Concurs NARPA 2012: CULTURA

1. Bal cu suflet de român- Balul Strugurilor – Editia a IX -a Sacramento, CA 2011

Asociația Culturală Miorița reușește în fiecare toamnă să aducă o rază de voie bună și multă bucurie în sufletele și inimile românilor din nordul Californiei, îmbinând o sărbătoare autentică românească cu spectacolul, distracția, voia bună și dansul în cadrul unui eveniment devenit tradiție de-a lungul anilor. Balul Strugurilor, ajuns la cea de a 9-a ediție, a strâns la un loc foarte mulți români frumoși dornici să guste un pahar de must stors proaspăt și tradiționalele bucate românești, gătite în acest an, cu multă iscusință, de doamna Mia Popa. Este foarte frumos să vezi, la o distanță așa de mare de casă, atât de mulți români petrecând la un loc ca și cum încă ar fi pe meleagurile mioritice strămoșești. Acest lucru a fost posibil și prin contribuția generoasă a următorilor sponsorilor: AMEROPAN - Realty and Property Management, Pacific Perfect Tour și Mutual Law Group (Mihaela Smith - Managing Attorney) cărora le mulțumim nespus și pe această cale. Spiritul tradițional a fost încălzit și accentuat și de frumusețea costumelor populare românești și a superbelor obiecte de artizanat oferite spre expunere, cu foarte
multă generozitate, de către domna Nicola Ambruș. DJ Colo a transformat, cu ajutorul luminilor și sunetului, o sală obișnuită într-o adevărată sală de discotecă pregătită pentru cea mai tare petrecere a anului.
 După o scurtă introducere făcută de către domnul Viorel Nicula, directorul și sufletul acestei asociații, am avut plăcerea să ascultăm câteva cuvinte de apreciere din partea Consulatului Român din Los Angeles, transmise prin intermediul unei scrisori semnate de către domnul consul general Cătălin Ghenea. Țin să menționez și faptul că scrisoare a fost citită de Traian Iosif, realizatorul banner-elor de prezentare a fiecărui bal organizat de Asociația Culturală Miorița. Superba și talentata actriță Oltița Chirilă a făcut deschiderea spectacolui printr-un moment vesel care a mărit apetitul de chef și voie bună tuturor celor prezenți în sală. Glumele bune nu s-au oprit minute în șir, timp în care râsul și ropotele de aplauze anunțau o seară magică de neuitat.
Atmosferă a luat foc în momentul în care a intrat în scenă trupa “De La Vegas” care prin muzica lor dansantă și plină de ritm a ridicat toată lumea de pe scaune. Frumoși și talentați, cei doi artiști au făcut un adevărat șou de care, cei prezenți, s-au bucurat din plin dansând și sărind în sus făcând întreagă clădire să vibreze din temelii.
Spectacolul a continuat cu o surpriză făcută de către organizatori prin faptul că l-au invitat la acest eveniment pe Dimitri, un dansator grec din Las Vegas, deosebit de talentat, care prin mișcările sale pe ritmurile muzicii grecești a electrizat și impresionat întreagă audiența. Spectacolul a fost întregit de către doi artiști români locali din Sacramento, Abigaila Budac și George Manea, care cu muzica lor,
au făcut ca spectacolul artistic din această seară de toamnă să fie unul foarte reușit din toate punctele
de vedere. Seara nu s-a terminat aici, Oltița Chirilă și trupa “De La Vegas” revenind in scenă și continuând “magia” artistică mult apreciată de cei prezenți. Sunt sigur că vă puteți da seama din rândurile pe care le-am scris mai sus că a fost o petrecere pe cinste, la care cei prezenți s-au distrat
și s-au simțit extraordinar de bine în prezența unor artiști minunați.
Muzica de calitate, glumele bune, dansul ridicat la nivel de artă, mâncarea tradițională ramânească
și mustul proaspăt au fost ingredientele perfecte pentru un bal adevărat, “Balul Strugurilor” - Ediția a 9-a”. Vă așteptăm cu drag la toate acțiunile și evenimentele organizate cu multă dragoste și bunăvoință în viitorul apropiat de către Asociația Culturală Miorița


 2. Ziua naţională a României la Chicago

Am așteptat-o cu înfrigurare, ne-am tot întrebat: “Se organizează, ce face Consulul?” cu toate că
știam precis că totul merge conform așteptărilor, știam că dl. Consul General al României, prof. dr.
Lucian Leuștean, a obţinut deja aprobările necesare, cu toate că trimisesem contribuţia necesară pentru
ridicarea acestei sărbătorii la nivelul obișnuit la Chicago: excelent, de fiecare dată! Dar…evenimentele
plăcute sunt asteptate întotdeuna cu nerăbdare, timpul trece întotdeuna prea încet și apoi ce este mai plăcut decât să primești asigurarea “Nici-o grijă, desigur, vineri seara !” Si iată că acest “vineri seara” a
sosit: ne-am îmbrăcat festiv, ne-am suit în mașină și am pornit la drum în orașul acesta imens, declarat de curând drept al doilea oraș din SUA și al șaselea din lume conform Global Cities Index . Trepidaţia caracteristică se făce simţită prin viteza mult prea mică cu care înaintăm dar noi îi intuim
și personalitatea copleșitoare care te face să te simţi mândru și să duci mesajul “Eu sunt din Chicago!”
în toată lumea! Da, Chicago…are o personalitate proprie, puternică, de necontestat și de neconfundat careși pune amprenta asupra tuturor celor care vin să trăiască aici; Chicago joacă un rol preponederent în viaţa politică, economică și culturală americană, rol pe care îl percepi imediat după ce cobori din avion în cel mai mare aeroport din lume sau te dai jos din tren în cel mai mare centru feroviar din SUA.
Noi? Suntem o mână de oameni veniţi din România și stabiliţi aici, unii de decenii, alţii de mai curând
dar toţi mânaţi de o dorinţă: în amalgamul multinaţional care este Chicago, să desemnăm un loc bine precizat pentru comunitatea românească, una dintre cele nu mai puţin de 160 de comunităţi înregistrate! Nu suntem decât vre-o 100.000 de oameni întro mare care cuprinde 6 milioane numai
în oraș, dar prezenţa noastră se face simţită. Cel ma tânăr membru a fost născut în urmă cu o oră, cel
mai în vârstă – o bunicuţă de 100 de ani și trei luni - a trecut în nefiinţă în urmă cu 4 luni de zile și alţii se oferă deja să fie recunoscuţi drept decan de vârstă. Din această mână de oameni fac parte și cei veniţi de curând dar si acea membră a Academiei Naţionale de Inginerie – prof. dr. Rodica
Bărănescu - care a marcat decisiv dezvoltarea SUA în domeniul ei de activitate.
Între aceste extreme, trăiesc în bună pace și într-o strânsă comunitate reprezentanţi ai tuturor profesiilor existente și în România: structura socială a disaporei este o oglindă a structurii societăţii românești. Întâlnirea de Ziua Naţională este un bun prilej de a ne bucura că suntem împreună, de a cunoaște pe cei veniţi de curând, de a afla de succesele celor care au reușit “să pună piciorul” pe acest pământ și să sărbătorim pe cei care au venit mai de mult și și-au adus din plin contribuţia la dezvoltarea
comunităţii române din Chicago. “Mâna de oameni”este… deschisă: unii vin, alţii pleacă, unii
contribuie cumva la cementarea acestui sentiment de “noi”, alţii nu, unii vin la sărbătorirea în comun a zilei de 1 decembrie, alţii petrec această zi memorabilă în cadrul familiei… dar comunitatea există, se tranformă, evoluează și trăiește într-o schimbare permanentă, un semnal de necontestat al unei vitalităţi debordante. În cuvântarea festivă dl. Consul General – între timp dânsul a fost integrat complect în comunitate: el este de mult unul dintre “ai noștri”! – ne delectează cu o relatarea amănunţităa
evenimentelor istorice care au precedat și care au urmat evenimentul de la 1 Decembrie 1918. Cu pasiunea unui istoric – dânsul este un istoric! – dar și cu dexteritatea unui chirurg ne aduce în amintire evenimentele extrem de dificile care au dus la extinderea graniţelor României la situaţia de astăzi: cu toate că au trecut numai 93 de ani de atunci, valurile istoriei Europa in secolului XX au șters din amintire multe pagini glorioase ale diplomaţiei și ale faptelor de arme românești. A fost o delectare
să-i ascultăm vorba molcomă de moldovean înţelept, reprezentantul Patriei pe acest tărâm american.
Din partea comunităţii române îi răspunde Tavi: Octavian Cojan, liderul de necontestat și de nu mai
puţin de 30 de ani ai celor de aici și președintele Illinois Romanian-American Association. În urmă cu
câteva zile i-am sărbătorit cei 75 de ani pe care-i are, dar pe care…nu i-i dai! Acum, seara, a apărut de undeva din mijlocul celorlalţi, ca întotdeuna modest, ca întotdeuna reţinut: aproape că nu-l observi în mulţimea de oameni din sală! Dar…când începe să vorbească se poate recunoaște imediat un gigant printre semenii lui, unul a cărui vorbă are greutate, a cărui fiecare vorbă este susţinută de o
realizare din trecut sau este o promisiune de viitor pe care o va realiza cu siguranţă. Pentru scurt timp mă încearcă un sentiment de dezamăgire fiindcă și de data aceasta a lăsat acasă Ordinul pentru Merit în clasa Comandor, decernat lui de președintele IIliescu pentru o formidabilă realizare politică din anul 2004: a mobilizat diaspora română, a coorganizat “România pentru NATO” și a contribuit decisiv la înlăturarea ultimelor obstacole în cale intrării României în aceasta organizaţie!
“Tavi - i-am spus de nenumărate ori - fă fapte bune și vorbește despre ele!”…dar el a continuat neabătut drumul lui de timișorean cu foarte mult bun simţ, cu o tărie de caracter care nu s-a lăsat înfrântă de nici-una dintre greutăţile prin care a trecut în viaţă. Mulţi dintre cei prezenţi în sală au primit ajutorul lui dezinteresat atunci când au făcut primii pași în Chicago. Dintre ceilalţi, nu este niciunul
care să nu fi asistat la vre-unul dintre spectacolele organizate de el, cu participarea artiștilor din România, nu este nici unul care să nu fi venit la vreuna dintre nenumărate-le manifestări dedicate României, timp de mai bine de 30 de ani… Când ai nevoie de ceva: Tavi! Aplauzele calde la sfârșitul cuvântării îl răsplătesc pentru această viaţă dedicată comunităţii române.
Îl caut din ochi și pe celălalt stâlp al comunităţii, un strâns colaborator al lui Tavi, pe dl. Vasile Bouleanu, și-l găsesc stând la o masă, la fel de modest dar la fel de constient de serviciile imense aduse acestei mâini de oameni, de români din Midwest: și dânsul este un purtător al Ordinului pentru Merit! I-am admirat adesea, când apar amândoi în vre-o situaţie delicată sau în cursul unui meeting important, în care părerile sunt divergente și spiritele se încing: în cel mai scurt timp ordinea este instaurată, se discută organizat și la subiect, se ajunge la o concluzie iar aceasta este transformată în fapte! Adevăraţi lideri, de necontestat! “Balada“ lui Ciprian Porumbescu este piesa muzicală care zguduie sufletul oricărui român, oriunde ar fi el și oricât de amărât ar fi…De data aceasta însă eram cu toţii veseli și de aceea interpretarea Florentinei Râmniceanu (vioară), acompaniată la pian de Luciano Laurenţiu ne-a
mers drept la inimă. Numai după ce ultimele sunete ale Baladei s-au stins în aplauzele furtunoase ale celor prezenţi, am putut să reflectez puţin asupra contribuţiei diasporei române la extraordinara viaţă
culturală din Chicago: Florentina este Prim Concert Maestru al Orchestrei Filamonice din Evanston
(o suburbie din Chicago) iar Luciano este directorul corului bisericiicatolice Sf.Anton, ambele formaţii
de prima clasă. Vineri seara lor li s-a alăturat ing. (de mare succes!!) Aruna Şerbănescu, soprană de mare talent, care a interpretat două piese de George Enescu. Delectându-mă ascultând-o, nu am putut să nu mă gândesc la formidabilul rezervor de talente românești, pe care l-am întâlnit oriunde în lume, prin multele ări în care am lucrat. Nu am putut să-mi reţin bucuria văzând de fiecare dată că acesta este alimentat în permanenţă de noi generaţii de tineri… și …vrând-nevrând m-am întors către masa la care luaseră loc cei mai tinere participanţi la sărbătoarea Zilei României: am recunoscut o pe dna. Diana Dumitru, una dintre acelea care deja a preluat tradiţia comunităţii românești din Chicago și o duc mai departe: dânsa coordonează activitatea Romanian Cultural Exchange.
Vom auzi încă multe despre această organizaţie, să sperăm…cât mai curând!
La o sărbătoare românească nu pot să lipsească …sarmalele! Anul acesta sarmalele au fost oferite de biserica “Adormirea Maicii Domnului” si… trebuie să confirm că…colectivul din jurul bisericii urmează cu mult succes tradiţia excelentă a manifestărilor românești din Chicago: sarmalele au fost extraordinare!. Şi pe urmă vinul… unul alb de Jidvei și unul roșu de Mehedinţi…procurate special din
grija domnului Consul! Formidabile! Vin de Mehedinţi? Pun pariu că n-aţi știut că în Mehedinţi se face
vin: înainte de război, acesta a fost rezervat regilor României, după aceia conducătorilor “iubiţi”…Acum… se găsește și …la sărbătoarea Zilei Naţionale a României în…Chicago!! Mulţumim, domnule Consul General! Orice petrecere continuă cu dans și aici Ion Vătășoiu este în elementul său: el este unul dintre interpreţii de muzică ușoară de foarte mare sensibilitate care ne-a delectat întotdeuna
cu o vastă selecţie de melodii nemuritoare, începând cu cele ale Mariei Tănase și terminând cu cântăreţi
contemporani…Muzica lui a fost atât de antrenantă încât…până și unul dintre participanţi, despre care
tocmai aflasem că fusese operat de stomac în urma cu trei săptămâni, n-a mai putut rezista tentaţiei și –împreună cu fermecătoarea lui soţie, Raluca - ne-a oferit o demonstraţie de dans modern uluitoare…În treacăt fie vorba: acesta este prof. dr. Dan Nicolae, unul dintre marii specialiști mondiali în tratamentul statistic al informaţiei genetice… Data viitoare când o să mergeţi la farmacie să cumpăraţi aspirină, unul dintre viitorii colaboratori ai dânsului o să vă facă o analiză și o să vă
ofere aspirina cu componentele a, b, c, și d…care…ptr. dvs. personal… are efectul cel mai favorabil! Dar…să nu i-o daţi și copilului dvs., fiindcă pentru acesta aspirina cu componentele a1, b1, c1 și d1 va fi de recomandat… Aceasta este medicina viitorului pe care o creează acum dr. Dan Nicolae, un membru al diasporei române din Chicago!! Minţi creatoare…de asta nu este lipsă aici: operele pictorului Alexandru Darida împodobesc casele multor români și americani dar și foaierele marilor întreprinderi cu sediul în Chicago; gravurile si fotografiile artistice ale lui Costică Cobârzan sunt cunoscute și înfrumuseţează paginile ziarelor și căminele românilor; lecţiile de dans popular românesc oferite de dr. med. Ana Maria Soleanicov întrunesc întodeuna un mare număr de interesaţi și renvie aici, pe malul râului Chicago, tradiţia jocului popular de la Codlea, de unde a venit dânsa… Aș mai continua cu multă plăcere lista a celor care au ţinut neapărat și ne-au făcut bucuria să fie prezenţi și să sărbătorească Ziua România, dar… redactorul șef mi-a limitat spaţiul dedicat acestui eveniment și eu l-am epuizat deja! Îmi cer scuze de la toţi aceia pe care nu am putut să-i pomenesc aici, dar care au participat cu entuziasm și cu dedicaţie la această minunată sărbătoare. Dar…nici-o grija! Deja ne pregătim pentru sărbătoarea de la anul viitor!
 

3. Străini în noapte, cu Florin Piersic şi Medeea Marinescu

Prinţul şi tânăra Meryl Streep

Florin Piersic este ca Michelangelo Buonarotti. Deosebirea dintre cei doi este că Michelangelo a zugrăvit Divinul şi Universul Omenesc în Capela Sixtină în timp ce Florin Piersic le zugrăveşte pe scenă, le desluşeşte în inimă să şi în inimile tuturor celor pe care i-a cunoscut.  O face fără greş de mai bine de 50 de ani şi ne-a arătat vineri seară (9 septembrie 2011), cu binecuvântarea meşterului Radu Beligan, unul dintre recentele sale tablouri: Străini în noapte.

Dar cel mai surpinzator şi minunat lucru este că Florin priveşte viaţa altfel decât noi.  Poate vedem şi trăim aceleaşi lucruri, dar el le vede pe toate mai frumos şi toate au un tâlc grozav, suplimentar... Ţi le spune de la obraz, cu bunătate şi fără ascunzişuri. Este în stare să îţi povestească simplu despre ceva la ce ai asistat ieri împreună cu el şi ai să constaţi că ai trecut cu vederea o grămadă de amănunte, mai ales bucuria sau emoţia trăită în acele clipe. Dacă îi povesteşti ceva ce ţi s-a întâmplat şi vrei să te binedispui, sau să înţelegi cu adevărat rostul celor ce ţi s-au întâmplat, îl rogi să îţi spună el cum a fost totul. 

Medeea Marinescu este replica feminină a Ucenicului Vrăjitor a primei scenei româneşti... ne vrăjeşte cu un aer înţelept şi şugubăt în egală măsură şi ne arată cu degetul frumosul, bunul şi sensibilul picurat de pe scenă, direct în inimile noastre.  O face cu naturaleţe, cu farmec, cu inteligenţă, cu modestie, cu talent, fără cusur.  De multe ori am ocolit termenul „smart women” pentru simplul motiv că, având exemplul mamei mele, prin generalizare, consider mai toate femeile deştepte.  În cazul Medeei însă, epitetul respectiv are sens... ea este strălucitoare şi din punctul acesta de vedere.  Dacă vedeţi piesa Străini în noapte, veţi avea confirmarea.

Piesa este un amestec încântător de feminitate, bărbăţie, eleganţă, inteligenţă (să nu uităm inteligenţă), adevăruri spuse şi nespuse, minciună , umor, apoi esenţa cea mai pură a complexului oedipian dar şi sinceră dragoste filială sau paternă.. toate la un loc.

Medeea şi Florin au plecat, dar au lăsat în urma lor un parfum de dragoste de oameni..  Nu te duci la teatru să înveţi ci să auzi rostită cu graţie limbă română, să visezi, să simţi frumosul, binele, dragostea... dragostea de oameni mai ales.  În aceasta Florin, Prinţul (cum îi spunea Nichita Stănescu) şi Medeea (”care ar putea trece ca o tânără Meryl Streep”, cum observa deunăzi un critic american)... ei bine, în aceasta cei doi excelează.  Faptul că fiecare dintre noi am râs, am fost fericiţi, am fost sensibilizaţi, am lăcrimat la spectacol şi ne-am lăsat cu greu duşi acasă de la teatru, târziu după miezul nopţii, este o dovadă de necontestat. 

 Mulţumim!

 

4. MUNȚII APUSENI ȘI MEȘTEȘUGUL CĂUCIEI

A fi căuaci sau fierar nu este un lucru ușor. Este o meserie grea, care cere îndemânare, putere, ingeniozitate și nu în ultimul rând, pasiune. Toate acestea le-am văzut îngemănate în chipul tatălui meu, în puterea mânilor lui cu palmele bătătorite. Pentru mine devenise un zeu al focului, un Heifastos magic, sub mâinile căruia fierul se modela luând cele mai fascinante forme. De unde venea acest meșteșug al modelării fierului? Istoria Apusenilor este foarte veche. O știam asta de când eram copil de-o șchioapă la Câmpeni, în clasele primare, de la d-na învățătoare Adela Mucea. Atunci aflasem, uimit, că bătătura Câmpenilor, precum și culmile dealurilor învecinate, și mult mai departe de acestea fuseseră, cu câteva milioane de ani în urmă, fundul Mării Sarmatice. Cea mai concludentă mărturie este exisistența rezervației paleontologice „Dealul cu melci" de la Vidra, de pe cursul Arieșului Mic. Am fost acolo de foarte multe ori, fascinat de legenda acestui fund de mare, pe care îl călcam acum în picioare. Ajungeam la poalele dealului cu melcii de piatră, după care mă uitam apoi spre cer, imaginându-mi calotele de apă zidindu-se transperent, peste capul meu, peste bolta arborilor, peste casele din vale, peste pășunile verzi, până acolo sus, undeva la buza cerului. Pipăiam apoi cu palmele mici, creasta dealului pietros, peste care trece abuziv, un drum de căruță, ce-i tăiase nemilos carnea de piatră, zdrobindu-i trupul în fărâme mici, care se mistuiau apoi sub apa ploilor. Așa dipăreau încet melcii de piatră, vechi de milioane de ani. Pe tăcute, dispărea și mărturia istoriei... În trupul acelui deal sunt conglomerate milioane de cochilii de melci, calcifiate de-a lungul vremurilor dinainte de istoria noastră, mesaje codate în piatră al genezei acelor munți!
Dar pe lângă fosile de melci sau oase uriașe de ursus spelaeus, în munții de unde răsare Arieșul, se găseau și se mai găsesc și metale. În Apuseni, și nu numai aici, fierul, bronzul, aurul, argintul au fost scoase pe rând din letargica lor așteptare, pentru a fi aduse în istoria, ce cunoștea atunci, o profundă și ireversibilă transformare. Poate și de aceea moților le place să sfredelească piatra, lemnul dar și... istoria! Istoria pe care o citeam de fiecare dată ce ajungeam pe culmile munților, de după Câmpeni, venea deci din străfundurile pământului. De acolo de unde, strămoșii daci vor scoate primele bucăți de metal, prelucrându-le după un meșteșug încă plin de mistere. Poate că unul dintre acestea îl știa chiar tata Iosif. Îl văzusem de foarte multe ori, cum aduna apa de la ploi, într-un vas de fier dreptunghiular, pe care vara îl acoperea cu un capac de lemn, ferindu-l de razele directe ale soarelui. Acolo, în apa venită din ceruri, el călea fierul. Adică îl oțelea, îl făcea mai dur, mai rezistent, mai puternic. Fiecare topor, fiecare scoabă, daltă sau unealtă scoasă din cărbunii de pe vatră, după ce era netezită pe muchia nicovalei, luând formă aerodinamică, era introdusă, cu partea tăioasă înainte, în baia de apă. Fierul roșu luat de la îmbrățișarea cu focul, pătrundea în apă împingând-o în lături, iar aceasta bolborosind sărea, bezmetică, în toate părțile. Era o mică bătălie dintre metalul înroșit și apa de ploaie, care se termina scurt, în câteva secunde, fierul fiind cucerit de răceala apei. Acest proces se repeta de mai multe ori, până când fierul devenea negru, semn că se călise îndeajuns. Îl mai vedeam pe tata punând toporul, scoabele sau fierul de plug proaspăt modelate în foc, într-o baie de argilă roșie, unde le lăsa pentru un tratament contra ruginii. Uneori folosea și o baie cu apă de calcar. De unde cunoștea el toate acestea, nu știu, pentru că niciodată nu avea timp să-mi spună. Ciocanul bătea nicovala în ritm alert, fără pauze, cu ecouri pierdute prin acoperișul de cătran afumat. Eu însă, cu ochii de copil uimit de aventura bucăților de fier, urmăream fiecare gest, din spatele ușilor deschise ale fierăriei.
Cum se prelucra fierul, metalele în general, în zona Apusenilor? Cu siguranță că odată începută de către triburile de daci liberi - dintre care amintesc pe cei din Vicus Pirustarum de pe dealurile Alburnus Maior, apoi pe cei din zona așezărilor Ampelum și  Piatra Craivii, aproape de Apulum, și nu ultimul rând, pe băieșii din Munții Bihorului - exploatarea resurselor minerale a fost una dintre ocupațiile de bază, cu efect imediat în economia locală. Acest meșteșug a fost folosit cu mult înainte de cucerirea romană, după cum clar rezultă din înscrisurile păstrate pe tăblițele de ceară găsite la Roșia Montană, nu departe de Câmpeni. Odată cu venirea romanilor, mineritul din Munții Apuseni s-a dezvoltat și mai mult, deoarece Legiunea a XIII Gemina, cantonată în Apulum, aduceau atât noi tehnici de prelucrare, dar și o economie a războiului ce se cerea, imperios, a fi susținută. Armatele romane aveau nevoie de arme, de platoșe, de coifuri, dar cel mai mult de aur! De aurul găsit în inima Apusenilor! Concluzia recentă, a unei echipe reunite, de arheologi și specialiști în istorie, de la „Centre National de la Recherche Scientifique", UTAH („Unite Toulousaine d'Archeologie et d'Histoire") și de la Universitatea „Le Mirail", vine să confirme și să întregească afirmațiile anterioare: „În opinia noastră, este foarte posibil ca Roșia Montană să fi cunoscut o activitate minieră chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranță exploatate inițial la suprafață, apoi în subteran. În campania din 2000, a fost descoperită o susținere minieră din lemn în situ în rețeaua de galerii Țarina, datată cu C14 la mijlocul sec. I  Î.d.Hr. sfârșitul sec. I d.Hr. Nimic nu ne împiedică să credem că exploatarea minieră a fost inițiată de daci. Campania din 2002 a furnizat noi datări dacice".
În ipoteza lansată de către istoricul și filologul I. I. Russu se regăsește această posibilitate, ca dacii să fi fost primii care au început exploatarea minereurilor din Apuseni, pentru că numele vechi de Alburnus este, la origine, nu roman – așa cum s-a vehiculat în vechile manuale de istorie - ci dac (!). Astfel rădăcina cuvântului Alburnus,   A l b, este de origine daco-tracă, iar sufixul – u r n u s este de origine latină (pentru o informare suplimentară vezi și Chantal Kircher-Durand, „Grammaire Fondamentale Du Latin Tome IX Création Lexicale: La Formation Des Noms Par Derivation Suffixale", Peeters Leuven, 2002).
Minele de la Roșia Montană sunt deci mult mai vechi decât s-a crezut până nu demult. Au fost acolo înainte de venirea romanilor, au rămas și după plecarea acestora, au rezistat sub devastările ulterioare ale triburilor migratoare și războaielor marcomane, au ființat sub voevodatele române, nu au secătuit sub dominația imperială austro-ungară, nu s-au prăbușit sub dictatura comunistă și au ajuns până în zilele noastre, ca o mărturie nesecătuită a istoriei acestor munți. O istorie care aduce la lumina zilei adevăruri spectaculoase, nefalsificate, care astăzi supără pe foarte mulți academicieni. Nu mai departe de teoria originii latine a românilor, care după un studiu riguros al acelor tăblițe cerate de la Roșia Montană, scrise în latina vulgata, pierde enorm din credibilitate. Pentru că minerii daci, iliri și dalmațieni, din marele neam al tracilor, venind la Alburnus Maior pentru a extrage aurul, vorbeau cu romanii în latina vulgară. Studiul academic făcut asupra tăblițelor subliniază acest aspect al comunicării orale directe, dintre mineri și coloniștii romani, iar înscrierile pe ceară stipulează clar, că deși quia se litteras scire negavit, adică nu știau a scrie literele... (acesta, aceștia) se înțelegeau verbal asupra muncii și contractelor semnate. Vorbim despre anul 131 d. Hr., an care este menționat în cel mai vechi triptic, deci la o perioadă de timp relativ foarte scurtă, după cucerirea Daciei de către armetele romane. În mod logic, ne întrebăm atunci, când au avut timp neamurile trace să învețe limba latină vulgară? O știau desigur, cu mult înainte de venirea romanilor, iar tăblițele de la Roșia Montană confirmă acest adevăr. Surprinzător, nu? Dar perfect adevărat. La fel de adevărat ca și rezultatele cercetărilor cu C14, făcute de către cercetătorii francezi, care afirmă ipoteza că dacii extrăgeau și prelucrau aurul, cu aproximativ 300 de ani înainte de războaile cu Traian. Odată ajunși în Apuseni, via Ampelum, prin pasul Bucium, romanii au intrat, de fapt, în galeriile săpate de daci.
După ce o parte din statul dac a fost transformat în provincie romană, toate minele de aur (Aurariae Dacicae), din noua provincie au devenit proprietatea directă a împăratului, care le administra prin așa numiții procuratori auriferi (procurator aurariarum). Exploatările aveau aceleași drepturi ca și municipiile, fiind scoase de sub jurisdicția legilor rurale. Încă nu se știe cu exactitate cât de extinse au fost aceste zone Aurariae Dacicae, ci doar se fac estimări geografice aproximative... Se crede că acestea se întindeau spre est până la granița cu Dacia Superioară, la nord erau mărginite de cursul Văiilor Crisius (Crișului Alb) și Auratus (Arieș), iar spre sud și vest de Valea râului Maris (Mureș). Aceste vechi așezări miniere au cunoscut o perioadă de înflorire sub romani, care le-au exploatat fără încetare, până la retragerea aureliană din anul 271.
Istoria extragerii și prelucrării minereurilor de aur și de fier din Munții Apuseni nu s-a oprit însă aici. A continuat mai departe, dusă pe umerii populațiilor locale, îndeobște prin munca satelor de iobagi români. Unde sunt fierarii satelor din Apuseni, în tot acest timp al exploatărilor de la Roșia Montană? Cine erau cei care făureau ciocanele și dălțile pentru minerii din galeriile de aur? Fierarii de bună seamă! La început erau angajați auxiliari ai coloniilor, dar cu timpul aceștia și-au extins aria ocupațională, confecționând o gama largă de unelte, arme și obiecte casnice. Era folosit intens bronzul, ca dovadă a cantităților mari de arme de bronz, găsite pe teriotriul Daciei, încă din vremuri foarte străvechi, după cum afirma și istoricul Vasile Pârvan: „toate spedele pe care cunoaște până acum din Dacia hallsattiană, în afară de cele scythice, sunt de bronz. Ele alcătuiesc, atât prin forma mânrului cât și a lamei (cu două tăișuri), o simplă continuare a tipurilor din bronzul mai vechiu..."
Făuritorii de arme de atunci, au ajuns să fie fierarii pe care i-am avut în secolul trecut, din care astăzi mai avem aproape niciunul. Munții Apuseni au rămas aceeași, domoli și tăcuți, ascuzând în pântecul lor aurul și secretele celor care le-au săpat drumurile spre inimă, căutând să-i secătuiască. Au dispărut și fierarii, după cum spunea și Constantin Boia, un fierar de 50 de ani, de la Roșia Montană. Dacă până în urma cu trei-patru decenii în Roșia existau 4-5 fierari, azi el este singurul care mai practică această meserie. Mărturisea că și-a făcut ucenicia de la vârsta de 16 ani, în comuna Lupșa, de pe Vealea Arieșului, învățând timp de trei ani, la atelierul lui Ceapa Vasile, un fierar bătrân. În Câmpeni erau, în perioada de după cel de al Doilea Război Mondial, doar doi căuaci adevărați: baciul Culiță, pe strada Moților de pe Prund și chiar peste drum de acesta, căuaciul Vârciu, care își avea atelierul în beciul unei case vechi, acoperită cu șindrilă de brad. Încă înainte de moartea baciului Culiță, tata a cumpărat casa unde încă mai locuia mătușa, în anul 1970, mutând atelierul fierăriei, de la drum, tocmai în spatele grădinii, la poarta din dos, care dădea spre mlaștina Tăului de lângă Colț. Căucia de peste drum, după moartea fierarului Vârciu, și-a închis singură ușile, tata servindu-i apoi și  pe cei care veneau acolo. Pe Valea Arieșului, în Apuseni, moții au modelat și modelează și azi lemnul, dar tata a avut un destin special!  Pentru mine el întruchipa tăria fierului, nu degeaba era el din neamul vidacilor (vicus dacus) și de aceea, palmele lui au modelat fierul... pe fața lemnului.  Cine făcea potcoave la Câmpeni, în afară de tata Uțu? Cine mai era, cu adevărat, fierar-căuaci-potcovar? Meseria aceasta se moștenea, de obicei, în familie, sau se învăța în neam. Tata a fost ucenic la baciul Culiță, fratele mamei sale Ana. Baciul Culiță învășase fierăria și potcovitul de la tatăl său, care la rândul lui o moștenise de la bunicii tatălui său. O linie genealogică lungă, destul de directă, fără sinuozități colaterale. Azi nu mai este nimeni care să ia un ciocan, să încălzească o bucată de fier și punând-o pe nicovală, să scoată forma măiastră a unei potcoave de bou sau de cal. Meseria a fost lăsată moștenire doar trecutului. Dar nici care cu boi n-am mai văzut pe străzile Câmpeniului, ci doar pe drumurile lăturalnice, care duc spre satul Certege, ori spre Dealul Capșii, Muncel, Poduri, Gura Sohodolului, sau spre Dealul Dosului. Moții nu mai coboară cu căruțele la vale. Cei mai mulți dintre ei își țin boii pentru muncile din gospodăria proprie: arat, căratul îngrășământului natural de la poiată la pășune, căratul clăilor de fân, sau a cartofilor scoși din țarine. E tot mai greu să simți prezența arhaicului pe dealurile Câmpeniului. Nu mai vezi turmele de oi păscând libere, nici vacile aciuate sub sâlhe de brad așteptând încetarea ploilor mocănești. Nu mai întâlnești nici boii, pe care mi-i aduc aminte cu coarnele mari, ca și colțurile de pachiderme, pentru că singura lor utilitate, înainte de sacrificare la bătrânețe, ar fi fost să tragă poveri grele, care acum sunt tratate cu mijloace moderne. Vine cineva cu un tractor și urcă dealul, apoi coboară în vale, ducând cu el de patru cinci ori mai mult decât pot duce o pereche de boi. Unchiul Culiță de pe deal, de lângă pădurea Hoancă, îmi spunea odată că o pereche de boi este mai puternică decât una de cai, dar mai puțin rezistenți și rapizi. Pentru munci asiduue, grele dar încete, cel mai bun rezultat îl dau boii, nu caii. Tot el îmi spunea, mimând o față de om preocupat de soarta țării, că la bisericile din Câmpeni, clopotele au fost duse cu ajutorul boilor, încet dar sigur. Caii sunt mai greu de controlat, nechează, sar, se opintesc dintr-odată, pot rupe hamurile. Boii sunt mai liniștiți... mai supuși, de aceea chiar și piesele de artilerie grea, în timpul războiului, au fost trase de boi, care răzbeau mai bine prin drumurile desfundate, decât caii.
Fierăritul a mers, în Apuseni, mână în mână cu mineritul. Dacă pe Valea Arieșului, au existat galerii de aur, au fost și mineri care să le exploateze. Iar dacă au fost mineri atunci au fost și fierari care să le facă uneltele de scormonit munții, tatăl meu fiind, su siguranță, ultimul din marea familie a fierarilor autentici, de la Câmpeni. Mirajul filonului aurifer și mitul loviturilor norocoase de târnacop, au dat culoare, bucurie dar și durere vieții localnicilor din această parte a munților.




5 „CINE SUNTEȚI DE FAPT,  DOMNULE URSU...?! "
 
Nicholas Buda: Domnule Timotei Ursu, sunteți un exponent activ al grupului de intelectuali de la New York. Aveți, fără nici o îndoială, o istorie personală a emigrării din România anilor regimului comunist, fascinantă, pe care ar trebui să o inserați în paginile unei biografii mai largi... istorie din care generațiile tinere, din care fac parte și eu, pot învăța câte ceva. Ați fost, printre altele, odată emigrat în America, pe o anumită extensie socială și jurnalist. Se pare că nu ați întrerupt linia preocupărilor față de cultura și istoria românească, activând cu succes la publicațiile „Foaie", „New York Magazin", „Lumea Liberă", „ Conecțiuni" etc. Ce au însemnat acești ani ai jurnalismului practicat în America? Se regăsește Timotei Ursu în postura jurnalistului de circumstanță?
Timotei Ursu: Hai să ne înțelegem asupra unui lucru: în viața mea eu am făcut lucruri paralele, cât pentru trei sau ru vieți. Dar niciodata „lucruri de circumstanța", ci intodeauna  - ( Hm!.. hm!..ma laud eu, mie insumi!..) – cu... convingere. Ziaristica a fost una din aripile mele fără de care n-aș fi putut zbura. În 1956 am debutat în ziarul „Făclia" din Cluj-Napoca. În 1957, mă găseam, temporar, la Timișoara unde lucram din când în când la postul de radio local, „crainic colaborator". Revenit la Cluj, în paralel cu ultimul an la Facultatea de Filologie si Istorie, am fost angajat de postul de radio de acolo,„crainic-emisie", în fiecare dimineață de la ora 5.00... Aveam o jumătate de normă și îmi completam nevoia de bani cu reportaje. După cei doi ani munciți la"locul de repartizare" (secretar literar al Teatrului Național din Cluj), am reușit să devin student la a doua facultate și... tot de cînci ani:  la Cinematografie, in Bucuresti (IATC). Am colaborat în paralel (pe bani puțini, dar absolut necesari!), cu Radio ROMANIA. Din anul al doilea al noii facultăți am început colaborarea cu Televiziunea Română: mi-a încredințat o camera „Bolex" (16mm.) Tudor Vornicu, să fiu „reporter colaborator permanent". Am lucrat la TVR, cum se spune: de mi-au sărit capacele, săptămână de săptămână, an după an; dar am reușit să termin și cinematografia. Ca șef de promoție. După un an eram asistent, după doi eram deja lector universitar la catedra de regie film și TV a IATC; dar eu încă filmam documentare pentru TVR... Jurnalistica o practicam nu numai de nevoie ci chiar cu  mare plăcere... așa se face că de pildă, după ce am emigrat în America, în Long Island (unde, pentru câștigarea pâinii de toate zilele, eram... marinar („manager-de-seară" al... snack-barului pe feribotul care făcea legătura între Long Island și Connecticut), împreuna cu alți doi intelectuali români, vecini, am pus in 1995 bazele revistei „Foaie" al cărei director am fost până în anul 2000. Atunci m-am mutat la New York unde, împreuna cu partenera mea, editoarea de film Nița From, am condus publicația „Lumea Liberă" ca director și editor-șef, înlocuindu-i pe foști merituoși editori Dan Costescu și Cornel Dumitrescu, care s-au retras definitiv din motive de boală. Am condus săptămânalul vreme de patru ani. Ani grei dar pasionanți: am crescut ziarul la 36 pagini, cu numeroase rubrici și articole noi, unele semnate de M.N.Rusu, Theodor Damian, Mihaela Albu, Șerban Cocioba, Adrian Sângiorzan și de cei 13 corespondenți-colaboratori (acestia remunerați!) din... întreaga lume. Din păcate nu am putut acoperi la timp creditul pe care îl luasem pentru achiziționarea ziarului. Piața de distribuire a publicației era foarte mare: în 2003 trimiteam în „străinatate" (unor abonați din România, Canada, Franța, Spania, Germania, Israel, ba chiar și soldaților români din Irak și Afganistan!), circa 400 exemplare săptămânal, asta în noua ipostază în care expediția poștală, scumpită teribil, depășea acum de trei ori... valoarea „exemplarului" angajat prin abonament! Nici pe jumătate suma nu era acoperită de vânzările locale! Totodată, concurența a devenit din ce în ce mai agresivă: la chioșcurile din New York au început să apară, ca ciupercile, 9 (nouă!) ziare și reviste venite sau sponsorizate din... România. De regulă, distribuitorii lor acopereau (la propriu, pe standuri, pentru a nu fi zărite de cumpăratori!) publicațiile noastre de aici, româno-americane: LUMEA LIBERĂ, ROMANIAN JOURNAL, NEW YORK MAGAZIN, FOAIE, LUMEA-USA, ORIZONT, MIORIȚA și CONECȚIUNI. Mă rog: concurența în stil... românesc!... Și apoi, pentru ziarul nostru - un săptămânal cu știri de actualitate - concurența Internetului a devenit un adversar de neînvins: ceea ce puteau afla oamenii a doua zi on-line, noi  publicam doar... după o săptămâna... Ne-ar mai fi rămas ca cititori doar pensionarii și anume cei înca nedeprinși cu computerul?!. ...Așa că, pus în vânzare de Nița From, săptămânalul a fost cumpărat în  august 2004 de doi negustori români de aici, din SUA, care - după câteva ediții realizate eroic de M.N.Rusu și Mihaela Albu - l-au „închis", fără o vorbă. Și fără pic de remușcare. Am reușit să salvăm, în 2005, o colecție completă a ziarului, „1988 – 2005", care a fost acceptată în biblioteca devenită după 2007 „depozitul de carți" al Institutului Cultural Roman de la New York. Mai bine așa, decât la groapa de gunoi a orașului!.. În acele multe pagini se află 17 ani de ganduri și evenimente ale Exilului Anti-Comunist Roman, o adevarată istorie...
Nicholas Buda: Ați propus, cu câțiva ani în urmă, jurnalist fiind, înfințarea unei asociații a ziariștilor români din America. Ce s-a întâmplat cu acel demers? Care au fost reacțiile confraților jurnaliști din presa locală de limbă română de la New York?
Timotei Ursu: N-am fost jurnalist doar atunci: sunt în continuare membru activ al Uniunii Ziaristilor Profesioniști din România și colaborez cu publicații „din țară". In momentul de criză al ziarului „Lumea Liberă" am propus ca șapte-opt români de aici, din New York, să depunem fiecare câteva mii de dolari pentru formarea unui nou directorat, colectiv, și astfel să putem continua publicarea celui mai vechi și – pe atunci - faimos ziar liber din Exilul Românesc. La apel a răspuns... unul singur: eu!... La fel cum n-am primit nici un răspuns la propunerea de întemeiere a unei organizații a ziariștilor români de aici. Înca se crede că a edita un ziar în America este un mod de existență, un business personal de supraviețuire și prin urmare cei care ar trebui să îți fie colegi îți sunt competitori, adică adversari. De aici sentimentul de neîncredere. Nici Mircea M. Ionescu, care a editat un bilunar ce se numea „Lumea noastră, Lumea sportului" și care a apărut între anii 1988 – 1996 cu mari eforturi financiare (și.. numai ale sale!), n-a avut o soartă mai bună. Ca să-și poata publica ziarul, acest bine-cunoscut ziarist român - pe atunci de asemenea refugiat politic -, a trebuit să lucreze istovitor, ani la rând ca șofer de taxi!.. Astăzi această istorie este complet uitată. Mircea M. Ionescu publica în ziar remarcabile articole politice, pe lângă cele de sport. Acolo am început să scriu și eu despre evenimentele politice care au avut loc în România în luna decembrie a anului 1989. O parte din acele articole le-am cuprins, împreuna cu unele editoriale din „Lumea Liberă", în cartea mea de articole politice „Și nu ne duce pre noi in ispită!..."
Nicholas Buda: Ați avut o carieră frumoasă de scenarist și regizor de film de lung-metraj la București („DECOLAREA", „SEPTEMBRIE", „AL PATRULEA STOL"), iar regizori importanți din noua generație (Mircea Daneliuc și Tudor Marascu) au debutat în film pe scenarii scrise de dvs. Ca autor de filme documentare n-ați uitat nici cauza recuperării trecutului istoric al strămoșilor noștri Geto-Daci. Iată că anul trecut, după mai bine de 30 ani, ați scos la lumina zilei prestigiosul volum „Kogaion, cercetari multidisciplinare". Cartea dumneavoastră este, spun criticii, – un dialog cu istoria dar și o provocare adresata istoricilor, produsul unei intense munci de istoric, arheolog, cercetător, analist, jurnalist și geograf – ca să enumăr doar câteva din calitățile pe care le demonstreaza volumul. Este și expresia unei mari pasiuni, a unei mari iubiri: Istoria Veche a poporului nostru? Cum a început pasiunea lui Timotei Ursu pentru legenda fascinantă a... „Muntelui Sacru" al Geto-Dacilor de la SARMIZEGETUSA REGIA?
Timotei Ursu: Ați spus: ... „legenda"?! „Sarmizegetusa Regia"?! Voi reveni la aceste formulari. Da, e o pasiune veche, dar care a început să mă preocupe serios cam din anul 1982 încoace. Până atunci, abslovent al Facultății de Filologie-Istorie și cunoscător oarecum al  Geto-Dacilor, am făcut câteva filme documentare pentru TV. M-am reintrodus astfel în cercetările de istorie; (in perioada primei studenții, la Filologie fiind, mergeam și la seminarii ale secției de Istorie, împreună cu viitorul arheolog Mircea Sfârlea, ba chiar avându-l coleg de an pe cel care avea să ajungă mai târziu directorul stiințific al Munților Orastiei, arheologul Ioan Glodariu). În 1980 am realizat un alt film documentar, pentru TV, se numea „Tainele Pământului". Prezentam „minunile" din Munții Buzăului. Acolo sunt niște străvechi lăcașuri monastice în stâncă. Există, de pildă așa numitul „Schit al lui Dionisie" săpat în piatră pe varful unei stânci înalte, greu accesibile. În interior se găsesc scrijelituri rupestre - absolut senzaționale - precizez: sub stratul de semne medievale. Interiorul a fost filmat pentru prima dată de către Vasile Rudan, un instructor de pionieri care, în colaborare cu muzeul de istorie din Buzău, căuta urme de daci în munții de-acolo. Reprezentările rupestre la care ma refer ilustrează niște „scene de bătălie", cu așa numitele pumnale akinakes, de origine scitică, îndreptate în sus... împotriva cui? A unor imagini care arată, stupefiant, ca niște... rachete! Ce să mai tot vorbim despre africanul Hoggar, său despre niște peșteri din Europa Occidentală... „minunile" antice si neolitice se găsesc – or se găseau?! - și în schitul „Dionisie Torcătorul" din România! Filmul documentar „Tainele Pământului" mai poate fi găsit în arhivele Televiziunii Române.  A fost un documentar TV foarte bine primit și distribuit internațional.
Nicolas Buda:  Apreciat regizor de film și televiziune, ați intrat totuși, dintr-odată, în conflict cu autoritățile? Cum s-a întâmplat?
Timotei Ursu: În 1980, după ce am avut „probleme" cu al treilea film al meu de lung-metraj (un film fără mari ambiții, intitulat „AL PATRULEA STOL", cu o tematică pe care am adaptat-o liber, după Mihail Sebastian, dar la care am fost obligat să-i adaug un „happy-end" ridicol, stupid, pentru a nu mai părea... „existențialist"(!??) – ei bine, răspunzând întrebarilor unui interviu în revista „Cinema" mi-am spus deschis punctul de vedere cu privire la imixiunea brutală a cenzurii în munca realizatorilor de film. Pe atunci regizorii de filme de lung-metraj fuseserăm „scoși pe contract" și eram efectiv șantajați financiar, prin aceste contracte, pentru „a nu mai crea filme cu probleme" (un astfel de film a fost socotit, aberant, până și cel de al doilea realizat de mine, „SEPTEMBRIE"!). În anul următor, împreună cu Doru Nastase și Adrian Petringenaru am inițiat o vehementă cerere de audiență la... Ceaușescu, unde doisprezece „tineri regizori" urmau să se plângă de abuzurile inacceptabile ale cenzurii. Las deoparte că audiența n-a avut rezultatul scontat; dar eu (ca și colegul meu Doru Nastase), din regizorul Timotei Ursu, cunoscut și apreciat, m-am trezit dintr-odată un... veritabil anonim! Un anonim al cărui nume nu mai era permis să apară în media, era „scos" din planul de producție de la Buftea, nu mai putea încheia contracte, nu mai putea lucra nici în televiziune. Am început să fiu urmărit pas cu pas, convorbirile telefonice au început să ne fie înregistrate, fiica mea a fost dintr-odată mutată de la Liceul Coșbuc la un liceu „industrial" din margine de Bucuresti; iar pașaportul mi-a fost ridicat, pasămite pentru a fi...mai bine pastrat la secția „PERSONAL" a ...Consiliului Culturii! Repet, în acest context m-am regăsit profesional, dar și emoțional, în pasiunea mea pentru Istoria Veche. In același an am devenit – cu „iuțeală de mână și nebăgare de seamă"! - membru al Asociației Oamenilor de Știință din România la propunerea unui mare om-de-bine, matematicianul academician Nicolae Teodorescu, presedinte al Asociației. Cred că cei care mă supravegheau au răsuflat usurați: gata cu încă un regizor încomod! ...Am urcat însă la ceea ce dvs. ați numit... (dar nu numai dvs. ci - din nefericire – mai... toata lumea îi spune azi așa!): „Sarmizsegetusa Regia". Creionasem un studiu despre probabilul „Sistem Numeric al Geto-Dacilor" și demonstrația avea nevoie de dovezi practice, din teren, argumente cu caracter pluridisciplinar. Am propus în 1983 și chiar am alcătuit o echipă multidisciplinară care a început să studieze sanctuarele și zona înconjuratoare, oarecum împotriva conceptului învechit, încărcat de inexactități, practicat de arheologii locului. În 1985 trebuia să continuăm aceast proiect, dar aflandu-se cine este „coordonatorul stiințific" al echipei de studiu pluridisciplinar din Munții Orăștiei, CNST-ul (ca să zic așa: „ministerul de resort al cercetării științifice" de pe atunci) a... tăiat brusc fondurile pentru acest proiect! Luptând pentru supraviețuire, dar și supărat că nu mai puteam să regizez filme, ba nici să îmi continui pasiunea în cercetarea pluridisciplinară ăi - mai ales - îngrijorat pentru viitorul copiilor mei, am luat o decizie de o gravitate teribilă la care nu mă mai gândisem, dar deloc-deloc până atunci, deși fusesem în mai multe țari „straine"...

6. Prietenii mei, indienii abenaki....

’’Invata de la vultur de umerii ti-s grei

Si du-te la furnica sa vezi povara ei...’’

Anul acesta se implinesc 50 de ani de la ridicarea primului muzeu indian din Quebec: Muzeul indienilor Abenaki, care a ajuns sa numere peste 3.200 de obiecte ale acestei frumoase si pure civilizatii, din pacate tot mai putin numeroasa... Acum, tribul Abenaki numara doar in jur de 4500 de reprezentanti, marea majoritate traind in SUA (Maine, New Hamsphire si Vermont), iar in Canada sint numai in provincia Quebec, unde s-au instalat in jurul anului 1700.

{i cum aniversarea a jumatate de secol de fiintare a Muzeului Abenaki inseamna mult pentru aceasta comunitate, gindul m-a purtat in urma cu 19 ani, cind am pasit in rezervatia de la Odanak...

’’Draga doamna Obomsawin, ma numesc... Am citit despre indienii abenaki si am aflat ca in rezervatia de la Odanak se afla unul dintre cele mai importante muzee amerindiene, ca limba dvs. este pe cale sa dispara, astazi fiind cunoscuta numai de catre dna Cecile Wawanolet (ce atunci avea 85 de ani –n.a)... |n consecinta, mi-ar face o deosebita placere sa va pot cunoaste...’’ Cam asa suna scrisoarea mea de atunci trimisa la Odanak. Iar la citeva zile am si primit telefonul prin care eram invitat sa ii cunosc pe abenaki.

Nicole era antropolog si directoarea muzeului. I-am recunoscut apartenenta la autohtoni in ochii mari si migdalati, in parul lung impletit in coada si in agilitatea cu care se misca si vorbea. Mi-a marturisit repede ca are trei copii, doi baieti si o fata (acum media intr-o familie este de cinci copii) si ca pe vremuri indienii aveau multi copii, dar putini supravietuiau. Casatorita fiind cu un canadian francez, acestuia i se parea ca a avea trei copii este mult, asa ca fetita a venit dupa multe ’’negocieri’’.

Am intrebat-o de ce autohtonii au nume amerindiene dar prenume franceze sau engleze si mi-a explicat ca pe vremuri biserica le interzicea sa puna prenumele indiene (acum situatia s-a schimbat). {i de aceea fiul ei cel mare se numeste si Atoan -ceea ce in limba indienilor Abenaki inseamna ’’Fiul meu’’, celalalt fiu este Philippe dar si Nolka –’’Caprioara’’, iar fetita se numeste si Sipsis –adica ’’Micuta Pasare’’. Chiar ea, pe linga cele trei prenume ’’oficiale’’, Marie, Fatima si Nicole, mai avea unul: Nanatasis –’’Colibri’’, fiind micuta si vioaie.

Nicole Nanatasis mi-a povestit sincera ca a devenit antropolog deoarece, pe vremea cind avea 5-6 ani, in sat la bunicii si parintii ei venea des un domn ce avea aceasta profesie, iubitor si culegator de folclor amerindian, si foarte interesat de viata oamenilor din Odanak.

Umilintele la care au fost supusi (si) indienii Abenaki de catre ’’oamenii civilizati’’

Femeia vioaie ca un ’’colibri’’ si-a amintit de copilaria in care mergea pe jos in urma autobuzului scolar, in care copiii indienilor nu erau acceptati, pe motiv ca... nu erau platitori de taxe.

Sau de controalele de paduchi ce se faceau la scoala numai copiilor indieni, ca si cum de ceilalti copii paduchii se fereau.

Sau de faptul ca daca abenakii vorbeau in limba lor erau pedepsiti, iari la scoala li se spunea ca trebuiau sa o uite, fiindca... e limba diavolului.

Nicole imi povestea toate acestea fara tristete, regret sau ranchiuna, ci ca pe niste intimplari firesti ale istoriei...

Abenaki – ’’Poporul din est’’

Aceasta este semnificatia denumirii ’’abenaki’’, intrucit stramosii acestor indieni locuiau pe coastele de Est ale Canadei, de unde au fost masacrati si izgoniti de catre englezii ce aveau sa fondeze New England. La Odanak (adica ’’|n sat’’ au ’’La noi’’), abenaki au inceput sa vina in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, s-au stabilit aici (si la Wôlinak) in debutul secolului urmator, dar nu peste mult timp (in 1759) satul le-a fost devastat de englezi, multi dintre indieni fiind din nou masacrati. Lor, indienilor abanaki li se spunea ’’salbatici’’, desi salbaticiile erau comise tocmai de invadatorii si colonizatorii ’’civilizati’’ ce dispuneau de arme puternice.

A urmat apoi colonizarea ’’pasnica’’, prin intermediul bisericii catolice, care le-a dat nativilor Biblia in schimbul paminturilor lor. Indienii nu aveau o religie ce presupune institutii religioase, ci o spiritualitate. Astfel ca, pentru abenaki, Marele Manitu se numeste Timask si este reprezentat de un vultur.

Am mers cu Nicole la biserica satului si am vazut cu surprindere ca printre cele aproape 100 de persoane nu era nici un tinar – pentru ca cei tineri resping azi religia colonizatorilor si se intorc la valorile traditionale.

Citeva semnificatii ale obiectelor abenaki

Abenaki au doua clanuri: Broasca testoasa -ce reprezinta intelepciunea, si Ursul –ce reprezinta forta. Am regasit aceste totemuri sculptate si in interiorul bisericii (inaltate pe la 1680) in care exista, la loc de cinste, si o statuie a Fecioarei cu Pruncul (ce dateaza din 1690), oferita de primii misionari catolici, iezuiti de la Chartres.

Am intrebat-o pe gazda mea ce inseamna numele ei, Obomsawin. Este ’’Cel care pazeste focul’’ sau ’’Cel care calauzeste’’, mi-a spus ea incintata de ambele semnificatii. Am intrebat-o despre multe despre aceasta lume fascinanta dar atit de putin cunoscuta.

Asa am aflat ca celebrul panas din pene era purtat pe vremuri numai de catre capateniile indiene, iar acum il poarta cine vrea.

Ca hainele indiene au multe franjuri pentru doua scopuri: miscarea acestora indeparteaza tintarii, dar ajuta si la uscarea mai rapida a hainelor. Ca numele celebrului cort indian, wigwam, inseamna ’’casa de scoarta’’ (wig - scoarta de copac). |n triburile de odinioara toate wigwam-urile erau conice, cu doua exceptii: cele ale samanului si ale moasei, care erau rotunde, forma lor diferita ajuntind la a fi mai repede reperate de cei aflati in nevoi.

Ca daca pe un trunchi de copac sint multe cranii este un semn de respect pentru animalele vinate, o marcare a teritoriului si o semnalare a prezentei hranei; in cazul animalelor acvatice, capetele acestora erau aruncate in apa. Extrem de putinii indienii care mai vineaza astazi o fac mai ales in sezonul interzis, ca un ’’spectacol-protest’’ anticolonial.

Muzeul Abenaki este un loc sacru, pentru ca pina in anul 1968 a fost scoala prin care au trecut trei generatii. Cind a fost fondat, oamenii erau reticenti. Acum aproape 20 de ani, cind abenaki m-au invitat sa ii cunosc, indienii din alte triburi, ca de exemplu mohawk, isi doreau sa amenajeze si ei un muzeu al lor la Kahnawake.

Am observat in muzeu o masca impletita ingenios din panusi de porumb si am aflat ca este masca belsugului. Agatata la intrare, ea iti spune ca in acel loc este suficienta hrana pentru a trece cu bine iarna si ca oricind esti binevenit la masa acelor oameni.

Ei sint cei care i-au invatat pe francezii din Canada taina siropului de artar

Izgoniti din estul Canadei de catre englezi, abenaki i-au intilnit pe meleagurile de aici pe francezi –cu care au ramas aliati si pe care i-au invatat sa prepare siropul de artar. Excelenti mestesugari, impletiturile acestor autohtoni sint renumite. Acum, majoritatea acestor amerindieni lucreaza in orasele din jurul Odanak.

Interesant este ca inca de acum 20 de ani ’’albii’’ doreau sa se instaleze in rezervatia abenaki, daca era loc. {i, desi nu puteau deveni proprietari, lista doritorilor era foarte lunga. O familie din Belgia care si-a dorit cu ardoare sa se instaleze la Odanak a trebuit sa astepte 3 ani pentru a trai in incintatoarea asezare strajuita de padure si de riul St-Francois.

Mare Spirit, ajuta-ma sa-mi inving cel mai mare dusman: pe mine insumi!

Poate ca cel mai bine spiritualitatea acestor oameni este oglindita de una din rugaciunile lor, de o frumusete si puritate unice:

’’O, Mare Spirit, a carui voce se face auzita in vint si care dintr-o suflare insufleteste intreg Universul, asculta-ma. Sint unul din copiii tai, mic si neputincios. Am nevoie de ajutorul tau si de intelepciunea ta.

Fie ca auzul meu sa fie atent la glasul tau, iar ochii mei sa contemple intru vesnicie splendoarea apusului de soare.

Miinile mele sa respecte creatia ta.

Fa-ma intelept ca sa invat ceea ce ai aratat poporului meu: intelepciunea ascunsa in fiecare frunza si sub fiecare piatra.

Iti cer putere, nu spre a fi superior fratilor mei, ci ca sa-l pot invinge pe cel mai mare dusman al meu: eu insumi.

Fa astfel ca sa fiu mereu pregatit spre a veni la tine cu miinile nepatate si cu privirea curata.

Iar cind viata mea se va stinge ca un apus de soare, vreau ca sufletul meu sa poata pleca inspre tine cu incredere’’...

Caz unic in istorie: o legea speciala pentru a interzice explicit candidatura unei anumite persoane

Bouc, deputatul exclus de patru ori din Adunarea Legislativa a Canadei

Povestea deputatului Charles-Jean-Baptiste Bouc este uluitoare nu numai pentru ca a fost exclus de patru ori (!) din Adunarea Legislativa a Bas-Canada, dar si pentru ca, fapt poate unic in istoria politicii, a fost nevoie sa se emita o lege speciala al carei unic scop a fost tocmai interzicerea dreptului de a candida al lui Bouc, desi de fiecare data el obtinea sufragiul masiv al electorilor.

Cine a fost Charles-Jean-Baptiste Bouc? Puterea banului si dreptul de a candida

Nascut la 25 noiembrie 1766 la Terrebonne intr-o familie de comercianti instariti, C.J.B. Bouc si-a petrecut copilaria intr-un mediu lipsit de grija zilei de miine, cu un stil de viata ce il plasa pe un palier net superior fata de majoritatea concitadinilor. Tatal sau, care devenise unul din cei mai importanti comercianti si proprietari de terenuri din regiune, avea o singura dorinta: ca fiul sau cel mare sa duca mai departe afacerile si sa le sporeasca tot mai mult. Tocmai de aceea, la 18 ani cind s-a casatorit cu Archange Lepages, Charles-Jean-Baptiste a primit cadou de nunta din partea tatalui o suma colosala pentru acele vremuri: 10.000 $. Banii i-au permis tinarului Bouc sa isi largeasca activitatile comerciale, intrind in grupul comerciantilor privilegiati din regiune, facind comert cu griu si blanuri si intarindu-si legaturile cu oamenii de afaceri din sectorul financiar. Ascensiunea sa in plan financiar l-a propulsat spre sfera politicii, astfel ca la scrutinul din iulie 1796 a fost cu usurinta ales in Adunarea Legislativa a Bas-Canada, ca deputat reprezentind regiunea Effingham (Terrebonne).

- In urma Actului Constitutional din 1791, Parlamentul Bas-Canada a fost format din Camera Superioara (Consiliul legislativ) si Camera Inferioara (Adunarea Legislativa), primii deputati fiind alesi in scrutinul din 17 decembrie 1792.

Alegerile deputatilor din Bas-Canada se faceau prin cens electoral -un sistem prin care se acorda unui cetatean dreptul de a vota sau de a fi ales daca impozitul platit statului depasea cuantumul minim fixat. Conform Constitutiei de la 1791, votul nu reprezenta un drept universal ci o functie pe care o puteau indeplini doar ’’cetatenii activi’’, adica cei care participau la dezvoltarea economica prin plata impozitelor. Cei prea saraci si care nu erau impozitati reprezentau ''cetatenii pasivi’’, fara drept de vot, care nu aveau dreptul de a influenta deciziile politice si economice ale statului. - In consecinta, numai cetatenii ale caror contributii directe catre stat depaseau un prag minim erau considerati alegatori si primeau dreptul de a vota.

Prin proclamarea Actului Constitutional din 1791, orasul Quebec a devenit capitala politica a Bas-Canada si, cum nu exista un edificiu parlamentar, Palatul Episcopal a fost cel ales pentru desfasurarea sesiunilor Adunarii Legislative. Aceasta forma de guvernare a durat pina la 27 martie 1838, cind, urmare a Revoltei Patriotilor, Adunarea Legislativa si-a incetat functionarea, prerogativele fiind preluate temporar de un Consiliu Special numit de Coroana.

Actul de Uniune adoptat de Parlamentul Marii Britanii in 1840, a creat provincia Canada (Canada-Uni, prin fuzionarea Bas-Canada -actualul Quebec, cu Haut-Canada -acum Ontario). Provincia formata in 1840 a avut initial capitala la Kingston, din acel moment orasul Quebec fiind numit ’’La Vieille Capitale’’.Provincia Canada si-a incetat existenta in 1867, prin aparitia Dominionului Canada.

Debutul serialului ’’Uite deputatul, nu e deputatul’’

Ales pe listele Partidului Canadian in iulie 1796, Bouc si-a continuat afacerile, extinzindu-si lista de contacte influente, deci si comertul si veniturile. |n februarie 1798, Bouc a achizitionat o cantitate importanta de griu de la Etienne Drouin, cultivator din regiunea Terrebonne. Nimic anormal pina aici, insa ce a urmat poate fi trecut in manualele despre machiavelism: a udat intreaga marfa achizitionata si l-a acuzat pe bietul cultivator ca i-a vindut griu de proasta calitate! Drouin, un om de afaceri cinstit dar naiv, l-a crezut pe cuvint pe ’’domnul deputat’’ si i-a platit 1.800 de livre pentru a incheia conflicul fara a se ajunge la tribunal.

Ulterior insa, Drouin a constatat ca a fost inselat si l-a dat in judecata pe Bouc, care, in martie 1799, a fost gasit vinovat si condamnat la 3 luni de inchisoare, plus plata unei amenzi de 20 de livre, fiind totodata supus unei perioade de proba de 3 ani, in care sa-si dovedeasca buna conduita in societate. O luna mai tirziu, in aprilie 1799, copii ale deciziei judecatoresti au fost depuse la Adunarea Legislativa, ceea ce a facut ca, la urmatoarea sedinta a deputatilor, Procuroul General sa propuna analizarea in plen a cazului Drouin - Bouc. Desi a beneficiat de solidaritatea unor colegi de partid (va suna cunoscut?), in aprilie 1800 Charles-Jean-Baptiste Bouc a fost exclus din Adunarea Legislativa pe motiv ca l-a fraudat pe cultivatorul Drouin (asta nu va mai suna cunoscut!).

Exasperati de-al patrulea episod, deputatii emit lege speciala impotriva candidaturii lui Bouc

Cum legislatura Camerei Inferioare a Parlamentului s-a incheiat la 4 iunie 1800, Bouc s-a inscris din nou pe listele electorale ale reprezentantilor zonei Effingham si a cistigat detasat. Asa ca a revenit ca deputat in bancile Adunarii Legislative. ’’Manevra’’ nu a fost deloc agreata de parlamentarii celorlaltor partide, astfel incit chiar in debutul primei sesiuni de lucru (8 ianuarie - 8 aprilie 1801) prin votul majoritar din plen s-a decis din nou expulzarea lui Bouc din rindul deputatilor. Decizia, adoptata la 24 ianuarie, a lasat locul vacant, asa ca au fost necesare alegeri partiale (desfasurate la 9 martie 1801).

Va vine sa credeti sau nu, la aceste alegeri Bouc s-a prezentat din nou si... a primit iar votul alegatorilor din Effingham, surclasindu-si net contracandidatii.

Dar situatia tragi-comica nu se termina aici! Nelasindu-se mai prejos, la 20 martie deputatii au decis din nou, pentru a treia oara (!), excluderea lui Charles-Jean-Baptiste Bouc din Adunarea Legislativa si organizarea altor alegeri partiale pentru locul devenit iarasi vacant. {i, in aprilie 1801, cine s-a prezentat la urne si a cistigat detasat? Nimeni altul decit ’’preacinstitul’’ Bouc. Care, de aceasta data, a iesit la contraatac, declarind ca acuzatiile ce i-au fost aduse in 1799 erau false si pretinzind totodata ca are chiar si o lista de martori care puteau depune marturie in acest sens.

Insa la data stabilita pentru audierea martorilor atit de asteptati, in fata deputatilor s-a prezintat avocatul lui Bouc, care, desi a tinut o pledoarie patetica, nu i-a ''inmuiat'' pe deputati. {i mai puternic motivati ca au avut dreptate, mai ales ca nici urma de vreun martor, deputatii si-au mentinut convingerea ca Bouc nu are ce cauta printre ei. Astfel ca ''uite deputatul, nu e deputatul’’ a ajuns la al patrulea episod, cu excluderea omului de afaceri din Adunarea Legislativa.

Pentru a pune capat situatiei penibile ce parea fara de sfirsit, in martie 1802 a fost votata o lege speciala prin care i s-a interzis nominal lui Charles-Jean-Baptiste Bouc sa mai candideze vreodata la deputatie. Legea, care a fost publicata abia in 1817 in ’’Journal de l'Assemblée du Bas-Canada’’, a fost intitulata mai mult decit explicit: ’’Act pentru a-l face pe Charles-Jean-Baptiste Bouc inapt si incapabil sa fie ales, de a participa la sedinte sau a vota ca si deputat in Adunarea legislativa a acestei provincii’’.

De la laurii deputatiei in cimitirul ’’oamenilor de rind’’

Bouc a continuat sa se implice in activitatile sociale, iar in 1805 a fost ales reprezentant al poporului (syndic) in circumscriptia sa.

Dar cum indiferent de influenta pe care ti-o dau banii nu poti prosti la nesfirsit alegatorii, sprijinul populatiei si recunoasterea lui Bouc drept lider al comunitatii s-au tot atenuat. ’’Ciresele pe tortul’’ lui Charles-Jean-Baptiste Bouc au fost puse in 1807, cind a fost intemnitat (asadar a doua oara in ’’cariera’’) pentru fapte penale, iar peste alti 4 ani a fost acuzat din nou de frauda si escrocherie, pedeapsa primita fiind de alte 6 luni de inchisoare – a revenit in regiunea Terrebonne in 1812.

Totusi, 9 ani mai tirziu de la ultimele tangente cu regimul de detentie, Bouc a scos din nou capul, in noiembrie1821 solicitind anularea judecatii din 1799 si a legii din 1802 care il impiedica sa mai candideze pentru deputatie. Cu toate ca reabilitarea i-a fost acordata de guvernatorul Bas-Canada, George Ramsay, in ianuarie 1822, Charles-Jean-Baptiste Bouc nu si-a mai putut reface reputatia si sa revina scena politica. |n plus, intre timp aura sa de om de afaceri palise si incepuse sa se confrunte cu probleme financiare din ce in ce mai mari – dupa 1820 a fost nevoit sa-si inchirieze si apoi sa vinda o parte din terenuri pentru a evita falimentul.

Abandonat de toti, a murit 10 ani mai tirziu, fiind inmormintat intr-un simplu cimitir (Saint-Louis), alaturi de alegatorii ’’de rind’’, mesajul acestui act funerar semnificind in acea epoca dizgratia in care cazuse fostul ’’reprezentant al poporului’’.

Pe de alta parte, populatia a stiut foarte bine sa faca distinctia intre Charles-Jean-Baptiste Bouc si fiul sau, cultivatorul si comercinatul Louis Séraphin Bouc (nascut in 1788), care a ajuns deputat de Terrebonne in 1834 pe listele Partidului Patriot.