar a mai fost o poveste.  Ea (Isabelle) când m-a sunat după mesajul asta să-mi spună că lucrăm şi să-mi dea detalii, eu eram însărcinată în cinci luni.  Îmi amintesc că acum, mesajul mi-l dăduse pe 1 ianuarie.  M-a sunat şi mi-a zis că este încântată că o să lucrăm iarăşi împreună.  ”Am o mică problemă!”, i-am zis. Am făcut pauză că nu ştiam cum să-i spun despre sarcină.  Mă gândeam că filmările vor începe imediat.  Ea a spus ”Ce, eşti însărcinată?”.  Eu am zis ”Da!”.  A început să râdă şi să să spună ”Extraordinar, nu se poate, amândoi actorii mei aşteaptă câte un copil!... că şi Daniel Auteuil aştepta un copil, al treilea”.   Şi atumci filmul s-a mai împins spre septembrie ca să fim toţi apţi de lucru.

  

- Acum după Donant, donant, ce planuri de viitor sunt?

- Ar fi filmul  acesta din toamnă, din România.  De fapt nu ştiu când o să înceapă filmările pentru că se mai lucrează la scenariu  nu depinde de mine.  Când mă întorc la Bucureşti îmi continui spectacolele la Teatrul Naţional. Apoi  sunt turneele, inclusiv cu Străini în noapte,   în ţară în primul rând. Mai sunt alte proiecte inclusiv cu Florin Piersic, să ne apucăm de ceva nou împreună. 

  

- Şi să mai veniţi pe aici.

- Da. Avem cel puţin două proiecte împreună. Să vedem...

Ghiţă Mureşan: “În America continuu să mă maturizez în fiecare zi”

 GDC
S-a înconjurat mereu de oameni extraordinari. Destinul lui Ghiţă e, de fapt, destinul unor mari întâlniri. De la antrenorul care l-a convins că baschetul îi poate schimba viaţa până la gaşca de prieteni de la Cluj care i-au arătat partea frumoasă a vieţii băiatului timid venit de la Triteni. De la colegul american din Franţa care a văzut în el un viitor mare baschetbalist şi care a muncit cot la cot cu el, convins că Ghiţă va ajunge într-o bună în NBA, cel mai bun campionat din lume, până la agentul său, care i-a fost mereu alături în America. De la soţia sa, care i-a fost mereu alături în momentele de cumpănă până la fantasticul Billy Crystal, alături de care a împărţit afişul unei mari producţii de Hollywood şi care l-a învăţat la repetiţiile de dinaintea filmărilor să scape de timiditate şi să devină personajul haios şi generos care a sedus o Românie întreagă. Şi o Americă întreagă...
La 40 de ani, ai trăit, practic, jumătate de viaţă în România, jumătate de viaţă în străinătate, mai ales în America, unde locuieşti în prezent. Cum vezi acum, prin comparaţie, cele două perioade? Ce ţi-a oferit fiecare dintre ele?
Fiecare dintre ele m-a ajutat foarte mult. România m-a ajutat să cresc într-un anumit fel, în jurul unor valori, în vreme ce America m-a ajutat să mă maturizez. În America şi acum continuu să mă maturizez, zi de zi...
Povesteai la un moment dat că nesiguranţa de sine era cât pe ce să te ţină deoparte de sportul de performanţă când, adolescent fiind, ai primit oferta de a pleca la Cluj de la Triteni, satul tău natal, pentru a face baschet. Cum ai reuşit să treci peste această nesiguranţă de sine?
Am muncit foarte-foarte mult. Voiam să fiu în primul şi în primul rând mulţumit de mine. De fapt, atunci am descoperit cum funcţionez eu. Că atunci când fac ceva vreau să fiu în primul rând eu mulţumit de mine şi că am ambiţia şi resursele să mă perfecţionez încontinuu ca să fiu şi mai bun. Să nu crezi că mi-a fost deloc uşor la început. Nu am fost deloc cel mai fericit copil în acel moment în care m-am apucat de baschet. Pentru că a fost foarte greu să plec de acasă de la ai mei, de la Triteni, şi să încep o viaţă nouă, de unul singur, într-un internat la Cluj...
Ai stat câţiva ani bun la Cluj înainte şi după Revoluţie. Cum a fost viaţa într-un tumultuos oraş studenţesc pentru tânărul timid venit de la Triteni?
A fost o perioadă superbă! Am ajuns la Universitatea, cu care am câştigat campionatul naţional, locuiam în Complexul Studenţesc "Hasdeu", am dus o viaţă de student, ce mai, a fost chiar foarte frumos! Cred că e cea mai frumoasă perioadă de distracţie din viaţa mea. Mă distram de minune, dar eram, în acelaşi timp, foarte serios la antrenamente. Aveam un cerc de prieteni adevăraţi, foarte de treabă. A fost o perioadă şi o experienţă de care îmi aduc aminte cu mult drag de fiecare dată.
Ai ajuns apoi, imediat după Revoluţie, în Franţa, la Pau-Orthez... Acolo ai avut o concurenţă foarte puternică pe postul pe care jucai tu. E vorba despre un coleg deosebit, care a însemnat foarte mult pentru cariera ta viitoare...
Eu şi la Cluj am avut concurenţă puternică. În Franţa, însă, jucătorii erau mult mai experimentaţi, mult mai puternici, iar asta m-a făcut să devin mai bun. Aveam la Pau-Orthez un coleg de echipă american, Rick Doyle, şi jucam tot timpul în echipe diferite la antrenamente, făceam practic marcaj unul la celălalt. Şi tot timpul Rick îmi spunea: "Tu o să ajungi în NBA. Tu eşti aici şi acum doar în tranziţie!". El m-a antrenat ca să devin un jucător de NBA. Muncea cred că de zece mai mult când eram eu cu el la antrenament decât dacă nu eram eu împotriva lui. Se străduia să mă blocheze când aruncam la coş, ca să mă ambiţionez şi să arunc şi mai bine. Voia să mă facă să simt cum e să joci împotriva unui jucător din NBA. Rick m-a ajutat enorm de mult în carieră prin concurenţa pe care el şi-a impus să mi-o provoace pentru a mă face mai bun. Rar dai în viaţă peste astfel de oameni!
Rick era mai experimentat decât mine şi mai puternic şi ştia de ce am nevoie. L-am întrebat la un moment dat de ce făcea asta pentru mine şi mi-a răspuns că a văzut în mine voinţa de a deveni cu adevărat un jucător bun şi că l-a impresionat faptul că nu renunţam niciodată. Erau momente când nu vorbeam deloc cu el până nu era gata antrenamentul, aşa energii apăreau între noi, dar apoi redeveneam cei mai buni prieteni, stăteam la un suc şi vorbeam despre ce am făcut bine şi ce nu. Ne vizităm şi acum, chiar înainte să vin în România el a trecut pe la mine pe acasă în Statele Unite, iar eu am trecut în vizită pe la el.
Practic concurenţa adevărată scoate ce e mai bun din noi...
Categoric, am văzut asta şi în America, pe urmă. Aveam doi colegi de echipă, unul titular, altul rezervă. Să-i fi văzut cum jucau unul împotriva celuilalt la antrenamente! Trăgeau amândoi unul de celălalt. Ideea e că nu poţi creşte de unul singur. Ştiau că numai împreună pot progresa.
Ai simţit ca pe un şoc plecarea peste Ocean, la Washington Bullets?
Nu pot să zic că a fost uşor, şi aici nu mă refer la antrenamente, ci la programul de meciuri, la călătorii. Faţă două antrenamente în Europa, acolo aveam doar unul pe zi, în schimb plecam tot a doua zi de acasă, azi jucam în Washington, apoi în nu mai ştiu ce stat american... Dar adevărata schimbare era de altă natură: în America, în cel mai puternic campionat de baschet din lume, nu mai depindea atât de mult de antrenor pregătirea ta. Ţinea mai mult de tine să fii pregătit, nu stătea nimeni să umble după tine. Asta era marea schimbare de mentalitate: acolo dacă munceşti, foarte bine, eşti apreciat, intri în echipă şi joci, dacă nu, treaba ta, nu ai ce căuta în NBA! Am avut şi antrenori care m-au ajutat să muncesc, am avut coechipieri care m-au ajutat să mă integrez chiar şi în viaţa de zi cu zi. Nu a fost simplu nici cu limba la început, dar, ştii cum e, când faci ceva din plăcere, munca este frumoasă!
Am avut şi perioade proaste, pentru că în primul meu an la Washington Bullets nu am prea jucat. Dar nu am abandonat! Am rămas să lupt în America şi să dovedesc că pot face faţă în campionatul nord-american. Şi aşa am fost declarat apoi jucătorul cu cea mai importantă ascensiune şi cel mai bun marcator de la distanţa de 2 puncte. Lucrurile au început să se lege foarte bine...
În afară de baschet, care îţi ocupa foarte mult timp, ce altceva făceai în America? Cu ce îţi umpleai timpul?
În America, nu chiar în fiecare secundă, dar din 10 în 10 secunde mă gândeam la baschet. Şi când eram în vacanţă mă gândeam la baschet. Apoi, după primul an, am început să pescuiesc ca să mă relaxez, am încercat să joc golf, dar nu mi-a plăcut deloc. Aşa că am rămas la pescuit şi mi-am făcut, între timp, prieteni şi în afara baschetului, atât străini, cât şi români stabiliţi în America. Am avut în viaţă un mare noroc, m-am încojurat de oameni minunaţi!
Ţi i-a adus Dumnezeu în cale sau cum s-a întâmplat asta, căci nu scrie pe oameni care sunt buni şi care nu.
Nu scrie, aşa-i? (râde) E foarte important cu cine te asemeni. Cred că am spus totul cu asta...
Ai avut şi ai o relaţie extraordinară şi cu agentul tău.
Bill Sweek e şi el unul dintre oamenii aceia minunaţi despre care ziceam. Mi-a fost nu doar agent, ci şi un prieten foarte apropiat. M-a ajutat enorm de mult când am ajuns în Washington. Îl ştiam din Franţa, era american, dar vorbea limba franceză ca şi mine, iar asta a contat mult în prima parte a şederii mele la Washington. Era cea mai apropiată persoană pe care o aveam în Statele Unite. Era un agent căruia îi plăcea să aibă grijă de jucători, iar marele meu noroc a fost că s-a mutat din Franţa în Washington chiar înainte să ajung eu acolo, aşa că l-am avut mereu aproape de mine. Pentru orice aveai nevoie în afară de a juca baschet, el găsea o soluţie! Numai baschet nu a jucat în locul meu, în rest orice!
Au apărut la un moment dat în cariera ta şi accidentările... Cum ai reuşit să treci peste aceste momente de cumpănă?
Când joci în NBA, ai 82 de meciuri pe an. Foarte puţini jucători nu se accidentează. Ăsta este NBA-ul, e o chestie normală să fii accidentat. Spatele a fost însă cel care mi-a sfârşit cariera. Am avut două operaţii la spate. După prima am mai jocat 2 ani. Am muncit foarte mult la recuperare după prima operaţie şi am revenit. Foarte important din punct de vedere mental, emoţional, a fost faptul că eu eram deja mulţumit cu ceea ce făcusem în cariera mea de jucător profesionist. Am avut şansa să mai joc 2 ani după prima operaţie şi am încercat să mă bucur de fiecare meci în plus pe care îl puteam duce fără probleme medicale. La a doua operaţie ştiam deja că nu voi mai putea să joc, dar nu am luat lucrul acesta în tragic. Am luat viaţa aşa cum era ea.
Ai avut în America, în 1998, o spectaculoasă apariţie pe afişul unui film de Hollywood, "Uriaşul meu", alături de fantasticul comediant Billy Crystal. Cum s-a întâmplat debutul tău în cinematografie?
Billy Crystal, care era nu doar actor, ci şi producător al filmului, a sunat la clubul meu, la Washinton Wizzards, a întrebat de mine şi de progrmul echipei când jucăm la Los Angeles, lângă Hollywood, şi a cerut permisiunea de a avea o întâlnire cu mine. M-a sunat apoi pe telefonul personal şi ne-am dat o întâlnire în Los Angeles după un antrenament. Am luat masa împreună şi mi-a vorbit despre scenariul filmului "Uriaşul meu" şi despre planurile lui. Spunea că personajul pe care el îl avea în minte îmi vine mănuşă! A fost o întâlnire agreabilă, am vorbit despre baschet, despre filme, despre tot felul. Am cerut timp să citesc scenariul, l-am citit şi l-am răscitit, am mai vorbit cu el la telefon, am negociat şi mi-am dat acceptul. Filmările au durat 3 luni de zile. O vacanţă întreagă am fost prins cu filmările!
Cum te-ai descurcat cu filmările, tu care erai atât de timid?
Realitatea e că experienţa cu filmul m-a ajutat foarte mult să-mi înving timiditatea. Înainte de filmările propriu-zise, am lucrat în particular cu Billy Crystal vreo 3 săptămâni. Am învăţat multe de la el, am pus la punct ce era de pus la punct şi când am ajuns în faţa camerelor eram parcă alt om! Am insistat la acea vreme ca filmările să se desfăşoare în România, pentru că şi acţiunea avea loc aici, dar producătorii au optat până la urmă pentru Cehia. Îmi amintesc că cel mai dificil mi-a fost să stau pe cal câteva ore pe zi. Erau patru cai identici, care trebuiau schimbaţi din 15 în 15 minute...
Cum a fost receptat filmul? Cum te privea lumea după ce ai apărut pe afişul unui film important de la Hollywood?
Vorbeam într-o zi cu Billy şi mi-a spus o chestie extraordinară. "Ghiţă", îmi zice, „pe tine te ştie toată lumea din baschet. Dacă facem filmul ăsta, foarte multă lume te va şti nu din baschet, ci pentru că ai jucat în acest film". Şi aşa a şi fost! E bine să mai schimbi aerul şi lumea în care te învârţi! Nu a fost uşor să joc într-un film, dar dacă s-a ivit ocazia respectivă, de ce nu? Am mai apărut apoi în câteva reclame foarte apreciate în Statele Unite, aşa că mi-am făcut un nume nu doar în baschetul american, ci şi prin genul acesta de apariţii publice.
Apropo de apariţiile în filme şi reclame. Am observat că ai o cultură a prudenţie financiare, că eşti foarte atent cum îţi negociezi banii şi apoi cum îi investeşti ...
Am deprins asta pe vremea când jucam în America. Acolo aşa e regula: primeşti, o dată la două săptămâni, acasă, în poştă, cecul cu salariul de la clubul unde evoluezi. Vorbeam o dată de bani şi de cecuri cu agentul meu. Te întreb şi eu pe tine ce m-a întrebat agentul meu. Când crezi că e cel mai trist moment?
Când nu mai vine cecul...
OK, te-ai prins! (se amuză) Câtă vreme vine cecul, mănânci ouă. Când nu mai vine cecul, ai două variante, mănânci puii sau îi pui să facă ouă. Asta mi-a spus agentul meu pe probleme de finanţe, un tip extraordinar, care era vicepreşedinte la o bancă puternică din State. Am vorbit foarte mult cu Kelly G. pe tema aceasta, ca să învăţ cum să am grijă de banii mei, cum să îi investesc. El m-a ajutat să cunosc oameni din variate domenii economice şi tot el m-a învăţat cum să îi aleg pe acei oameni cu care merită să lucrez. Eu am trăit tot timpul pe concepţia asta: eu ştiu să joc baschet şi trebuie să mă perfecţionez în baschet, asta era cel mai important pentru mine, aşa că aveam nevoie de alţii care să fie specializaţi pe finanţe şi pe alte probleme, că nu le puteam face eu pe toate. La noi există încă mentalitatea aceasta că românul le ştie pe toate. Eu unul nu le ştiu pe toate. Iar tot ce aveam eu de făcut în America era să trag tare ca să ajung un jucător respectat în NBA, pentru că nu m-am mulţumit să ajung doar în NBA, voiam să îmi fac şi un nume acolo.
Începuseşi deja să te gândeşti din timp ce vei face după retragerea din activitate? Cum ţi-a venit ideea înfiinţării academiei de baschet pe care o conduci acum?
Sigur. Mă gândeam că aveam o familie, aveam copii, şi mi-am dat seama după cea de-a doua operaţie că era mult mai important să fiu cu ei decât orice altceva. Pe urmă, stând acasă şi jucându-mă cu băieţii mei, m-am gândit să pun bazele unei academii de baschet pentru cei mici. Era şi o modalitate prin care puteam să mă ocup şi pe mai departe de educaţia băieţilor mei, să-i văd crescând frumos, într-un cadru organizat. Şi am început atunci să cercetez în amănunţime ce ar presupune o astfel de investiţie într-o şcoală de baschet. Am făcut un proiect foarte serios.
Apoi, într-o zi, am mers în Washington la nişte prieteni şi, cu ocazia respectivă, nu puteam rata un meci al fostei mele echipe de baschet din capitala SUA. Acolo, proprietarul clubului m-a chemat după meci la el în birou, foarte fericit să mă revadă după mai multă vreme. M-a întrebat ce planuri de viitor am şi, când i-am spus despre proiectul cu academia de baschet, a fost deosebit de încântat şi mi-a propus să mă susţină. Mi-a dat o sugestie mult mai bună decât cea pe care am avut-o eu. Asta presupunea să mă mut la Washington şi să lucrez şi pentru echipa Washington Wizzards. Mi-am dat seama atunci ce mult contează caracterul tău şi felul cum te porţi cu oamenii pe unde umbli în viaţă! Când te cheamă cineva înapoi să lucrezi cu el înseamnă că ai lăsat ceva acolo, în urmă, când ai plecat. Dintre toţi jucătorii care au trecut pe la el pe la echipă, patronul de la Wizzards m-a ales pe mine.
CASETĂ
Gheorghe Mureşan
Născut în 14 februarie 1971, la Triteni (jud. Cluj)
Joacă la "U" Cluj, cu care câştigă campionatul în 1992
În 1992, se transferă la Pau Orthez, în Franţa
În 1993, este selecţionat de Washington Bullets
Îşi întrerupe activitatea de jucător în 1997 şi 1998 din cauza problemelor de sănătate la glezne şi spate
În 1999, semnează cu New Jersey Nets
În 2000 se reîntoarce la Pau Orthez, dar nu încheie sezonul în Franţa
În noiembrie 2002 revine la naţionala României
În primăvara anului 2003 anunţă că renunţă la baschet ca jucător
A filmat împreună cu Billy Crystal pelicula "Uriaşul meu", lansată în 1998

Dumitru-Dorin Prunariu -”Gagarin” de Romania!

 GDC.
„Dintr-un zbor cosmic te întorci mult mai stăpân pe tine, mai matur, mai apropiat de oameni şi de natură, cu o viziune mult mai globală asupra fenomenelor şi activităţilor terestre"- Dumitru Prunariu Când spui Dumitru Prunariu, spui primul român în spațiul extraterestru. Dumitru Prunariu este un bun național al tuturor românilor, de care noi, românii, suntem foarte mândri, o valoare cu care ne fălim și ne „etalam" lumii întregi.
Au trecut mai mult de 50 de ani, de când Iuri Gagarin s-a desprins de pe Terra și pentru 108 de minute s-a aflat în spațiul cosmic, fiind deschizătorul unei noi ere, devenind un simbol cosmic al Planetei Pământ - o victorie extraordinară a Omului. Cine ar fi crezut atunci că, Dumitru Prunariu-   carea avea doar 8 ani  și jumătate - va deveni el însuși un „Gagarin" de România, dupa 20 de ani de la ieșirea în imponderabilitate a lui Iuri Gagarin.
Au trecut mai bine de 30 de ani de la zborul în spațiul cosmic al unicului cosmonaut român care, la acel moment dat, era al 103-lea cosmonaut care se lansa în lumea intergalactica.  În seara de 14 mai 1981, Dumitru Prunariu își începea „excursia" către stele, „excursie" care avea să dureze 7 zile, 20 de ore, 42 de minute, perioadă în care a zburat în jurul pământului cu o viteză de 28.500 km pe oră, la o altitudine medie de 350 km, la bordul navetei spațiale Soyuz- 40 si al statiei orbitale Saliut-6.
Astfel, Dumitru Dorin Prunariu - acesta este numele lui compl et - intră în istorie, România devenind în anul 1981, cea de-a  XI- a  țara care a trimis  un om în Cosmos. Pentru Dumitru Prunariu, acele momente unice au fost încununarea și rezultatul unor ani lungi de muncă asiduă și de eforturi extraordinare depuse, care de foarte multe ori depășeau limitile condiției umane.
Dumitru Prunariu spunea, la revenire pe Terra, că: „In cosmos, universul tău apropiat nu mai este reprezentat de casă, stradă, vecini, ci de însăşi planetă natală"
Dumitru Prunariu se poate mândri cu faptul că din aproximativ șase miliarde de pământeni, el este unul dintre cei 520 de pământeni, care a reușit să stea de „vorba" cu... stelele.
Acum, general maior în rezervă, Prunariu este președintele Asociației Exploratorilor Spațiului Cosmic - singură asociație profesională a cosmonauților, cu 350 membri din 37  de ţări, și, între 2010-2012, deține și funcția de președinte al Comitetului ONU pentru Explorarea Paşnică  a Spațiului Extraatmosferic.
Recent am avut deosebita plăcere și onoare   să  stau de vorba cu concitadinul meu( mă laud și eu că am ceva  în comun cu Dumitru Prunariu - orașul Brașov) şi în urma acestui dialog  am aflat  lucruri foarte interesante, pe care eu, unul, nu le știam, și pe care vi le  împărtășesc  în rândurile de mai jos:
-Stimate domunule Dumitru Prunariu, ați fost al 103-lea pământean care a ajuns în spațiu, iar România a noua țara care își promova capacitatea științifică în spațiu prin intermediul unui cosmonaut propriu. Spuneți-mi, va rog, cum a ajuns Dumitru Prunariu să fie selecționat să zboare alături de Leonid Popov la bordul naveiA  Soyuz-40?
-Am fost selecţionat în calitatea de candidat cosmonaut în 1977, când îmi efectuam stagiul militar la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă Aviaţie din Bacău. Iniţial, am aplicat voluntar pentru a face parte din grupul de candidaţi doar pentru câteva avantaje minore:  plăcerea de a fi transportat de un avion militar, un set de analize medicale complete, şi, nu în ultimul rând, bucuria de a-mi revedea soţia care era încă studentă la Bucureşti.
Apoi am înţeles că lucrurile îmbracă o dezvoltare mai profundă, mai serioasă, iar raportarea mea a devenit una corespunzătoare. Am început să aflu tot mai multe despre acest domeniu de activitate, care este diferit de aviaţie, şi am devenit pasionat de el.
Astfel, am ajuns să fiu selecţionat în primul grup de candidaţi cosmonauţi români şi am reuşit să rămân între cei doi care au efectuat pregătirea completă pentru a zbura în spaţiul cosmic, în Centrul de Pregătire a Cosmonauţilor „Iuri Gagarin", de lângă Moscova. În momentul în care am ajuns în „orăşelul cosmonauţilor" şi am început pregătirea pentru zborul cosmic, vedeam nivelul colegilor noştri rusi care aveau deja în spate cel putin trei ani de pregătire susţinută şi mă gândeam că va fi foarte greu să-i ajung din urmă.
Am beneficiat însă de un program foarte riguros şi gândit sistematic, în cadrul căruia am abordat fiecare fază de pregătire într-un mod ştiinţific, bine determinat şi chiar particularizat pe fiecare individ.
Astfel, am ajuns la nişte performanţe deosebite atât în cunoaşterea tehnologiei spaţiale, a navei cosmice şi a echipamentelor, cat si al aparatelor care o dotează, a corelării informaţiilor la nivelul ei.
Vă rog să mă credeţi că într-o navă cosmică sunt foarte multe echipamente care furnizează simultan o mulţime de informaţii pe care trebuie să le corelezi şi să tragi concluzii oportune, obiective. După trei ani de pregătire, recomandat de rezultatele obţinute, am fost selecţionat ca principal candidat pentru a reprezenta România pentru prima dată în spaţiul extraatmosferic
-Aţi petrecut aproape 8 zile in spaţiu. Cum arată o zi spaţiala? Care era programul zilnic la peste 350 de km  distantă de Terra?
-O zi la bordul staţiei cosmice orbitale este ca o zi obişnuită de activitate într-un laborator ştiinţific pe pământ.
Noi lucram după un program de 24 de ore, după care funcţiona ciclul nostru biologic. Pe la 11 seara după ceas acopeream hublourile, stingeam lumina, se făcea întuneric în navă şi dormeam 8 ore, indiferent de lumina, sau întunericul de afară. Ne trezeam de obicei pe la 7, uneori chiar 8 dimineața, descopeream hublourile, aprindeam lămpile din interior şi pentru noi începea ziua de lucru.
Sunt posturi de lucru, sunt echipamente, sunt aparate ştiinţifice în funcţiune, urmăreşti înregistrările şi interpretezi datele. După o scurtă pauză de prânz, continui activitatea, uneori până seara târziu, în funcţie de cât de complex este experimentul. Inainte de culcare ai ceva timp la dispoziţie. Comunicatiile cu cei de la sol constituiau o problema atunci pentru ca trebuiau facute numai in niste ferestre de timp foarte bine delimitate. Acum există conexiune video, există posibilitatea de a comunica cu solul permanent, există posibilitatea de a comunica cu prietenii pe internet – în cadrul zborului nostru nu beneficiam de aşa ceva. Eu, atunci când aveam timp liber, mă plasam în faţa unuia dintre hublouri şi priveam pământul. Este foarte interesant să vezi ceea ce se petrece la nivelul solului, la nivelul unui continent întreg dintr-o singură privire, live, într-un timp real. Cred că m-aş reîntoarce în spaţiul cosmic măcar pentru a mai admira încă odată pământul de acolo, de sus.
Cât despre mese, acestea erau prestabilite, normale, singura diferită, fiind senzaţia de saţietate. Acolo mâncarea ajungea în stomac, dar plutea în interiorul lui, fără "să cadă" pe pereţi; la primele două mese, simţeam că mâncarea îmi rămânea în gât, înghiteam şi o simţeam tot acolo.
-Cum se acomodează corpul uman la lipsa de gravitaţie in spaţiu? In cât timp se face adaptarea la noua stare de imponderabilitate?
--La început este superb, dar încetul cu încetul încep să apară modificări în organism, iar primele senzaţii de disconfort se simt cam după una-două ore de zbor. Lipsa gravitației duce la perturbarea funcţiilor normale ale organismului. În primul rând, se modifică circulaţia sangvină în spaţiul cosmic. Nu mai există presiunea hidrostatică, atracţia sângelui spre partea de jos a corpului, iar prin natura funcţionării lui el să fie uniform distribuit în organism aşa cum se întâmpla în condiţii normale, pentru orice om. Acolo, în cosmos, dispărând presiunea hidrostatică, organismul are o reacţie de pompare a sângelui în partea superioară a corpului, practic, de la mijloc în sus simţeai o suprapresiune, chiar dureri de cap, mucoasele erau inflamate, iar în partea de jos ajungeai să îti fie frig la picioare pentru că alimentarea cu sânge era deficitară. În momentul în care ajungi în această situaţie, organismul are o reacţie inversă la noi stimuli, caută să se adapteze la noile condiţii. Numai că, adaptarea nu se face imediat, se face în câteva zile, astfel încât abia în a treia, a patra zi de zbor cosmic am început să ne resimţim normal şi să avem senzaţia că totul este bine ca echilibru interior în corpul nostru. Dacă la început sângele îti venea în cap, aveai automat senzaţia că stai cu capul în jos. Deci orice poziţie aveai în interiorul navei cosmice, organismul nostru, creierul nostru ne transmitea informaţia că noi stăm cu capul în jos şi că toate celelalte obiecte sunt altfel distribuite în jurul nostru. Din ziua a treia de zbor cosmic aveam impresia că stăm orizontal, ca şi când am sta într-un pat, iar abia prin a patra, a cincea zi, am avut senzaţia că stăm în sfârşit vertical, în picioare, deci, sângele avea din nou o distribuţiei uniformă în organism, în condiţii de imponderabilitate. In imponderabilitate nu mai simţi greutatea capului având impresia că nu-l mai ai. Apar perturbaţii vestibulare, nu trebuie să te mişti foarte rapid că organismul, nemaiavând reacţia gravitaţiei, nu ştie exact spre ce te orientezi, care ar putea fi josul şi susul, care sus nu mai există, de fapt, în spaţiul cosmic. Apar o serie de senzaţii false, tocmai provocate de această lipsă a gravitaţiei. Apar modificări în structura osoasă, organismul nu își mai poartă propria greutate, coloana vertebrală se alungeşte puţin, ai dureri în coloana vertebrală. Există şi alte percepții mai speciale datorate radiaţiilor cosmice care, "lovind" retina și nervul optic, te fac să vezi cu ochii deschişi stele de diferite culori apărând și dispărând din fața ochilor. Toate aceste stări, cauzate de imponderabilitate, nu pot fi simulate la sol. Când revii pe Pământ toate aceste efecte se petrec în sens invers.
-Ceva întâmplări hazlii pe parcursul celor aproape 8 zile de imponderabilitate?
Într-una din după-amieze, într-o pauză fiind, şi destul de obosit, efectiv am închis ochii şi am adormit preţ de 10-15 minute. În condiţii de imponderabilitate, în poziţia de relaxare maximă a muşchilor, iei poziţia fătului. Colegii mi-au povestit ulterior că s-au jucat cu mine, împingându-mă uşor de la unul la altul(rade).
-Cum v-aţi readaptat la condiţile normale de pe Terra?Am înţeles, că după aterizare, tranziţia către greutatea normala este destul de durerosă?
-După adaptarea la imponderabilitate, readaptarea la condiţiile normale terestre constituie un efort şi mai mare pentru organism. Se consideră că organismul este complet readaptat terestru după tot atâta timp cât a durat zborul cosmic. Aşadar noi, abia după vreo 8 zile am fost complet readaptaţi la condiţiile Terrei. Prima reacţie după coborâre este de prăbuşire, muşchii nu te mai ascultă, aparatul vestibular este puternic perturbat şi cum întorceam puţin capul, aveam impresia că se răstoarnă Pământul cu noi. Incet, încet îți revii și organismul își amintește definitiv de condițiile de gravitație în care s-a nascut și a cescut până la zborul cosmic.
-Când credeţi ca un alt român va reuşi performanţa d-voastră?
-România poate da sute de cosmonauţi, important este să aibă cine să îi trimită în spaţiul cosmic. Marea problemă nu este că nu există candidaţi cosmonauţi, ci că există o mare criză de lansatoare în spaţiul cosmic. Naveta spaţială americană nu mai zboară. Toate navetele americane vor fi donate muzeelor, iar pentru un anumit număr de ani americanii vor zbura cu nave ruseşti Soyuz. În perioada în care am zburat eu, în 1981, nimeni nu s-ar fi gândit că din competiţia aceea acerbă din perioada Războiului Rece se va ajunge la o colaborare atât de dezvoltată încât americanii să îsi trimită oamenii în cosmos cu nave ruseşti. O altă ţară care are capacitatea de a trimite oameni în cosmos, şi a făcut-o începând cu 2003, este China, care are sisteme proprii. Pe 20 septembrie 2011 a lansat primul modul al unei staţii cosmice şi a anunţat că în 2020 va aduce primele mostre de sol lunar în regim automat şi pregăteşte un program spaţial de anvergură. Principala problemă care trebuie depășită când se convine asupra unui program spațial internațional este una politică şi apoi economică. Deci, România, pentru a selecţiona şi a trimite un nou cosmonaut în spaţiu are nevoie de o legătură foarte strânsă cu cine trimite în spaţiul cosmic şi de o colaborare economică şi ştiinţifică pentru a putea încadra acel cosmonaut într-un program. În momentul de faţă, nu vreau să fac alte comentarii legate de relaţiile noastre internaţionale, dar singura noastră şansă de a participa la o selecţie de cosmonauţi este în cadrul Agenţiei Spaţiale Europene unde, ca membri cu drepturi depline, avem dreptul de a participa. Aici, o ultimă fază de selecţie s-a încheiat în 2009. Din 8400 de candidaţi au fost aleşi şase, care urmează un curs de pregătire complet, specializări, apoi urmează să stea la coadă după alte detaşamente de cosmonauţi selectaţi anterior şi cosmonauţii care sunt deja cu experienţă, trimişi să efectueze experimente complexe. Aşadar, cei care au fost selectaţi în 2009 vor zbura în spaţiul cosmic după 12-15 ani. Dacă România va participă la o nouă fază de selecţie, aceasta ar putea fi peste trei, patru sau cinci ani. Nu s-a stabilit termenul deoarece rândul Europei de a avea un cosmonaut la bordul unui Soyuz nu vine prea des. Dacă, să zicem peste 4 ani va fi selecţionat un cosmonaut român, peste vreo 20 de ani ar avea şansa să zboare în spaţiu.
-După aproape 8 zile petrecute in spaţiu, viziunea d-voastră vis-a-vis de Planeta Terra a suferit ceva schimbări?
-Dimensiunea fizică a pământului o percepi uşor, o vezi, o măsori, este evidentă, dar în acelaşi timp conştientizezi că pământul este unic pentru omenire, conştientizezi faptul că acest pământ reprezintă unica sursă de viaţă pentru noi şi că omenirea ar trebui să se raporteze puţin altfel la pământ.
Poate că mulţi politicieni ar trebui să zboare în spaţiul cosmic pentru a lua decizii oportune, raţionale vizavi de problemele globului terestru. Probabil că multe neplăceri pe care le avem acum datorită perturbării unor procese terestre la nivel global, nu ar fi existat dacă oamenii ar fi înţeles ce reprezintă acest pământ pentru omenire şi ce se întâmplă cu el dacă îl afectăm în diferite zone.
Toate acestea reprezintă nişte precepte şi nişte raportări morale la pământ diferite faţă de cele concret fizice, observabile. Toti cosmonautii au inteles ce reprezinta acest pamant pentru noi si s-au intors mult mai responsabili si mai devotati unor activitati care sa constientizeze lumea asupra importantei protejarii globului terestru.
-Când credeţi ca omenirea va cuceri Planeta Marte? Când va fi posibilă o amarsizare?
-O oportunitate de amarsizare din punct de vedere al conjuncturii planetelor este in 2031. Nu ştiu dacă întreprinzătorii cosmici (guvernele in acest caz) vor fi pregătite  să trimită oameni. Problema nu este tehnologia folosită, ci condiţiile cosmice cărora un echipaj uman ar trebui sa le faca faţa un timp atât de ăndelungat departe de câmpurile de protecţie terestre. Este vorba mai ales de nivelul de radiaţii interplanetar care este diferit de cel din preajma Terrei. Nu se riscă sţ trimiti oameni sanatoşi şi să-i aduci inapoi cu afecţiuni, irecuperabili poate. Se fac incă studii.
-Ştiu că aveţi doi baieţi. Vă moştenesc "microbul" cosmic?
-Corect. Am doi fii. Cel mic (34 de ani) lucrează in domeniul relaţiilor publice si comunicării in cadrul unei companii private, cel mare (36 de ani) a moştenit microbul zborului şi după ce a fost sportiv, campion naţional la acrobaţie aeriană, comandant de aeroclub, apoi inspector de zbor in cadrul Autoritaţii Aeronautice Civile Romane, acum este pilot comercial, comandant in cadrul companiei TAROM.
-Planuri de viitor?
-Planuri de viitor? Sunt incă tânăr. Anul acesta implinesc doar 60 de ani(râde).Voi continua activitatea cosmica, mai ales pe cea internaţionala.
Vă mulţumesc foarte mult pentru acest interviu si vă doresc multă putere de muncă in continuare. Prin oameni ca d-voastră, România are numai de caştigat.

INTERVIEW WITH LAURENCE LEMOINE – THE JOURNALIST WHO REPRESENTED FRANCE AT THE BICENTENNIAL OF THE STATUE OF LIBERTY

M.

Laurence Lemoine was born in Paris, France in 1969. When she was 12 years old she wanted to become a journalist. At the age of 16, she came to New York to the bicentennial of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. She represented French youth at the event because she had won a contest organized by the American Embassy in Paris. Years later her dream of becoming a journalist came true. She studied Political Science in Paris, speaks 4 languages, and has a deep interest in major world issues. Laurence has traveled all over the globe, working at times for newspapers, radio, and TV stations. From the Middle East to Africa where she interviewed Yasser Arafat, to Central America where she worked for a radio station, Laurence Lemoine has covered all areas of journalism and communications.  

O. C.: You were born in Paris. Can you tell me a little bit about your family?  

Laurence LEMOINE: I' m the youngest (with a twin brother) of a Christian family of 6 kids. I received a very strict education, but my parents gave us the best to be happy in life: love, self confidence, the ability to adapt, and independence.  

O. C.: What lead you to become interested in journalism? What sparked your interests in this profession? Was there someone in your life at the time that inspired you to become interested in journalism?  

Laurence LEMOINE: When I was a pre-teen in the 80's, the news was all about the Middle East (Lebanon in ‘82 with the invasion of Israelis, the Palestinian conflict with hostages, hijacking and so on). It was then that I started to read newspapers and listen to the radio station. I was fascinated with all these issues and wanted to understand something that in fact was impossible to understand. I became interested in journalism to know and discover the world and to touch reality. I wanted to experience live what happens in the world. It was clear and natural that I would be a journalist. Then I started to prepare myself. For example, when I was 15 or 16, I recorded news broadcasts from the 24-hour radio station, France-Info, in my room. I would write it all down on a paper and say it with a professional tone. A few years later, I would wake up lots of people with this special tone of news and interview! Also, I was very interested in the politics and economy of France and the world.  

O. C.: Do you consider yourself fortunate?  

Laurence LEMOINE: I have to say that, in general, I have been very lucky in my life, not only because I was born in a beautiful and peaceful country (France) and in a good family, but also because sometimes I was in the right place at the right moment (I use to say that "luck" is like tomatoes&; we need to cultivate it!). I wanted to be a journalist because, for me, it was a way to live many lives at the same time! Speaking about others and making reports about other countries or people, was a way for me to learn a lot! Also, it was a way to have a sort of power because what we say and report, and the manner we do it in, is important and can influence people. That is why it is also a big responsibility and a very serious profession.  

O. C.: In 1986, you won a contest for the bicentennial of the Statue of Liberty in New York. Why did you win the contest? Was it your poem? Was it how you read your poem? Was it something else or a combination of these things?  

Laurence LEMOINE: One of the great moments of my life was in 1986 when I represented the French youth in New York for the re-opening of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. I was there because I won a contest, thanks to my father. He helped me a lot with a poem about Liberty and I'm still very grateful. It was so exciting for me! I met numerous personalities in the US, and I was a VIP for 15 days. I was only 16 years old at that time. Reading the poem in front of many TV cameras and photographers was incredible! I was not shy. I could read the poem easily. This event (a major event in my life) allowed me to meet journalists and to appear on TV and radio stations in both countries.  

O. C.: How did that event further influence your decision to become a journalist?  

Laurence LEMOINE: One year later, I spent one week at the first French radio station, RTL, for training with all the journalists and editors. I saw everything about news and journalism during this week, and more than ever, it was evident to me I would be a journalist, but I was still too young to start.  

O. C.: Tell me about the skills and natural abilities you had prior to pursuing journalism that helped you in your career as a journalist.  

Laurence LEMOINE: As far as skills, I would say CURIOSITY, in the broad sense of the word. In my case, my friends and family always say I have the "cancer of curiosity"! A journalist needs to be OPEN and KEEN on understanding and explaining anything and everything. One cannot be shy but must dare to ask questions that can embarrass people, especially politicians! I was famous for this kind of interview and people loved it. Often there were fights of words between me and the political representatives.  

O. C.: When you were in Lebanon, were you planning to return to Paris for a Master's in journalism?  

Laurence LEMOINE: Lebanon was my first real experience as a journalist. I was very young then and a bit of a novice. It was during the war with Syria. The father of the actual dictator, Haffez Al Assad, was trying to kill Lebanese Christians. As a young French girl, the "show" was incredible, but I learned a lot about human beings and their capacity to be good or bad and to adapt to extreme situations. It was better than having lessons at the university for me because it was real and concrete. I've been lucky because I met General Michel Naim Aoun, who was prime minister at that moment. I had an interview that made me famous because what he said was a bit embarrassing for France, and Francois Mitterrand (the French president at the time) had to answer. Journalists all over the world talked about this interview of mine! A few months later, I went to Tunis where the headquarters of the PLO were with Yasser Arafat.  

O. C.: I would like to know more about your two hour interview with Yasser Arafat in Tunis. What year was that?  

Laurence LEMOINE: I was fascinated by this man and I wanted to conduct an interview. I spent two hours with him during one evening. For security purpose, the PLO did not tell me, "See you at this address at this time." I had to stay in my hotel. They came to pick me up, banded my eyes and took me to an undisclosed office location. Once inside, they removed the banding so I could see. It was quite exotic for me! This was an interesting time in 1990, when he started to leave terrorism for being a man of the state and having direct contacts with the Israelis. I asked him lots of question, and at the end, he joked and asked me if I wanted to marry him! In the French media, my interview was not very successful, but I enjoyed my trip in Tunis, the meeting with Arafat, the many hours I spent with his colleagues, and talking about that major conflict.  

O. C.: In one of our conversations you mentioned that you worked for "Mont Blanc Radio", near Geneva for six years. Also, during that time, you were working for a TV station called "Channel C" doing political interviews.  

Laurence LEMOINE: I met a very famous and brilliant journalist in Paris, Jean Pierre Elkabbach. He is in France like Larry King is in the U.S. I asked him how to plan my career as a journalist. He told me to first go outside of Paris to provinces to learn more about everything and get mature. He explained to me that it is the best school for a young journalist and it's true! So I went to Haute Savoie (the high mountain "Mont Blanc" is near Chamonix and Geneva) and started journalism for a private radio station. I also had a monthly show on TV Channel “C” with interviews of politicians and famous people, but only about their private life. The show had high ratings. After that, I decided to leave France again. I love France (fantastic country), but living in different countries gave me the possibility to view things from different perspectives.  

O. C.: You worked in Haiti at a radio station that needed a French journalist. Did you work in the field or in the studio?  

Laurence LEMOINE: “Radio Vision 2000” from Port Au Prince was looking for a French journalist to handle the news and information and train their journalists. When I arrived there, I realized how lucky we were to be born in a country having freedom and everything we need. I stayed working in the field and in the studio for one year. It was not easy but I learned a lot every day. The country is still in my heart. I am also grateful to Haiti because it is where I met my husband! He came to Port of Prince for a week during the holidays at the house of a Canadian diplomatic (the consul) and we met! He is now the father of my 11-year-old daughter, Anouck, and my son Alvaro, who is 8. He is a lawyer in business and we have been living in London, Paris, Valencia (he is from Valencia), Banjul (Gambia in West Africa) and Lisbon, Portugal. In Gambia (a wonderful small country, good for a first contact with Africa), I gave birth to my son in a public hospital! It was my choice because my follow up was done by a fantastic team of Cuban doctors present for the operation. It was funny because the delivery of my first child was in the best private and modern hospital of Valencia with lots of devices and technology. But, for my son I preferred the one in Banjul with my friends, the Cubans doctors, in a very poor hospital. The electricity went off just after they cut for the C-section. After my second child, I started to edit and publish tourist guides. The first was about the Gambia. Then I published a few in Spain and the last one about Saint Gervais, in France.  

O. C.: What are some interesting facts about Saint Gervais? Why would someone want to visit this town?  

Laurence LEMOINE: Saint Gervais Mont Blanc is a beautiful site for holidays, skiing or walking. The high mountains give you fantastic views and pure air. This is where the highest mountain in Europe is, Mont Blanc, with a peak of 40,807 meters! I knew this town because I went there many times when I was journalist in Radio Mont Blanc and Canal C.  

O. C.: Where do you live right now and what are you currently doing?  

Laurence LEMOINE: Currently, I'm living in Spain, in Valencia again. It's a very beautiful city on the Mediterranean Sea. I'm working with an American company called Reliv (www.reliv.com). They produce and sell excellent food supplements made from a large range of natural ingredients and nutrients. I saw my mother taking them one day and became interested in their products. I have always been interested in nutrition and health. In Europe, a lot of people are taking supplements because they actually improve their health with these nutrients. We are facing a serious health crisis in Europe. Our food does not have enough vitamins and phytonutrients. By depriving our bodies of essential building blocks and replacing them with processed convenience foods, we leave ourselves vulnerable to illness, disease and nagging fatigue. We know now that supplementation can bridge the nutritional gap. These products provide optimal levels of essential nutrients, and Reliv is a high profile company. Last summer I attended the International Conference in St. Louis (Missouri), where I met the founder, Robert Montgomery. Thanks to these products, I have helped many of my friends and family with their health issues. Of course, I also take these nutrients even though I've always been healthy. But with these supplements, I feel much better. I have more energy, a greater ability of focusing, and better sleep. I'm fortunate to work for this company because this job gives me the possibility to help people and to be with my children.  

O. C.: Have you ever considered moving to the United States?  

Laurence LEMOINE: I would love to live in the USA because I have visited a few times but never enough, and I have a special relationship with America. I consider that I know a country and its culture if I stay at least one year. Hopefully someday I will have this chance.  

O. C. : What do you know about Romania? In your travels, have you encountered any Romanians?  

Laurence LEMOINE: My husband is working in Romania now on a wind turbine project in the mountains. He likes Romania. My only link with Romania was the housekeeper I had in Portugal. She was from Romania and became a friend to me. She helped me tremendously. I wish I could go there with my husband next year. He keeps telling me that it will be worth it.  

O. C.: What hobbies do you have?  

Laurence LEMOINE: I love to travel and share moments with my friends, and I enjoy being with my two children. I also enjoy squash, tennis, skiing and mountain climbing. I have climbed Mount Blanc. It took me eight hours to reach the summit and six hours to go down skiing in a totally wild manner. It was fantastic!  

O. C.: What are your plans in the near future?  

Laurence LEMOINE: I am developing the sales of Reliv here in Spain, and I just started a book about nutrition and health that will be published in France.  

Pastratorii traditiei - Interviu realizat cu dl. Marian State, Coregraful trupei de dansuri populare “Ghiocelul” din Atlanta, Georgia

M.

Dansatorii trupei de dansuri populare “Ghiocelul” din Atlanta, Georgia te impresioneaza de la prima vedere, te uimesc prin prospetimea si bucuria pe care o citesti pe fetele lor, si chiar daca sunt mititei ca varsta entuziasmul lor este molipsitor. Majoritatea s-au nascut in America, si unii dintrei ei nu au vizitat niciodata patria parintilor, dar in fiecare seara de vineri se intalnesc la repetitii si in pasi de hora sau de doi, aduc o particica din România in mijlocul nostru.  Prin amabilitatea initiatorului si coregrafului acestei trupe de tineri si foarte talentati dansatori, dl. Marian State o sa ii introduc in atentia dvs.

Mara Circiu: Cine sunt dansatorii acestui grup de dansuri populare românesti?

Marian State: Dansatorii grupului nostru sunt copii cu varstele cuprinse intre 6 -12 ani, am ales un nume sugestiv tinand cont de varsta lor frageda si afinitatea ce o simtim noi românii pentru ghiocel, simbolul primaverii si floarea care ne duce cu gandul atat de des la primavarile copilariei noastre.

Mara Circiu: Cum s-a format aceasta echipa de dansatori?
Marian State: Pana nu demult, au fost mai multe tentative de a se forma un grup de copii dar din pacate au esuat de fiecare data. Am incercat prima data sa gasim locul de desfasurare iar apoi am inceput sa sun cunostintele care le aveam si stiam ca au copii si ar putea fi interesati, am mai anuntat pe la bisericile românesti din zona, in acest sens as dori sa-i multumesc preotului Nicolae Clempus de la Biserica Sf. Maria din Dacula care a sprijinit aceasta initiativa anuntand in randul enoriasilor despre aceasta activitate.

Mara Circiu: La ce fel de evenimente culturale sau competii ati participat pana in prezent?
Marian State: Suntem un grup tanar, in formare, nu am participat “oficial” inca la un eveniment de profil dar sper sa auziti despre noi cat de curand.

Mara Circiu: Ce te-a determinat sa formezi acest grup de tineri dansatori?
Marian State: Vedeti noi, românii din America, imbratisam aceasta tara ca fiind “acasa’’; imprumutam obiceiurile, mancarea, traiul de aici, dar nu trebuie sa uitam si locul de unde am venit - România cu obiceiurile, portul si dansurile populare care sunt atat de frumoase. Intr-un studiu de specialitate s-a dovedit ca România are “cel mai bogat si mai variat folclor din lume’’, si ar fi pacat ca aceste valori de identitate nationala sa fie uitate. Noi, romanii ne mai intalnim cu diferite ocazii si ar fi pacat sa nu dansam o sarba, o hora româneasca, o purtata, o jiana…Ca si o paranteza sunt “gelos’’, sau mai bine zis am o anumita invidie profesionala in sensul bun al cuvantului pe comunitatea greaca care a reusit sa fie unita si sa-si pastreze traditia prin cele trei grupuri de dansatori, pe generatii care activeaza in prezent. In acest fel s-au facut cunoscuti si drept urmare au dansat in deschiderea Jocurilor Olimpice din Atlanta in 1996.  Noi, românii, de ce nu am beneficia de aceeasi binemeritata recunoastere?

Mara Circiu: Cat de atrasi de dansurile populare sunt copiii români din SUA? Traind departe de România, fireste ca au fost expusi mai putin si nu cunosc foarte multe despre dansul popular românesc...
Marian State: Copiii românilor nu pot spune ca pot fi atrasi la prima vedere de dansul popular românesc, pentru ca este un lucru nou si atipic pentru ei, dar parintii lor cunoscand aceasta valoare ar trebui sa fie cei care fac primul pas prin aducerea copiilor la aceasta activitate,esential fiind, fireste si rolul celui care preda dansul popular românesc. Este o vorba ,”daca te imbolnavesti de dans, nu te mai vindeci niciodata’’. Prin dans nu numai ca ne dezvoltam simtul ritmico-muzical dar si cel estetic, de indreptare al corpului, tinutei.

Mara Circiu: Spune-ne ceva despre tine, cand ai inceput sa dansezi, in ce formatii ai activat, de cat timp te ocupi de coregrafie...
Marian State: Am inceput sa dansez de la varsta de 6 ani, si am trait personal acest sentiment de “imbolnavire de dans’’ de la o varsta foarte frageda. Am activat ca dansator la mai multe ansambluri de copii si adulti din tara. Pot spune ca-i datorez faptul ca dansez domnului Dumitru Savu, numele este necunoscut pentru cititori dar pentru mine nu a fost numai instructor –coregraf, a fost al doilea parinte, dansul m-a initiat in arta dansului, o pasiune pe care am desavarsit-o mai tarziu la clasa profesionistilor dansului popular românesc a domnilor Theodor Vasilescu si Marin Barbu, si tin sa le multumesc si pe aceasta cale pentru daruirea si profesionalismul de care au dat dovada. Ca dansator am avut ocazia sa calatoresc in foarte multe tari unde am participat la numeroase festivaluri internationale. Din 1998 am fost coregraful a sase ansambluri de copii si adulti din tara, am predat deasemenea dansul popular românesc in Grecia si Norvegia.

Mara Circiu: Cat de important este dansul in viata ta?
Marian State: Pasiunea pentru dans este o parte integranta a fiintei mele, dansul pentru mine nu a fost numai o profesie ci o experienta de viata.

Mara Circiu: Cum se desfasoara repetiile grupului vostru? Unde va intalniti? Care sunt costurile?
Marian State: Repetitiile au loc in fiecare vineri seara de la ora 7 p.m. in sala sociala a Bisericii Sf. Mary of Egypt situata la adresa: 925 Beaver Ruin Rd.; Norcros, GA 30093. Cursurile sunt gratuite.

Mara Circiu: Lucrezii cu dansatori de toate varstele, cati ani are cel mai tanar? Ce satisfactii ai muncind cu copiii?
Marian State: Cel mai tanar dansator are 4 ani. Satisfactia cea mai mare o am cand vad ca mai sunt parinti care isi fac timp sa-si aduca copiii la cursurile de dans popular românesc si cand vezi copii carora le place sa invete sa danseze. Marea mea satisfactie va fi aceea cand acest grup va prezenta un program bine definit de obiceiuri si dansuri populare românesti pe una din scenele festivalurilor de profil din zona noastra. O alta mandrie a mea va fi sa-mi vad si proprii copii dansand in acest grup, am doi baieti de 9 si respectiv 12 ani, in prezent nelipsiti de la fiecare repetitive de vineri seara!

Mara Circiu: Care sunt planurile tale de viitor in legatura cu aceasta formatie de dansuri?
Marian State: Telul meu este acela de a forma un grup de copii care sa reprezinte cu succes comunitatea românesca la festivalurile de profil folcloric din SUA.  

Mara Circiu: O invitatie adresata cititorilor nostri...
Marian State: Imi doresc ca formatia “Ghiocelul” sa aiba cat mai multi dansatori de toate varstele si sper totodata ca acest grup sa devina o componenta culturala, artistica si sociala importanta a comunitatii românesti din Georgia, SUA. Ca o paranteza, parintii copiilor si nu numai (toate persoanele adulte) care vor sa faca miscare in ritm de dans românesc, aromân, grecesc, s.a., va informez ca dupa repetitia copiilor, incepand cu ora 8:30 p.m., avem un curs de dans exclusive pentru adulti, deci va invitam (oficial) la dans! Pentru mai multe informatii, ma puteti contacta pe adresa ghiocelul@yahoo.com Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza In incheiere, as vrea sa multumesc d-lui Adi Hrihorisan ptr sprijinul dansului in obtinerea salii mai sus mentionata si in mod special Consiliului de Administratie al Bisericii Sf. Mary of Egypt care a inteles si sprijinit initiativa noastra si ne-a acceptat in aceasta sala. In numele formatiei “Ghiocelul”, va invitam la dans, de la mic la mare!

Corneliu Chisu, primul roman ales in Parlamentul de la Ottawa

A.M.

Candidat in circumscriptia ontariana Pickering-Scarborough East, Corneliu Chisu (62 ani), l-a invins in recentele alegeri federale, cu un avans de peste 1000 de voturi, pe liberalul Dan McTeague, devenind astfel primul roman ales in Parlamentul Canadei. Membru al Partidului Conservator, formatiunea politica realeasa pe primul loc in scrutinul din 2 mai si care intruneste majoritatea parlamentara pentru a forma un guvern stabil, Corneliu Chisu, inginer originar din Satu Mare, a ajuns in Canada acum 30 de ani. Prima sa sotie a fost fiica unui general din Statul Major al armatei Italiei, iar dupa decesul acesteia s-a recasatorit cu Cecilia, lector la University of Toronto; are o fiica, Marta, de profesie avocat.

Mai multe insa despre povestea romanului ajuns chiar la gradul de maior al Fortelor armate canadiene si care in 2004 a avut sub comanda sa, timp de o luna, trupele de geniu romanesti din Brigazile Vest aflate in Bosnia-Hertegovina, puteti afla din interviul acordat publicatiei ZigZag Roman-Canadian

Eram cetatean roman rezident in strainatate, cu viza de sedere in Romania!

- In primul rind, felicitari pentru reusita dvs! Haideti sa dezvaluim insa, pe linga calitatea de inginer membru al asociatiei de specialitate din Ontario, cine este omul Corneliu Chisu si care este povestea sa de viata.

- Sint din Satu Mare si am venit in Canada acum 30 de ani, in 1981. In Romania am facut Politehnica, sectia de ingineri fizicieni, absolvind in 1971 si am parasit oficial tara in 1977 – am lucrat la Institutul de Comert Exterior al Italiei. Prima mea sotie, care a decedat ca urmare a unui cancer, a fost italianca, era fiica unui general italian care facea parte din Statul Major al armatei italiene. Deci eu eram considerat in Romania ca si italian de fapt. Daca puteti sa va imaginati asa ceva: eram cetatean roman rezident in strainatate, cu viza de sedere in Romania! Aveam casa in Italia, avem de toate, dar in 1981 am decis sa venim in Canada, impreuna cu sotia si fiica, pentru ca in Italia era o situatie dezastruasa care a culminat cu uciderea primului ministru Aldo Moro. Ne-am stabilit la Toronto, dar chiar de cind eram in avionul spre Canada aveam deja un post la Institutul de Comert al Italiei cu sediul in Toronto. |n 1986 am obtinut cetatenia canadiana, in 1988 am finalizat un Master, tot in domeniul electronicii, la Universitatea din Toronto.

Am fost consul onorific al Republicii Moldova, pentru ca in timpul declararii independentei am ajutat R. Moldova cind era in drum spre ONU, in perioada presedintelui Snegur. Eu le-am facut citeva vizite in Parlamentul de la Chisinau, dar le-am si organizat citeva intrevederi cu parlamentari in Canada, si in baza acestor relatii de buna intelegere m-au rugat sa fiu consul onorific al R. Moldova si am acceptat cu multa placere. Consulatul a functionat din 1995 pina in 2004, pentru ca am intrat in Armata Canadei, in fortele regulate.

In 1990 am intrat in rezervele Fortelor armate canadiene (Forces Canada), iar in 2003 am fost in serviciul regulat al acestora, cu care am avut deplasari in Bosnia-Hertegovina. |n 2004 am fost ofiter de geniu al Brigazilor Vest in Bosnia-Hertegovina, ocazie cu care sub comanda mea au fost pentru o luna de zile trupele de geniu romanesti. Dupa aceea, in 2007, am fost din ianuarie pina in august intr-o misiune a fortelor armate canadiene in Kandahar. |n 2009 m-am retras din armata canadiana cu gradul de maior. |ntre timp, in 1989 devenisem inginer in cadrul asociatiei inginerilor din Ontario (Professional Engineers Ontario –n.r.), la care am devenit consilier in 2007, apoi vicepresedinte in 2009 si 2010. Este o asociatie de 75.000 de persoane.

- Ati avut contacte cu politicienii din Romania?

- Politica romaneasca ma intereseaza prea putin... Este politica celor din Romania, a celor care traiesc cu reprezentantii pe care si-i aleg. Din politica romaneasca cunosc un singur politician care mi-a fost prieten din copilarie: Alexandru Mironov. Pentru ca eu am fost in lotul national de scrima al Romaniei, el a fost vicecampion national. Satu Mare a fost centrul scrimei romanesti, iar eu am participat la Universiada din Torino in 1970.

Exista cultura proprie, dar copiii nostri vor creste aici, in Canada

- Cind ati intrat in politica din Canada si de ce ati ales Partidul Conservator?

- |n politica din Canada nu am putut intra pina in 2009, pentru ca eram membru al fortelor armate. Am ales Partidul Conservator pentru ca este cel mai apropiat de viziunea mea politica: promoveaza un buget echilibrat, crearea de noi locuri de munca si o administrare financiara corecta, cu diminuarea cheltuielilor pentru proiecte inutile.

- Va ginditi sa promovati in Parlamentul de la Ottawa interesele imigrantilor in general? Pentru ca am remarcat in proiectele conservatorilor unul referitor la echivalarea diplomelor si competentelor profesionale ale celor ce imigreaza in Canada.

- Fiind in Professionals Engineers Ontario, am lucrat pentru integrarea inginerilor proveniti din afara Canadei. Dupa cum stiti si dvs. ca inginer in Ordinul Inginerilor din Quebec, apartenenta la o asociatie profesionala este reglementata de catre legile provinciale, Guvernul federal neavind nici o imixtiune in decizia unei asociatii profesionale.

- Exact, si in Quebec sint 43 de ordine profesionale.

- Corect. Fiecare provincie isi stabileste regulile. Guvernul federal poate insa sa intervina in baza unor intelegeri cu alte state privind recunoasterea reciproca a diplomelor. Dupa cum stiti, si in Uniunea Europeana are loc un proces de recunoastere reciproca a diplomelor, este o standardizare care are loc in UE. |n cazul Canadei, cum stiti si dvs. ca inginer, in sarcina Guvernului de la Ottawa sint tratatele internationale, iar provinciile au jurisdictie asupra emiterii de licente. Dupa cum stiti, mie nu-mi place sa ma lipesc de un scaun si sa stau acolo, deci ma voi implica. Cind am ajuns eu in Canada, acum 30 de ani, comunitatea romaneasca era ca si inexistenta, mare parte a venit dupa 1990 si acum comunitatea romaneasca este destul de numeroasa. Depinde de ea cit de unita este. Dar sa va mai marturisesc ceva: eu am fost invitat special sa comentez pe canalele de televiziune canadiene Revolutia din Romania.

- Cum a fost privita din Canada revolutia romana din decembrie 1989?

- Privit de aici, mult aspecte nu erau foarte clare. Dar eu cunosteam toate elementele din Romania, fiind in serviciul Ambasadei Italiei, plus traditia din famiie pe care o aveam: tatal meu a fost secretarul general al Miscarii de Rezistenta din Ardealul de Nord, deci am crescut in politica din leagan.

Dar pe mine nu m-a interesat niciodata politica din Romania sau din alte state. M-a interesat politica din Canada –si am fost in serviciul Canadei pentru ca aici traim si este important sa ne aducem contributia in tara in care traim. Exista cultura proprie, prin care nu-ti pierzi nici limba, nici unele dintre traditii, dar copiii nostri vor creste aici, in Canada.

Interviu cu ministrul federal al Imigratiei in Canada

 A.M.

Jason Kenney: Incepind din 2014, Canada ar putea elimina vizele pentru cetatenii romani

Chestiunea eliminarii de catre Canada a vizelor de turist pentru cetatenii din toate statele europene -deci si pentru romani- este una care suscita pe buna dreptate interesul in comunitate. In acest sens redactia noastra a primit numeroase intrebari, dupa publicarea in editia precedenta a informatiei conform careia ambasadorul Canadei la UE, David Plunkett, a declarat la intilnirea avuta cu o delegatie a Parlamentului European, ca ’’obiectivul Canadei este de a elimina vizele pentru toti cetatenii europeni, cit mai curind posibil’’.

Reamintim ca Guvernul de la Ottawa a introdus recent in Parlament un proiect de lege prin care se aduc modificari importante in tratarea cererilor de azil facute de cetateni din ’’tari desemnate’’, care nu sint in mod curent sursa de refugiati (precum cele din Europa de Est). Printre propunerile de modificare este cea vizind tratarea in regim de urgenta a solicitarilor de azil, timpul de solutionare urmind a fi redus de la o medie de 3 ani la maxim 45 de zile. Prin aceasta masura se urmareste eliminarea posibilitatii ca solicitantii de azil sa invoce nu motivul oprimarii in tara lor de origine, ci experienta canadiana dobindita, integrarea pe piata muncii, nasterea copiilor pe teritoriul Canadei etc., in scopul obtinerii rezidenteia canadiane.

Iata de ce ZigZag Roman-Canadian i-a solicitat pe aceasta tema un interviu ministrului federal al Imigratiei, dl Jason Kenney.

- Dle ministru, ce masuri concrete intreprinde Ottawa pentru ridicarea obligativitatii vizelor turistice pentru est-europeni, ma refer in mod special la romani?

- Canada a avut discutii cu Uniunea Europeana vizind intentiile noastre pentru a ridica vizele pentru toti cetatenii europeni, in prezent Ottawa impunind vize pentru cei din Bulgaria, Romania si R. Ceha. Am avut probleme grave generate de falsele cereri de azil venite din tari din Europa Centrala si de Est. Asa ca cum am spus atit la Bruxelles cit si Romaniei, trebuie sa reglam aceste probleme inainte de ridicarea vizelor. |n prezent, in Parlamentul de la Ottawa este depus proiectul de lege prin care intentionam sa protejam integritatea sistemului de imigratie si, mai mult, sa reformam sistemul de acordare a azilului. Aceasta ne va permite sa deportam falsii solicitanti de azil intr-un interval de 2 - 3 luni, in loc de mai multi ani cum este acum. Prevedem ca prin adoptarea acestui proiect, ministrul Imigratiei sa poata stabili, de exemplu, tarile din UE ca ’’tari desemnate’’ pentru ca solicitarile de azil din zona sa fie tratate foarte rapid. Speram ca aceasta reforma va deturna unele cereri false de azil venite din UE. |n prezent, am demarat cu Uniunea Europeana discutii pentru incheierea unei intelegeri privindu-i pe solicitantii de azil. |n viziunea noastra, nu exista motive ca sa fie Canada o tara de protectie a europenilor supusi unor persecutii in tara lor. Ei au mobilitatea de a se deplasa in spatiul european si, daca au nevoie de protectie, trebuie sa mearga intr-o alta tara europeana in loc sa vina in Canada.

In urmatoarele luni mi-am propus sa merg la Bruxelles si in tarile din Europa de Est pentru a discuta in profunzime aceste chestiuni.

- S-a stabilit o data certa pentru adoptarea acestui proiect de lege si puteti estima dupa cit timp de la adoptare se vor lua concret masurile de ridicare a vizelor pentru turistii romani?

- Ma astept ca proiectul de lege sa fie adoptat pina la sfirsitul lunii iunie si anticipez ca va intra in vigoare in luna octombrie a acestui an, dupa aceea vom monitoriza situatia pentru a determina daca masurile sint eficace. Nu va pot da o data precisa pentru ridicarea obligativitatii vizelor.

Mai luam si alte aspecte in considerare, cum ar fi introducerea unui sistem de autorizare electronica a calatoriilor, prin care Canada sa dea aprobarea pe cale informatica rezidentilor din tarile europene pentru a se putea imbarca in avion. Este vorba de acelasi sistem adoptat deja de Statele Unite si Australia. Ne trebuie un anumit timp, poate 1 an, pentru a pune in aplicare acest nou sistem ca si masurile referitoare la acordarea azilului. Sincer, cred ca este putin probabil ca vom elimina vizele pentru Romania si Bulgaria inainte de 2014. Dar cred ca incepind din 2014 devine din ce in ce mai posibila eliminarea vizelor turistice.

- Exista multe cereri de azil venite din partea cetatenilor romani?

- Nu, tocmai datorita existentei obligativitatii vizelor. Am avut un val de false cereri de azil venite din R. Ceha in 2008 - 2009 si am reimpus viza pentru cetatenii acestei tari. Urmarea: de la citeva mii, numarul solicitarilor de viza a scazut aproape de zero. Persoanele din Europa care solicita azil nu sint cele care solicita si viza de turist. Viza este un sistem foarte eficare pentru a descuraja falsii solicitanti de azil.

- Unul din criteriile de mentinere a vizei este ca rata de refuz a solicitarilor sa fie sub 4 %. Cu ceva timp in urma, procentul refuzurilor de viza era pentru romani in jur de 9 %. Care este situatia actuala?

- Pot spune ca in ceea ce priveste Romania procentul a scazut in ultimii ani, dar problema pentru sistemul de imigratie canadian este ca persoanele care solicita azil nu depun cerere de viza. Iar asta este o realitate demografica ce nu se vede in procentul de acceptare de viza. Va dau din nou exemplul Republicii Cehe: inainte de ridicarea vizelor, in octombrie 2008, rata de acceptare a cererilor de viza era de 98%; ceea ce s-a intimplat apoi este ca persoanele care au decis sa vina in numar mare in Canada si sa ceara azil nu faceau parte dintre cele care solicitasera viza inainte de octombrie 2008. La fel s-a intimplat si cu Ungaria.

Sincer, ceea ce ne ingrijoreaza este ca am putea avea aceeasi problema cu Romania. O anumita parte a populatiei care acum nu solicita viza, dupa ridicarea acestei restrictii sa vina sa se instaleze in Canada.

Plan federal pentru simplificarea recunoasterii titlurilor profesionale

- In privinta emigrantilor economici, urmeaza infiintarea unui organism independent pentru validarea competentelor profesionale inainte ca solicitantii sa ajunga in Canada. Dar asa ceva a mai existat la inceputul anilor 2000 si nu fost prea eficient: de exemplu, se formase o lunga lista de asteptare pentru profesia de inginer, erau prevazute taxe suplimentare etc.

- Ceea ce ne-a ingrijorat foarte mult a fost insuccesul de atunci si de aceea am decis alocarea in actualul buget federal a 50 milioane dolari pentru a stabili impreuna cu provinciile un proiect national de simplificare si accelerare a procesului de recunoastere a cunostintelor profesionistilor din strainatate. Este un plan de actiune pan-canadian in care angajamentul tuturor ordinelor profesionale canadiene este de a trata noile solicitari de recunoastere a diplomelor intr-un interval de maxim 1 an, fata de mai multi ani, ca in prezent.

In al doilea rind, la nivel federal a fost avansat programul de acordare a unor imprumuturi pentru ca imigrantii economici sa-si poata plati cursurile de scolarizare pentru obtinerea unor diplome suplimentare, sustinerea examenelor de intrare in ordinele profesionale si pentru obtinerea licentelor necesare pentru a lucra in profesia lor. Este un program-pilot pentru a-i sprijini pe acesti imigranti.

In al treilea rind, anul acesta vom face o schimbare radicala in privinta imigrantilor federali: am inceput o pre-evaluare a nivelului de scolarizare si a calificarii profesionale inainte ca acesti imigranti sa ajunga in Canada. Pentru ca nu avem nici un motiv sa primim tineri ingineri care sa ajunga in Canada si sa lucreze ca soferi de taxi. Sau medici formati in strainatate sa ajunga someri in Canada. Vom proceda ca si Australia si Noua Zeelanda. Acesta masura nu va afecta provincia Quebec, care are propriul sistemul selectie a imigrantilor. La nivel federal vom da imigrantilor potentiali un sfat despre sansele de a li se recunoaste diplomele in Canada.

- Si in legatura cu parenarea parintilor si bunicilor sint modificari. Va exista o limitare a selectiei dosarelor dupa moratoriul impus pina la sfirsitul anului 2013? Ce alte noutati sint?

- Dupa cum stiti bine, de la sfirsitul anului 2011 exista un moratoriu temporar pentru noile cereri de parenare a parintilor si bunicilor. |nsa in aceasta perioada am marit numarul dosarelor rezolvate din cele acumulate pina la debutul moratoriului. Vom primi 25.000 de persoane (parinti si bunici –n.r) anul acesta si tot atitea in 2013, adica o crestere cu 60% a numarului de imigranti din aceasta categorie. Prin aceste doua masuri, moratoriul si acceptarea a 50.000 de persoane pina la finalul anului 2013, se va reduce la jumatate lista de asteptare existenta acum pentru parenarea parintilor si bunicilor. |n plus, efectuam in prezent consultatii publice privind modificarea criteriilor de parenare dupa incetarea moratoriului. Trebuie sa avem o gestiune mai buna pentru a evita reacumularea de dosare si timpul de asteptare inacceptabil tratarii lor. Luam in calcul mai multe optiuni, avind forum de discutii in acest sens pe site-ul Ministerului Imigratiei. Nu in ultimul rind, am introdus super-viza cu intrari multiple timp de 10 ani, perioada maxima a unui sejur fiind de 2 ani. De la introducerea acestei masuri am emis deja citeva mii de super-vize, procentul de aprobare fiind de 99%, iar timpul de prelucrare a cererilor este mai mic de 7 saptamini.